Cum ai făcut?!
Cum ai făcut s-aprinzi iubirea-n mine,
Când nu speram ca cineva s-o facă,
În pieptul meu de tristă Andromacă,
Peste cenușa vechilor ruine?!
Cum m-ai făcut să mă deschid ca floarea,
Când veșted era rodul meu de-o vreme
Și sta strivit sub trainice blesteme,
Sperând să îl învii cu sărutarea?!
Cum ai făcut din mine poezie,
Când eram noapte fără stele, lună,
Cu visele-mi pierdute în furtună,
Și-al lor ecou ce-mi spunea că nu-s vie?!
Cum ai făcut de sufletul nu-mi plânge
Când plâns-a-n van pân’ la epuizare,
Iar azi, la fiecare deșteptare,
Îmi fierbe-n vene al iubirii sânge?!
Cum ai făcut ca zilele-mi povară,
Să piară pe pustiile tristeții
Și-al tău sărut, ca elixirul vieții,
Cum le-a-nturnat în clipe care zboară?!
Cum ai făcut privirea mea avidă,
Să-și afle tihna pe-ale tale buze
Și-n ochii-ți oglindită să recuze,
Nisipul din a timpului clepsidră?!
Cum ai facut inima mea să cânte
Chopin, Vivaldi, Debussy, de-a valma
Și cu destinu-mi șters ai bătut palma,
Ca sufletu-mi în zbor să se avânte?!
De ce?!
De ce ți-e gura vadul sărutării,
Iar coapsele rotunde dinadins?!
De ce ți-s ochii lacul necuprins,
Iar sânii-ți sunt ca fructul desfătării?!
De ce ți-e glezna zveltă și firavă,
Cu umblet sprinten, unduios, ștrengar?!
De ce ți-e părul cu luciri de jar,
Iar pântecul ca o nestinsă lavă?!
De ce ți-e șoapta miere de albină,
Iar mângâierile-mi reverși în val?!
De ce plutesc ca-n zbor transcendental,
Pe strunele ce-mi cântă în surdină?!
De ce răgaz nu ne mai lasă timpul,
Ca tu în veci pe nume să mă chemi?!
De ce stă supărat pe noi Olimpul,
Și toate pier în negura de vremi?!
Pe unde ești?!
Pe unde ești când zori de zi se crapă,
Când gura mea pe buza ta se-adapă?!
Pe unde ești când ceru-i plin de stele,
Când ți-as zidi din ele-n cer castele?!
Pe unde ești în nopți cu lună plină,
Când mă îmbrățișai ca o glicină?!
Pe unde ești când rupt de oboseală,
Mi-aș pune capul lin în a ta poală?!
Pe unde ești când mor de dor și jale
Și leac mi-ar fi să-ți strâng coapsele tale?!
Pe unde ești când gândul mi-e la tine
Și-s bântuit de îndoieli haine?!
Pe unde ești când sufletul mi-e frânt
Și-alerg ca un nebun și mă frământ?!
Pe unde ești când vreau, la miez de noapte,
Sărutul tău cu gust de piersici coapte?!
Pe unde ești, c-aș bea cu tine seva
Ce-n cupe ne-a turnat-o Kamadeva?!
Pe unde ești când viața mea-i o luptă
Și timp perfid din trupul meu se-nfruptă?!
Iubirea noastră, tom cu multe file
Sonet
Iubirea noastră, tom cu multe file,
Cu scoarțe prăfuite de rutină,
Se va sfârși sub fălci de ghilotină,-
A timpului strivit între feștile.
Ca dependentul vechi de cocaină,
Gustu-ți mi-e încă proaspăt în papile.
Ca Leonidas mor laTermopile,
Doar să te-alint în ritm de sonatină.
Din trandafirul buzelor m-adapă.
Sub mâini febrile trupul ți se frânge,
Când cânt frenetic Bach, pe orice clapă.
În tine-un demon însetat mai plânge.
Cu ultimul sărut, uitat pe pleoapă,
Un înger vama timpului va-nfrânge.
Rondelul bărbatului cu ochi de safir
Iubesc bărbatul cu ochi de safir;
De-l întâlnesc mi-e firea tulburată.
Simt vii fiori, ca aripi de zefir,-
Inima-n piept, tresare speriată.
Mă-nvăluie un cântec de clavir.
Rămân pentru o clipă siderată.
Iubesc bărbatul cu ochi de safir;
De-l întâlnesc mi-e firea tulburată.
Voi bea cu el al dragostei potir.
L-aștept tânjind, cu fața-mbujorată.
De voi afla un tâlc vorbei plezir,
Sunt muritoarea cea mai răsfățată.
Iubesc bărbatul cu ochi de safir;
De-l întâlnesc mi-e firea tulburată
––––––––––-
Mihaela BANU
Târgoviște
9 februarie 2019