Victor RAVINI: Încă o crimă perfectă

Cine a zis că nu există crime perfecte? Ba există. Vreți să faceți o crimă perfectă? Vă spun eu cum să procedați. Am experiență. Am făcut mai multe crime perfecte. Metoda mea de a ucide vrăjmașii nu lasă niciun fel de urme sau probe juridice. Nimeni nu a putut să mă acuze cu nimic. Nu am avut niciun fel de neplăceri. Aș putea să scriu un manual cu lecții pentru făcut crime perfecte, spre binele umanității. Hai că vă spun cum am acționat și în ce context de împrejurări. Puteți aplica metoda mea și vă garantez că nu veți avea neplăceri juridice, ci mulțumiri din partea multora.

Am avut ca redactor de carte la Editura Albatros, o idioată: Iordana Ureche, o excelentă reprezentantă a comunismului și a tenebrelor. Își dădea ochii peste cap, își mângâia buclele și se lăuda la colegele și colegii din redacție și la scriitori: „Să știți că eu sunt vanitoasă și orgolioasă!” Ca și cum asta ar fi fost ceva de laudă. Nu era în stare să-și facă meseria și nu făcea nimic bun, nimănui, ci numai încurcături și sabotaje. N-am știut niciodată dacă făcea așa din prostie sau din rea-voință. Mircea Sântimbreanu mi-a semnat contractul pentru cartea de debut, iar idioata a refuzat să se ocupe de carte. Era inabordabilă prin telefon. Mi se spunea că era ocupată și să vin la editură. Veneam la editură și nu mă lăsa portarul să intru. Pe atunci, editura Albatros era lângă biserica rusă. M-a ținut așa patru ani și m-ar fi ținut astfel la nesfârșit. Dar am avut noroc că m-am angajat la ICE Autotractor Brașov. Legitimația mea de serviciu l-a impresionat pe portarul de la editură, s-a înclinat respectuos, iar soldatul cu Kalașnicovul pe piept m-a lăsat să intru. Am urcat la etajul cinci, am intrat în biroul cu toți redactorii, am salutat și m-am prezentat. Iordana a țipat și a urlat înfuriată, cum de am îndrăznit să vin la editură. Imediat a intrat pe ușă un bărbat în civil și mi-a cerut buletinul. I-am prezentat întâi legitimația de serviciu și abia apoi buletinul. A studiat-o pe toate fețele, a comparat-o cu buletinul, mi le-a restituit, m-a salutat militărește, lovindu-și călcâiele, la fel ca atunci când era în uniformă, a făcut stânga împrejur și a ieșit fără să zică nimic.

— Aaa, păi dacă e pe așa, a zis Iordana cu voce mieroasă, atunci luați loc și hai să discutăm pe manuscris!

A scos manuscrisul dintr-un dulap metalic și a început să-l răsfoiască la întâmplare. Nu făcuse niciun fel de însemnări pe nicio foaie, deci nu îl citise. Răsfoia și îmi dădea „indicății” cam așa: să transform dialogurile în proză curgătoare, să transform proza în dialoguri, replicile scurte să le lungesc, iar replicile lungi să le scurtez. Sublinia câte un cuvânt la întâmplare, fără să citească toată propoziția, și zicea să îl înlocuiesc cu alt sinonim. Toate observațiile ei erau absurde și destructive. Așa sunt unii oameni: destructivi și reprezentanți ai tenebrelor, dăunători celor din jurul lor. Nu am contrazis-o. Unii zic că a scrie sau a vorbi este o artă. Așa o fi, însă eu sunt adeptul zicalei, că o artă și mai mare e aceea de a tăcea. Rețineți acest lucru: a ști să tăcem când trebuie. Una la mână. Până aici, avem jumătate din înțelepciune.

