RAZBOIUL DE NEATÂRNARE
(1877-1878)
Situaţia internaţională încordată, instalată după izbucnirea Crizei Orientale, a silit guvernul român să ia măsuri pentru consolidarea apărării ţării. În toamna anului 1876, cu prilejul manevrelor, s-a făcut o mobilizare de mai mare anvergură, când au fost concentrate armata permanentă şi teritorială, dar şi rezervele ei. La 24 septembrie, guvernul autoriza ministerul de Război să concentreze trupele ,,pentru instrucţie şi manevre” şi a deschis un credit suplimentar pentru acoperirea cheltuielilor necesare armatei. Guvernul român hotărâse să concentreze trupele în împrejurările în care ,,trebuie să fim gata pentru orice eventualitate”. În momentul respectiv, armata română dispunea de 8 regimente de infanterie de linie, 8 regimente de dorobanţi, 4 batalioane de vânători, 1 batalion de geniu (infanteria), 8 regimente de călăraşi, 2 regimente de roşiori (cavaleria), 2 regimente de artilerie (6 baterii şi 6 baterii de rezervă), 2 escadroane de jandarmi, în total, 37 batalioane, 42 de escadroane şi 18 baterii de artilerie, însumând 37.730 oameni şi 120 de tunuri. Aceste unităţi alcătuiau trupele operative, la care se adăugau forţele teritoriale, cu misiunea de a apăra frontierele şi de a asigura serviciul de garnizoană, şi însumau 16.610 oameni şi 60 de tunuri.
Deoarece situaţia externă se agrava, a fost votată o lege prin care se autoriza guvernul ,,a ţine rezervele sub arme”. Armata română a rămas pe picior de război până în ianuarie 1877, când rezerviştii au fost trimişi temporar la vatră. Pe timpul acestor concentrări, au fost construite fortificaţiile de la Calafat, pe Dunăre, şi Barboşi, în special podul de peste Siret, la 15 km de Galaţi., pe unde trecea singura linie ferată ce unea Moldova cu restul ţării. Şi Calafatul, punct strategic la Dunăre, care domina Vidinul de peste fluviu, a fost fortificat pentru a preveni ocuparea lui de către turci şi transformarea lui într-un cap de pod fortificat.
Agravarea situaţiei din sud-estul Europei a silit guvernul să adopte alte măsuri pentru întărirea efectivelor armatei, prin constituirea, începând de la 1/13 ianuarie 1877, a încă 8 regimente de dorobanţi, iar în februarie, au fost înfiinţate două noi regimente de artilerie. La 6/18 aprilie, s-a decretat mobilizarea armatei permanente şi teritoriale, cu rezerva ei, acţiune efectuată în ordine, rapid şi cu precizie, până la 15/27 aprilie operaţia fiind încheiată. Conform decretului, armata a fost organizată potrivit cerinţelor de război în două corpuri, cu 4 divizii de infanterie (fiind incluse aici 8 regimente de linie şi 16 regimente de dorobanţi), 10 regimente de cavalerie (cuprinzând două de roşiori, trupe regulate, şi 8 de călăraşi, trupe teritoriale), 4 regimente de artilerie (incuzând fiecare câte şase baterii), alte subunităţi şi formaţiuni. Pentru siguranţa teritoriului, pe timpul războiului, au fost mobilizate 33 batalioane, 4 escadroane şi 8 baterii de miliţii, precum şi garda orăşenească.. Totalul forţelor mobilizate se ridica la 120.000 de oameni, din care 58.700 (plus 12.300 cai şi 190 tunuri) constituiau ,,armata operativă” (trupele de prima linie), 30.000 miliţiile, 16.000 gărzile civice sau orăşeneşti, 14.000 recruţi şi 5000 de dorobanţi şi călăraşi, care asigurau securitatea frontierei şi a ordinei publice. Efectivul ofiţerilor şi al asimilaţilor era de 1602.
Armata română nu era înzestrată cu echipamentul şi armamentul modern necesare unei campanii militare: artileria dispunea de 190 de tunuri moderne (dintre care 150 Krupp), dar infanteria era într-o situaţie critică, numai o parte a armatei permanente era dotată cu puşti Peabody (cu bătaie la 1000 m), dorobanţii aveau arme germane Dreyse (sub 700 m), iar restul cu puşti ruseşti Krnka. Guvernul liberal a fost serios preocupat de completarea armamentului şi echipamentului necesare armatei, în aprilie-mai 1877, au fost livrate din Rusia 20 de tunuri de asediu, 12 mortiere, 25.000 de puşti Krnka, 3,6 milioane cartuşe şi patru vagoane de praf de puşcă. Au fost cumpăraţi din Rusia peste 1000 de cai pentru artilerie, iar din Serbia peste 10.000 de corturi de campanie şi 100 corturi mari pentru a servi ca spitale mobile.
