Izbânda poemului
Năvălește amărăciunea peste noi
ne îmbătăm cu poeme în fiecare seară în amintirea vieții
uneori… am cerși mângâiere frunzelor
vântului ce adie, câinilor ce ne privesc prin gard
de parcă și ei ar cerși dragoste
totuși… teama ne ține departe unii de alții
și ne privim dureros de canin, dureros de uman
scheunând pe marginea serii
ca niște lupi rătăciți de haită
ce-și cheamă semenii din umbrele lunii
m-aș elibera dintre zidurile cetății
născocite în zbaterea mea
aș arunca hainele invizibile ale pustniciei
singurătății i-aș face vânt peste gardul tăcerii,
mi-aș sfâșia clipele în care am ales
să mor singură, ca un copac bătrân de zile
într-un mare pustiu căci ochii nisipului dor…
Numai voi, cuvintelor,
voi mi-ați înseninat cerul după furtună,
mi-ați tăiat cărare prin stâncile cetății,
iar munții care-mi stăteau pe umeri
i-ați coborât, așezându-i pe scoarța pământului,
apoi m-ați ridicat în piscurile lor
ca pe o izbândă a poemului asupra morții.
–––––––––––-
Emilia AMARIEI
19 octombrie, 2018