Departe, dincolo de visul tău
În miez de noapte,
întunericul te-nvăluie.
Prin aburii uşori
ce-ascund albeaţa lunii,
şoapte tandre se-aud,
gândurile dorm
şi stelele sclipesc.
În sunet pierdut de flaut,
la înălţimi ameţitoare,
fără bariere,
ca-n dansul cocorilor
cu aripile larg deschise,
te-arunci printre astre.
Totul e posibil, lumea din noi
şi lumea de-acolo
sunt, parcă, una şi-aceeaşi.
Departe, inima îţi fuge
să mă cuprindă.
Dincolo de visul tău
ai păşit să mă găseşti,
văluri palide îţi bântuie teama,
Dând deoparte
ramurile înflorite de prun,
intri în grădina mea,
Odată cu ultima speranţă,
ca bambusul înălţat spre cer,
între tăcere şi sunet
apare mireasma prezenţei mele.
Un murmur dulce pluteşte,
între noi, în derivă
– petale de azalee şi lotus – …
Simţi atingerea mea senină
în timp ce ochii noştri
se-ntâlnesc şi strălucesc?
Cu lacrimi în ochi
eşti copleşit
de iubirea din mine,
dincolo de tot ce ştiai că există,
singurul semn e cel al tăcerii.
E pentru prima dată când
ai vrea să te pierzi,
rămas în visul nostru!
În zori, suav, şoptesc inimii tale:
– E timpul să pleci!
În tine rămân
Sărutul impregnat în carne şi sânge
descoperă
uitate simţuri neordonate
şi cerul din tine.
Euforie sălbatică, frisoane de-argint.
În aşteptarea ei,
contur de vise umplute de sens…
Un suflet căutător de infinit eşti,
axioma iubirii
e cea pe care-o trăieşti,
acolo unde numai tu poţi să intri.
– Unde să te găsesc? – inima ta strigă
în bătaia de miresme şi ploi.
În fiecare clipă te gândeşti la ea
şi clipa devine eternitate,
un roi de fluturi ţi-a răscolit
tot pelinul existenţial
şi-a aşezat
picurul din faguri
să te înalţi pe culmile fără de sfârşit
ale unui zbor
ce numai cu ea crezi
că vei reuşi să-l străbaţi.
Acum poţi să spui că da, totul e doar un vis,
un vis şi-un strop de nebunie!
Trăieşti pentru că ea trăieşte
– un călător spre zările albastre!
Timp risipit în neant,
lumina lină şi caldă străbate
ca un foc
evantaiul de stări
în care-ţi aşază sufletul,
dintr-un loc unde nimeni nu a intrat.
Răvăşit eşti când te priveşte şi-ţi vorbeşte.
Mâinile ei ţi-au strâns şi deschis ochii.
E raza ta de cerc!
Acum poţi deschide orice univers.
Ai cunoscut-o
în atingerea infinitului.
Ieşind din orice cerc, o căutai de-atâtea vieţi.
– Doamne! Cu mine eşti
în orice mişcare a visurilor mele
şi mor în orice clipă,
acum da, ştiu, numai în tine
voi regăsi piesele complete!
Baţi mereu în inima mea.
Dintotdeauna ai fost acolo,
săpată-n palmele mele
şi-n coasta mea, se spune.
E locul acela de cinste
şi cel rămas lipsă.
Orice aş face, oriunde aş fugi,
oriunde m-aş regăsi, în tine rămân.
M-ai zidit acolo, simbolic trăiesc în cer.
În urma noastră
Adânc, în lumina lunii
şi-a ceţii curgătoare-n valuri,
un gând legănat persistă,
invadând strălucirea amintirilor
din oglinzile de-argint.
Peste ţărmurile mării,
ecoul cântecului lunecă
interludii romantice ale dansului,
lumină aurie în priviri,
spirală de zâmbet,
tresărire rămasă, urme de paşi
şi fiecare clipă-i de vis,
noi constelaţii
fără bariere în inimile noastre.
Durerea cercului
îşi caută lumina rotundă,
blocată în lupta
născută din dragoste şi pasiune.
Într-o mare de suspine,
rochia mea neagră ca noaptea
te bântuie din nou,
corabie plutind hieratic
dincolo de orizont,
în căutarea unui port
unde să-şi ancoreze sufletul.
Prin inflexiunile vântului,
sunetul dorului tău
a pătruns aici,
uimitor precum misterul
căutării braţelor tale
prin mare
şi-atingerii mâinilor noastre.
În urma noastră încă vibrează
dansul cântecului, viaţa.
Acesta nu e capătul drumului,
doar reîntoarcea
la inocenţă
va deschide Poarta Luminii.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
26 octombrie, 2018