NU MAI SUNT EU, NU MAI EȘTI TU…
Nu m-aștepta-n zadar, că n-am să vin…
Timpul mi s-a oprit, încremenit în loc…
Trecut-au ani și-acuma parcă-mi ești străin…
Aceleași ape-n matcă, din păcate nu revin,
Secate-s clipele, s-a stins al vetrei foc,
De-al sorții joc…
Eu nu mai sunt cum fost-am altădată
Și trupul și sufletul mi-au obosit…
De visele de-atunci mă simt prădată,
Oricât oglinda m-ar arăta fardată,
O iluzie sunt, un vis tomnatic irosit,
Un suflet ponosit…
Nu m-aștepta sub ploaie, în cascadă…
Atunci, ca vânt aș fi zburat la locul cunoscut…
Când așteptam o pietricică-n geam să cadă,
Ca să alerg la bancă noastră, sub arcadă,
În brațe să mă prinzi, cu dor să te sărut,
Dar… azi am dispărut…
Nu ne potem întoarce, la ceea ce-am fost ieri…
Destinul ne-a unit cândva și ne-a respins
Rămânând ai vieții noastre prizonieri…
La sentimente răvășite să n-aștepți învieri,
Nu te-ntrista, nu lăcrima, nu arăta surprins,
Că, ce-a fost odată foc aprins… e stins…
Destinul ne-a învins…
,,A FI… SAU A NU FI ” …
Au înghețat ultimile flori, de Timp uitate-n crâng…
Și-au aplecat cu resemnare corola pe tulpină…
Mi-au degerat și lujerii la trandafirii din grădină…
Se reîntorc oftând în humă, la mama rădăcină,
Acoperiți de neaua grea, de viscol se răsfrâng
Și eu, la geamu-mi stau și plâng…
Mi-a înghețat și inima, o simt ca sloi de gheață
Și șoaptele mi-au înghețat și zâmbetul pe buze…
Chiar gândurile mele mi se preling confuze,
Ca țurțuri îmi atârnă-n piept și mă rănesc ursuze,
Că nu mai știu când m-oi trezi din nou la viață,
Când răsări-voi prin verdeață…
E ceas târziu de anotimp și iarna bate-n clopot,
Pentr-un sfârșit al vieții, când cercul ei se-nchide…
Oare pentru câți din noi vom mai putea conchide,
Sperând, că ușa Primăverii, iar ni se va deschide
Și seva în noi și din pământ va răbufni în clocot,
Izvoarele cântându-ne în șopot ?
Nu știm ce s-așteptăm, avem în sân fir de speranță,
Acolo unde natura-ngenuncheată, în agonie moare…
Și noi și ea, am vrea să ne-ndreptăm fața spre Soare,
Cătând căldura razei lui pe umeri și în tulpini vigoare,
Doar că noi, pierdut-am dreptul de-a trăi în ignoranță,
Orbiți de-acaparări și aroganță…
Și-așa, suntem și noi c-acele frunze purtate în vârtej,
Ce-om deveni lut la rându-ne, sub zăpezi și-n ceață,
Dând sevă-n primăveri la florile din crâng și la fâneață,
Când își vor putea trimite lujerii într-o bună dimineață…
Nouă, mută ne va rămâne șoapta și cântul în gâtlej,
Cerșind pentru înc-o viață vreun prilej…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
23 ianuarie, 2019