MAGIA UNEI NOPȚI DE IARNĂ
E iarnă, tăcere, liniștea e amorțită…
Se prelinge noaptea peste casă și pe geam…
Mi se-mplântă o senzație, ca lamă ascuțită,
În dansul fulgilor de nea, să mă prind înlănțuită,
Cu florile nopții-n păr și-ale iernii ce strângeam,
Să le-aștern pe-al gândului meu ram…
Mijește luna pe boltă, printre nuferii de nori,
Foșnește vântul înghețat, tremură crengile seci,
Sub povara omătului, din lungile ninsori,
Zile-ntregi, pe fruntea nopții și-a aurei de zori,
Împrăștiind difuz lumina palidă peste poteci,
Cu cristaline, razele ei reci…
Ce minunat e, mă duce gândul parcă în ispită,
Să deschid cufărul cu amintiri, la tot ce adoram…
La visul alb al tinereții, la iubirea-mi cuibărită,
La trăirile ce mă făceau odată, atât de fericită,
Înălțându-mă-n vârtej, spre culmi de vis zburam,
De emoții vibrând mă-nfioram…
Privirea-mi se inundă cu fulgii dalbi ce se topesc,
Prelingându-se pe suflet, argint viu ce-ncă se zbate…
Te caut prin ninsori, vreo speranță să-mi cârpesc,
Pe umărul tău să-mi șed tâmpla și dulce s-ațipesc,
Atât cât inima din piept voi-va incă a mai bate
SI pulsul tău în sânge a-mi străbate….
ÎN ZIUA DE CRĂCIUN…
E frig afară, gerul e aprig și-așa pustiu…
Mă-mpinge viscolul din spate și mă mână…
Pe unde vrea el mă poartă, că nimic nu știu,
Un alb ocean doar văd, în juru-mi și argintiu,
Nu-i nimeni nicăieri, nici suflet să-mi rămână,
Nici sânge nu mai curge, în degerata-mi vână,
Doar, iarna mi-i stăpână …
Primprejur e liniște, n-auzi măcar vreun glas…
Țipenie de om nu vezi, pe colinele abrupte…
În poale mă împiedic, de greu, la fiecare pas
Copil… nu știu cum singur, pe lume am rămas,
Doar geamătul aud, scrâșnet de crengi rupte,
Din copacii despletiți, cu uscate frunze supte,
De-a vânturilor lupte…
Mai bate inima în piept, ca un sloi de gheață…
Și pulsu-n tâmple-l simt, ca pumnul de-alice…
Mânuțele mi-s reci, picioarele-mi îngheață,
În nămeți mai cad, mă ridic, bâjbâi în ceață,
Vreo mână așteptând, duios să mă ridice,
Vreo soartă mai bună, în două să despice,
A vieții-mi cicatrice…
Orfană m-am născut, pe-un drum cu-ntretăieri…
Vreun cuib nu cunoscui, călduț, ca o mănușă…
Aiurea ochii mi-au mijit, pășind pe-un nicăieri,
Fără nici azi, nici mâine și nici măcar un ieri,
Părăsit copil de toți, bagaj uitat după vreo ușă,
Jinduind pic de căldură, de-o fi și din cenușă,
Zgândărind c-o surcelușă…
La cerul tulbure mă uit, Moșul vrând să-mi pice…
Venit ca o minune, ștergând o lacrimă de frică…
Să m-atingă mâna-i caldă, de jos să mă ridice,
Dând la un pui sărman de om, o clipă de ferice,
La pieptu-i să mă strângă, la căldura din tunică,
Dându-mi din pâinea lui, poate și mie-o bucățică,
Cu-n strop de apă din ulcică…
CHIRIAȘI PRIN ALTE LUMI…
Fugit-au anii, ca păsări călătoare au trecut…
Atâția, că ni s-a uscat și zâmbetul pe gură…
Lacrimile scurse s-au ceruit și ne-au zăcut,
Pe-obrajii scrijeliți, pe-mbătrânitul chip, tăcut,
Ca scoarța de copac, la care se-abătură,
Furtunile, cu fiecare lovitură…
Am tot așteptat, cu toții, vreo mână de-ajutor,
Un Mesia, să ne scoată la lumină, din genune…
Dar nu ne-a venit, nici Zeul din ceruri, călător,
N-a bătut vreun înger poarta, pe la noi rătăcitor
Și-așa, pierdut-am calea, învățând a ne supune,
Uitând de-nvățăturile străbune…
Ne-am lăsat în voia soartei, să treacă de la noi…
Am tot iertat pe păcătoși, pe noi ne-am amăgit…
N-am pus pieptu-nainte, am dat ca racul înapoi,
Ne-am alăturat și altora făcând un lung convoi,
În loc să ne-ndreptăm de mijloc, noi… am fugit,
În lumi străine-am pribegit,
Crezând, că acolo-s câinii cu colaci în coadă…
Și-așa, lăsarăm și copiii și părinții și străbunii…
Având ciolane, cu mai multă maduvă să roadă,
Am pus umerii, nu acasă, ci l-alții, la corvoadă,
Lăsând în vetre părintești, încă aprinși cărbunii…
În urmă rămânând ruine și tăciunii…
Și, ce-avem acum, ajunși cu ani la fund de sac ?
Copii buni, la părinți n-am fost și la copii părinte…
Ce să fac, de poate am ceva ochios să-mbrac,
Sau, mai bun pusesem, de-ale gurii, în stomac ?
Acum, țărâna altei lumi avea-vom pe morminte,
Și, pe cruci…străinele cuvinte…
REVEDERE…
Mă sărută toamna, cu o frunză-n geam…
Lipită de cerceveaua, umedă și scrijelită…
În palmă am cuprins-o, ușor o atingeam,
Să-i insuflu viața, voiam și m-amăgeam,
Că opri-voi timpul, din fuga-i nestăvilită,
Ce mă lasă ofilită…
Plouă nemilos, vântul zgreapțănă la ușă,
Răbufnește-n vârtej, frunzele-n sus ridică…
Mai zădărăsc focul, să învie sub cenușă,
Pe tăciuni pun vreascuri și câte o pănușă,
Țâșnind o flăcăruie, întunericu-mi despică
Și vălul nopții pică…
Pe umeri pun șalul, mă-nfășor, mă strâng,
Fac loc cu vătraiul, să pun cafeaua-n spuză…
Cu un oftat adânc, tristețea vreau s-o frâng,
Ochii-mi pustiiți, mi-i șterg să nu mai plâng,
Nostalgia o alung, din mintea mea confuză,
Mușcându-mă de buză…
Mă fură gândul iar, cafeaua-mi dă în clocot,
Așa cum m-am lăsat, de amintiri sorbită…
Departe parc-aud, un zgomot ca de ropot,
Sau poate-i vântul, se zbenguie prin clopot,
Trezandu-mă din vis, nădejdea-ntr-o clipită,
Mă bagă în ispită…
Alerg iar la fereastră, iar plină de speranță,
Simțind cum totu-n jur, parcă ar pride viață…
Mă uit printre perdele, mi-i sufletul romanță,
Aud pași în pridvor și simt mâna pe clanță,
Văd chipul așteptat, ieșind parcă din ceață !
Aievea ? Mintea-i răzleață…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
30 decembrie, 2018