*
începusem să-mi văd tot mai des oglinda incomodă,
parcă devenise dintr-o dată prietenă cu năluca
pantofilor mei vechi
de fapt, cred că se simţea în largul ei doar cu o seară fado
ce-i umplea corpul cu răgaz
undeva, dezordinea, pătată cu paşi,
adormise cu un nod marinăresc în gât
ca în transă, cârpele s-au amestecat între ele
sub atenta supraveghere a înţelepciunii de pe stoc
cam fâstâcită şi alungată într-un târziu
cu mişcări bruşte către nord
una dintre năluci se aşeză amuzată între mine
şi cele două puncte roşii,
mi-a zis că urma să plece în Germania,
în voiaj de nuntă
de aceea, şi-a aruncat de la balcon grădina,
curtea din spate şi pragul de dragoste
vai, câte lucruri!
dar tu, tu de ce nu mi-ai adus un cadou?
eii, haide că nu mi-e frică de tine!
putem dansa,
sâmbăta, casa mea e întotdeauna goală
*
cu puţin noroc, nordul pe care nu-l mai am
va fi liber măcar la un capăt
fără ca eu să mărturisesc cum a luat-o înaintea mersului meu
şi cum s-a pierdut în mine uşor dezumanizat,
părând un fals pe lângă neînţelesul lumii
poate de aceea linia de start nu mai ia în serios strategiile cu riduri,
jocurile de dame, surcele şi mărgele,
dezmiardă doar orchestra de datorii în adâncul ligheanului
sunt mai devreme pe cealaltă parte maturizată la rece,
bătrâna coborâre adoarme tot în sala de aşteptare,
are gust de lapte şi a încremenit la distribuţia de ştiri
într-un poate absurd şi absent
fără niciun chef îmi scutur trupul de umbre
şi mă adăpostesc într-un restaurant unde se găteşte iepure
*
îmi imaginez aerul ca pe un individ în carne şi oase,
un mecanism care se învârteşte creându-se continuu tot pe el
uneori îmi deformează umerii, somnul capătă gratuit cearcăne
pe care le stropesc cu un fond de ten muzical
şi dau cu ele de toţi pereţii
uite, aşa ca să se se vadă ochii între ei cum se bucură
adesea mă îmbrăţişez cu individul ăsta în carne şi oase,
îl strâng la piept ca pe un ziar vechi, fac rost de un pian
şi-i promit că ne vom desena albaştri şi inspiraţi
în timpul somnului
dar totdeauna soseşte pe neaşteptate treişpele de roşu ca să urle
de parcă pisica mea n-ar fi a mea şi colivia care plânge
ar semănă cu o funie ce mă urmăreşte în detaliile cele mai mici ale frunţii
tu umpli şapte pahare cu lăutari,
le îndeşi vioara sub piele şi astepţi mult şi bine
să înceapă nunta de năluci când aerul înfierbântat loveşte
cu copita
are cineva de pe aici o rochie roşie cât mai tulbure
sau aştept noaptea să mă mărit în pielea goală?
–––––––––––-
Daniela TOMA
23 martie 2019
(poeme din volumul care va merge curând la tipar, Nunta nălucilor de hârtie)