Gând nezvântat
nu ştiu când s-a terminat dar s-a terminat
ca o lumânare agonizând lumină până la sfârşit,
ca o iubire despletită-ndelung
în care n-a mai rămas nimic de iubit.
datoare-ţi rămân pentru tărâmul candorii
prin care mi-ai purtat sufletul renăscut
şi pentru cuibul cald al inimii tale
în care inima mea a uitat de trecut.
datoare-ţi rămân şi pentru fiece zâmbet
care mi-a tivit universul cu soare,
pentru flori, pentru tandreţe şi pentru iubirea
aceasta cu farmecul ei de salcie plângătoare.
pentru că m-ai făcut să-mi amintesc că-s frumoasă
şi mi-ai pus dogoare-n silabe-nvechite,
pentru că mi-ai croit aripi din mătasea inimii tale
mereu îţi voi fi recunoscătoare, iubite!
şi poate că mi-e sufletul acum rătăcit la răspântii
între îngheţuri şi doruri fără sfârşit –
ştiu însă – odată stinse ecourile acestei beţii,
nezvântat va fi gândul că atât de mult ne-am iubit!
——————————
Nina TĂRCHILĂ
Timișoara
27 octombrie, 2018