CULORI
E atâta verde în deşert mereu.
Oaze lângă oaze vor să le ating
spre-a sorbi răcoare din densul nucleu
în care-orice raze sângerând se sting.
E atât albastru în al meu azur
ce-a-nceput să-nghită păsările-n stol
dorind ca din ciocuri să redea contur
marilor absenţe, ultimului gol.
E atâta negru în destinul trist,
care îmi apare ca un labirint
în al cărui haos mă zbat să rezist
când cu amăgirea speranţei mă mint.
Numai albul nu e. Nu-l văd nicăieri,
s-a ascuns sub griul care pare mov
şi poartă într-însul asprele dureri
ce mă împresoară şi nu au istov.
————————————–
Anatol COVALI
București
12 decembrie, 2018