În ciuda dificultăţilor financiare, armata a putut fi pusă pe picior de război într-un timp scurt, prin credite ordinare şi extraordinare, sporirea unor taxe, rechiziţii militare în sate şi oraşe (achitate ulterior în ,,bilete ipotecare”) şi a contribuţiei benevole a locuitorilor din toate provinciile româneşti. Serviciul sanitar militar, condus de dr. Carol Davila, a fost bine organizat, acesta a comandat la Paris instrumentarul chirurgical pentru ambulanţe şi spitale militare, în schimb, serviciul de intendenţă a fost deficitar, aprovizionarea a fost defectuoasă. Din lipsă de fonduri, guvernul decidea, la începutul lui iunie 1877, ca alimentele pentru trupe şi furajele pentru cai să se facă prin rechiziţii, mai ales de la ţărani şi comercianţi, de pildă, s-au rechiziţionat 264.394 care ţărăneşti. Locuitori din ţară şi din provinciile româneşti subjugate s-au înrolat voluntari.
După mobilizare, armata română a fost organizată în două corpuri de armată: Corpul I (cu diviziile 1 şi 2) a luat poziţie de luptă în Oltenia, iar Corpul II (cu diviziile 3 şi 4) a fost amplasat în sudul Munteniei, punctele cele mai vulnerabile fiind Calafatul şi Bucueştii. În prima faza a campaniei, misiunea armatei române a fost apărarea strategică a Dunării, pe un front de 650 km, ceea ce a uşurat marşul armatei ruse spre Balcani, în fapt, trupele române au constituit avangarda celor ruse în înaintarea lor spre sud. Trupele ruse au efectuat o primă operaţie de trecere, în noaptea de 10/22 iunie, când Corpul 14 armată rus a trecut fluviul în nordul Dobrogei, iar în zilele următoare au fost ocupate Măcin, Isaccea, Tulcea, Babadag şi Hârşova. Gruparea principală a armatei ruse a trecut Dunărea pe la Zimnicea, în noaptea de 15/27 iunie, iar pentru a acoperi trecerea, la cererea marelui duce Nicolae, armata română a efectuat un bombardament continuu cu toate bateriile de artilerie aflate pe marginea Dunării, de la Calafat până la Flămânda, la vărsarea Oltului în fluviu.
După trecerea Dunării, armata principală rusă a început ofensiva spre sud, a cucerit Târnovo şi, la 14/26 iulie, a ajuns la Stara Zagora, dincolo de Munţii Balcani. Alte trupe ruse ocupaseră Nicopole, încă de la 4/16 iulie, la cucerirea ei contribuind şi bateriile de artilerie române de la Flămânda şi Turnu Măgurele, care au bombardat intens cetatea de pe malul stâng. În cursul acestor operaţii, marele duce cerea generalului Manu să treacă Dunărea pentru ca ,,trupele române să ocupe imediat Nicopole”, dar generalul s-a opus, afirmând că nu putea primi ordine decât de la principele Carol. Dincolo de acest refuz, în iunie-iulie 1877, Oltenia devenea o ,,adevărată bază de operaţiuni”, aici se afla majoritatea oastei, s-au creat mari depozite de provizii şi muniţii, la Calafat, în vederea trecerii Dunării şi a declanşării unei ofensive în zona Vidinului. Ofensiva în această zonă avea menirea de a afirma pe plan politic acţiunea independentă a României, iar pe plan militar de a degaja flancul drept al trupelor ruse. Dar guvernul rus nu a fost de acord cu deschiderea unui al doilea front balcanic, de către români, socotindu-l ,,o atingere a prestigiului Rusiei” şi ,,o îndoială în privinţa puterii sale”. Pe de altă parte, generalul bănăţean Traian Doda comunica din Viena lui I. C. Brărianu că trecerea Dunării pe la Vidin ar fi o greşeală şi ar indispune şi Austro-Ungaria. Turcii, intuind pericolul, au trimis noi trupe în zonă. Aceasta era situaţia, când a sosit vestea înfrângerii ruşilor la Plevna şi cererile urgente de ajutor din partea lor, ceea ce a schimbat întregul plan de campanie al armatei române, trupele, muniţiile, proviziile fiind dirijate ulterior spre Corabia.
——————————-
Ioan POPOIU
30 septembrie, 2018