Milena MUNTEANU: “Moi, mes souliers” – “Eu și pantofii mei” – din suita “ONLY în Canada”

“Pluie ou neige

Chance ou malchance,

Deuils ou fêtes,

Un oiseau chante.”

               Félix Leclerc

 

“Ploaie sau zăpadă,

Cu noroc sau fără,

Doliu ori sărbătoare

O pasăre cântă”

              Félix Leclerc

Nu știusem despre Félix  Leclerc, până în ziua în care niște Québécois mi-au arătat o carte semnată de el, “tocmai primită de la Montréal”. Citesc câteva cuvinte critice foarte încurajatoare și promițătoare care vorbesc despre originalitatea autorului. Aflu chiar că el NU este  “doar un reziduu literar al lecturilor sale”. Minunat, asta chiar îmi stârnește interesul. Autorul se dovedește a fi, așa cum anunțau criticii săi literari, un produs al propriei deveniri. Deschid cartea mai mult din curiozitate, să aflu cine a fost el de fapt. S-a născut în „savana” Québecului, dintr-o mamă idealistă, visătoare și un tată practic și înțelept în toate.

Cartea cucerește prin franchețe, umor, vorbe de duh învățate acasă și prin aventura descoperirii lumii departe de casă. Mai întâi a lucrat la un post de radio din Québec City la care s-a angajat cam din întâmplare, apoi la Montréal, văzut ca metropolă, prin ochii celui crescut la țară, cu sfiala celui tocmai ieșit din vizuina lui de “lièvre” (iepure sălbatic), cu care era obișnuit de acasă. Revine frecvent la satul său natal, ba chiar se întoarce la coarnele boilor după ce își lasă slujba de crainic la radio. Revine astfel la înțelepciunea părinților, continuând chiar să viseze înalt așa cum îl învățase mama sa.

Într-o vreme când Canada era percepută din exterior mai mult ca un rezervor imens de apă și ca o sursă primară de lemn, el se încăpățânează să cânte, să scrie, să facă teatru și să-și definească o traiectorie ieșită din harta preocupărilor locale ale timpului. Lumea mai cânta și în satul lui, dar numai după ce-și termina munca câmpului. Nimeni nu mai văzuse până atunci un iepure-cântăreț, așa cum probabil s-ar fi auto-intitulat.

Leclerc trăiește cu intensitate, descoperind lumea în diversele ei forme și manifestări, comparând cu bucurie moduri de viață.

Turul de concerte ținut în Europa și Alger îl face pe artist să-și realizeze nostalgia după locurile sale natale.

Leclerc a descoperit lumea parcurgând drumul în sens invers nouă. El pleca din Canada natală, unde ai lui erau niște noi veniți, îndreptându-se spre orașele intens culturale ale Europei.

Observ de fapt că rădăcinile au de-a face cu locul nașterii, copilăria fără griji și cu locul unde visezi prima dată la stele. În  cazul lui Québec-ul nici nu fusese pământul moșilor lui îndepărtați, ba dimpotrivă, generații fără număr își duseseră viața în Franța, ce era acum vizitată cu ochi străini, dar cu bucuria reconectării la magia locurilor ce zămisliseră chiar limba pe care o vorbea.

Mi se pare interesantă nevoia lui explicită de a visa „de ce să nu visez, de vreme ce asta am făcut mai toată viața, lucrând în fiecare zi spre visul meu, până ce a devenit realitate…”, exprimând dorința de a se căuta pe sine însuși, în loc să se încadreze în tipare de împrumut. El se făurea dinăuntru, păstrând caracteristicile umanității născute la țară, ochiul proaspăt și disponibilitatea de a rămâne mereu uimit în fața vieții. Se minunează pe măsură ce își trăiește visul, atât de înalt, că de abia putuse fi gândit. Viața se dovedește a fi surprinzătoare, prin aceea că i-a depășit chiar lui așteptările, ducându-l încă mai departe decât putuse visa. E pătruns astfel de recunoștință pentru reușita de a-și fi lăsat amprenta în viața celor din jur.

“Moi, mes souliers”, este o lecție despre cum se poate culege, din mers “Le p’tit Bonheur” – “Mica fericire”- dar și despre cum se poate călători, elegant, prin viață, spre țeluri înalte.

„Mes souliers ont bien voyagé…”. Pantofii lui au traversat țări, au râs și au plâns, s-au întristat de necazurile lumii, au fost încântați de revenirea lor acasă, s-au bucurat de prospețimea și tinerețea țării lui, pe care o găsește unică în lume, frumoasă ca nici care alta.

La momentul bilanțului, Leclerc găsește că:

   “J’ai mesuré les jours et les ai trouvés longs,

    J’ai mesuré les nuits et c’était bien profonds,

    Puis j’ai sondé ma peine, n’ai pas touché le fond”.

Leclerc a trăit sondându-și adâncurile, trăindu-și bucuriile și tristețile, râzând și plângând, inspirat de minunile și suferința lumii. Învățând de la colbul adunat pe pantofii lui obosiți de atâta drum lung, Félix speră că omul se va înălța deasupra condiției sale, o urare explicită pe care o adresează deschis cititorului: „Je te le souhaite.” „Ți-o doresc din plin.”

E o urare splendidă de zbor înalt, în adevăr și frumusețe. Căci, da, viața îți poate întrece chiar așteptările și imaginația, pe măsură ce călătorești și îți lași amprenta în sufletele oamenilor. “Moi, mes souliers” arată că viața se poate străbate doar cu o pereche de pantofi prăfuiți, uzați (cu cât mai umblați, cu atât mai bine), ce-ți duc pașii, unul câte unul, spre visul ce-l visezi, lăsând în spate urmele destinului tău. Făurit chiar de tine.