Existența mea a fost dominată de sedentarism și de o încăpățânare în a urmă căile bătute.Mereu m-am întors la lucrurile și locurile cunoscute și verificate și întotdeauna am fost cel puțin șovăielnic ,dacă nu direct ostil, inovațiilor și încercărilor noi. O dimensiune cumva “aventuroasă” a dat existenței mele Larissa care este o natură mobilă și nomadă, dornică de nou. Oricum această dimensiune “aventuroasă”, ori măcar mai mobilă, pe care a adus-o Larissa în existența mea a fost de folos în a îmi largi enorm orizontul, a mă scoate din automatisme, din care unele erau autodistructive, a mă face mai tolerant și mai complet. Acest lucru a fost vizibil și în “drumețiile” mele.
Până la 18 -19 ani singurele drumuri pe care le-am făcut erau în București, dinspre și spre Puccini 4 (locuința părinților mei) și dinspre București și Borloveni (Valea Almăjului, Banat) unde era proprietatea strămoșilor mei materni. În ce privește “modelele” de drumețit atunci mi s-au alcătuit și lor le-am rămas fidel până în ziua de azi. (Este o altă dovadă că noțiunile fundamentale pe care le am sunt legate de Borloveni)
Plecările erau motiv de mare agitație. Se împachetau sumedenie de bagaje, pachete de alimente, etc. pentru o călătorie cu mulți copii și o ședere care urmă să dureze luni de zile. La gara se pleca devreme, frica de a “pierde” trenul era crescută la nivel de panică. Oricum atunci mi s-a alcătuit starea de agitație și elație, o stare pe care o am mereu înaintea fiecărei și oricărei călătorii.
Este o stare de teamă în amestec cu curiozitate,anticipație și bucurie. Este o condiție care durează mult. Începe încă din casă și se continuă pe durata drumului spre stația de plecare (gara și ulterior aeroport), apoi pe durata așteptării, când este diversificată de curiozitatea lacomă de a privi la cei din jur și la modul lor de comportament și chiar pe durata transportului. O scurtă perioada de relaxare în vremea transportului este apoi înlocuită de o nouă agitație privind sosirea, reaflarea bagajelor, transportul la destinație și instalarea în noul loc. În plus se mai adaugă o stare de tristețe pentru plecare și neliniște în ce privește sosirea la destinație și îndoială tardivă privind însuși rostul deplasării.
Ajuns la destinație întotdeauna prima reacție este una de “strângere de inima”. Noul loc este întotdeauna mai puțin frumos sau, în cel mai bun caz altfel decât mi-l cristalizasem în imaginație și deci o anume dezamăgire este prezenta. (Este și în asta semn că cele mai frumoase drumuri sunt cele interioare.)
La întoarcere toate stările emoționale se reluau în revers. Era tristețea plecării (însoțită și de împrejurarea că atunci se apropia Toamna, zilele deveneau mai scurte, zilele mai răcoroase, culoarea vegetației se schimba, fumul peste sat începea să fie coborât), agitația încă mai mare dinaintea plecării (se pleca cu o căruță trasă de cai încă fiind noapte, așteptarea trenului era încă mai încordată, căci stătea doar un minut în gara minuscule (Iablanița) de unde ne îmbarcam, oboseala era mai mare). La destinație șocul era neplăcut. În Puccini 4 era mereu agitație, dezordine și în plus sentimentul apăsător că începe un nou an școlar. (Poate din aceste cauze în anii bătrâneții prefer să am vacanțele Toamna. Îmi pare că timpul liber este mai lung căci Vara o asociez,fie și fals, cu “vacanța mare” din anii copilăriei.)
Prima drumeție în afară cercului tribal am făcut-o în 1967 în Maramureș.
La sfârșitul anului întâi de facultate studenții cu note bune începau să meargă pe șantiere arheologice. Prietenul și colegul Sergiu Iosipescu (descendent din boieri moldoveni, cu admirație pentru Grigore Vodă Ghyka, studios și pedant, cu duh de căutare și aventură științifică pe linia lui Gordon și Lettow Vorbek) m-a convins să alegem un șantier arheologic mai “excentric”, cercetare arheologică medievală în Maramureș.
Acolo de vreo doi ani începuse săpături arheologice sistematice Radu Popa, aflat la începutul unei cariere strălucite. El urmarea sistemul “reconstrucțiilor” regresive și în timp, reușea să prezinte realitatea românească din Transilvania medievală în toată complexitatea și frumusețea ei. Oricum atunci am făcut primul drum mai important în afară tribului Puccini 4.
Am călătorit destul de complicat. De la București la Vatra Dornei și apoi la Sighet. Intram într-un tărâm nou. Totul îmi părea misterios, țara mi se dezvăluia largă și generoasă. Oamenii îmi păreau mult mai accesibili decât îmi imaginasem (trăisem în totală izolare). Pe durata călătoriei Vatra Dornei-Sighet în compartiment am stat alături de doi țigani bătrâni. Unul din ei povestea, fără emoție, grozăviile deportării din vremea lui Antonescu. Detalii fioroase, de foamete și cruzime, alternau cu povestiri despre ospețe (gorbane) sardanapalice și aventuri erotice furtunoase.
În Maramureș am stat întâia dată în case țărănești, mâncând în “comun” și tot acolo am cunoscut-o pe Larissa Pușcașu și aproape instantaneu, ne-am atașat unul de altul pentru totdeauna. Firesc, fără ostentație, aș zice copilărește. Tot acolo m-am împrietenit strâns cu Mihnea Berindei și el student venit la săpături arheologice.
Apoi au urmat aproape an după an alte drumuri în țară legate tot de șantierele lui Radu Popa: în Bihor și pe Valea Mureșului. Cercetarea arheologică nu mă pasiona și în fond exuberanța pentru aflarea câte unui fragment ceramic ori moneda (care nu făceau decât să confirme informații scrise sau tradiții acceptate) îmi părea fără rost. Ceea ce mă fermeca era posibilitatea de a vorbi cu oameni “simpli” și faptul că descopeream că “simplitatea” lor este aparentă. Aflam substanța românească și ea mă fermeca. Era un sentiment ciudat. Aveam conștiința că descopeream un lucru esențial, de care depindea însăși existența mea. Un lucru pe care îl știam dar nu putusem să îl exprim. Mult mai târziu am aflat că mă întâlneam cu un mare, poate cel mai de seama adevăr, ’dacă nu m-ai fi știut, nici nu m-ai fi căutat”.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
25 octombrie, 2018