Zilele trecute, am avut o deosebită revelație. Spiritul transilvănean a reînviat pentru două zile în casa noastră din Canada. Întâlnirile prietenești avute în familie cu diferite ocazii, de când suntem în Canada, au avut fiecare o notă particulară, dar cea mai recentă a adus cu sine o manifestare spirituală izvorâtă din adâncurile duhului strămoșescului nostru pământ. Un musafir născut în Clujul de care ne legă dragi amintiri, a adus cu sine ceva din aerul pe care l-am respirat mai mulți ani. Prezența lui ne-a primenit sufletul din primul moment, fiindcă am întâlnit pe viu câte ceva din frumusețea sacră a graiului ardelenesc, de care ne-am îndepărtat, trăind la mii de kilometri distanță. Legătura cu Ardealul nu a fost întreruptă total niciodată, căci imagini, muzică, informații ale evenimentelor recente ne stau lesne la îndemână acum, datorită evoluției mijloacelor de comunicare, dar musafirul nostru ne-a adus vibrația acestui univers.
În cele două zile de vizită, musafirul nostru a aruncat raze de lumină asupra stării de spirit a oamenilor și a istoriei Transilvaniei, ori a Ardealui, cum vrem să-i zicem, căci ținutul are două nume şi oricum îi zicem e considerat inima istorică a României. Ne-a vorbit despre străbunii săi care au contribuit alături de biserica greco-catolică la actul Unirii din 1918 și la acte pentru deschiderea spre civilizația și spre școlile apusului. Povestirile lui includeau mărturii vii ale permanenței noastre pe pământul Transilvaniei, despre actele care dovedesc nobilimea și noblețea românilor, despre elita românească din Ardeal din care făceau parte și strămoșii lui, dar și despre oamenii care au frământat pământul de veacuri. Ascultându-l, prin pânza ochilor întrezăream chipul transilvanului purtând în spate tolba cu cartea de istorie, dar și documentele și dovezile evidente al continuității românilor pe aceste meleaguri și ne ziceam în gând, ce minunat este pentru noi că putem trăi într-o țară care lasă fiecăruia să-i înflorească sufletul la căldura amintirilor din pământul unde-și are rădăcinile. Astfel, trăiam și noi odată cu musafirul un sentiment de mândrie când ne vorbea așa cum vorbeau „pe la vatra lor țăranii” despre statornicia din vechime pe aceste locuri transilvănene a românilor neaoși, despre obiceiuri și tradiții, despre grai, adevărate sigilii de civilizaţie atât de bogate și de variate care s-au conservat de-a lungul veacurilor.
Și, de la o vreme, după o mâncărică româno-canadiană, dar gustoasă, și un pahar de voie bună pur românească, vocea suavă ori timidă a amintirilor trăite în acea zonă a țării a prins viață prin cântecele care au răsunat cândva și pentru noi. Cântecul teluric al pământului transilvan cântat în cor și de noi odinioară, a răsunat acum proaspăt și cu o anume rezonanță și în casa noastră. Duhul pământului de care ne simțim legați era acum și mai prezent. Ne-am amintit și de epigrama lui Aurel Buzgău: „Viaţa-i grea. El însuşi ştie/ S-o înfrunte cu tărie./ Rezultatele-s mai bune/ Când tăria e de prune”.
În toate aceste trăiri, gândurile au reluat la frământat ideea că lucrurile se fac altfel în Transilvania, decât în celelalte provincii românești și că există o cauză pentru care această zonă a țării are o civilizație mai avansată. Primul gând ne-a dus la faptul că Transilvania – situată foarte aproape de Europa Centrală şi Occidentală – a fost marcată de puternicele influenţe ale lumii catolice şi protestante, ale spiritului concurenţial, ale mobilităţii comerciale şi culturale. Și cum cartea de istore rămăsese deschisă în aceste zile la paginile Transilvaniei noastre, am ajuns la pagina în care personalități de seama și-au spus cuvântul, în unele lucrări mai aproape de zilele noastre, sau chiar recente, precum cele semnate de Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, specialist în Istorie Medievală. Domnia sa, ca și toți istoricii de seamă ai țării, susțin, bazându-se pe documente, că această particularitate a Transilvaniei, acest pas făcut mai aproape de țările și civilizația apuseană, se datorează faptului că acest teritoriu a fost mult timp parte a Regatului Ungar, Imperiului Austriac şi a Imperiului Austro-Ungar și după cum se știe, austriecii erau ordonaţi, disciplinaţi, obişnuiţi să asculte de autorităţi şi să facă ceea ce era de datoria lor. Ei ne-au dăruit o aleasă moștenire reflectată în disciplină, educaţie, instruire, rânduială şi ordine, reglementarea proprietăţii sub forma cadastrului, reguli de convieţuire între naționalități diferite şi sancţiuni pentru nerespectarea legilor, ca să amintim doar câteva dintre moștenirile lăsate de Habsburgi în Transilvania. Trebuie să mai amintim și de contribuția influxului germanic în Transilvania încă din secolele XII-XIII, odată cu vestita venire a saşilor, invitaţi aici de regii Ungariei, în secolul al XVII-lea, înainte de Habsburgi.
Și în celelalte provincii ale țării civilizaţiile şi culturile au farmecul lor şi trebuie preţuite aşa cum sunt, dar, așa cum s-a spus în presă, după Unire, pe bună dreptate, nu era totuna să te afli sub stăpânirea imperiului înaintat şi european, sau a imperiului înapoiat şi euro-asiatic!
Și revenind la atmosfera din casa noastră, am încheiat frumusețea celor două zile repetând în gând ceea ce știam demult: cât de bine este să te întâlnești cu oameni care-ți reîmprospatează trăirile și cu un gând îndreptat spre oltenul Marin Sorescu în admiraţie pentru Ardeal: „Ardealul, starea mea de spirit/ Cu care mă gândesc la ţară,/ De parc-aş respira lumină/ Şi existenţă milenară”.
–––––––
Elena BUICĂ
10 martie 2019
Pickering, Toronto, Canada