Revăzându-mi manuscrisul după patru ani, nu îmi mai plăcea și l-am rescris. Nu am făcut cum îmi ceruse idioata, ci cum am vrut eu. Am revenit cu manuscrisul, re-dactilografiat și nu a observat că n-am respectat „indicățiili” ei. Abia atunci a luat manuscrisul să-l citească acasă și a făcut multe observații pe fiecare pagină. De ce să-l citească acasă și nu în timpul programului, la editură? Fiindcă la editură vorbea tot timpul și îi împiedica pe ceilalți să lucreze. Îi incita cu întrebări idioate, la care tot ea răspundea, în locul lor. Observațiile ei pe manuscris erau nelogice și fără niciun alt rost, decât de a strica conținutul. Mi-a cerut să modific manuscrisul de mai multe ori. Mereu îmi sublinia cu roșu să fac alte modificări, chiar și pe paragrafe aprobate anterior. Nu era nicio coerență sau continuitate în felul ei de a gândi și a cere modificări. După ce îmi aproba textul și zicea că va pleca la tipar, modifica ea fără să îmi spună. Abia când apărea cartea în librării observam că a tăiat paragrafe, rânduri sau replici, a modificat structura frazei mele sau a adăugat text creat de ea și care nu se potrivea în context. Așa a procedat și la următoarele două cărți. Probabil, ea era convinsă că astfel îmbunătățea textul. Îi plăcea să fie coautoare. Nu i-am spus niciodată idioatei că am observat măgăriile pe care le făcuse. Și nici nu am reclamat-o la Sântimbreanu. Cu idioții nu e bine să te pui, că n-o mai scoți la capăt. Nu am răspuns la niciuna din aceste provocări ale ei. Eu nu răspund la niciun fel de provocări, ale nimănui. Câinii latră, trenul trece. Nu răspundeți la provocări. Doi la mână.

A pus pe copertă la cartea de debut un desen cu niște haiduci pe cai, trăgând cu pistoalele într-o caleașcă. În carte nu sunt cai, nu e nicio caleașcă și nu trage nimeni cu pistolul. Iordana, cea mai fioroasă politrucă din toate editurile, nu a observat că haiducii din carte, foști panduri demobilizați după revoluția lui Tudor Vladimirescu, simbolizau militarii deveniți partizani în Carpați după al Doilea Război Mondial. Acțiunile partizanilor și hăituirea lor le plasasem ca acțiuni ale pandurilor hăituiți de poteră. Așa făceau mulți scriitori ca să păcălească cenzura: deplasau acțiunea în timp sau îl înlocuiau pe Ceaușescu cu vreun director de gospodărie agricolă, de spital sau al vreunui atelier de cizmărie. Iordana nu a observat că numele căpeteniei de haiduci Aguridă Ogaru era un fel de anagramă a numelui Gavrilă Ogoranu, celebrul comandant de partizani, despre care eu auzisem. Dacă și ea ar fi auzit de el, poate i s-ar fi aprins un bec în cap și mi-ar fi cerut să îi schimb numele. Sau m-ar fi dat pe mâna Securității.

Era căsătorită cu un colonel de Securitate, Ureche Gheorghe. Nu aveau copii. Am fost de mai multe ori la ei acasă. Locuiau pe Bd. Primăverii la nr. 32. Ceaușescu locuia la 34. Se lăudau că îl vedeau pe fereastră pe Ceaușescu, plimbându-se prin grădină cu foarfeca de grădinar în mână, iar cățeii în uniforme îi luau din mână foarfeca să taie ei frunze în locul lui. Au fost și ei la mine acasă. I-au adus fie-mii, în chip de jucărie, o miniatură de locomotivă de tren, grea de vreun kilogram, colțuroasă, respingătoare, nu chiar o jucărie, ci vreo machetă de la CFR sau de la fostele uzine Malaxa. Fie-mea avea doi ani și refuza să atingă acea mizerie. Ea se juca numai cu păpuși. El, în genunchi pe covor, îi tot punea jucăria în mâini și încerca să o convingă să se joace cu fierotania. Fata, care altminteri era un copil ca un înger, s-a încruntat la el cum nu se mai încruntase niciodată, l-a privit îndelung ca pe o insectă ciudată, a ridicat fierotania și i-a dat cu ea în moalele capului, de l-a făcut să vadă stele verzi.

El era atât de tâmpit, încât mi-a arătat colecția sa de arme de vânătoare și mi-a propus să-mi dea recomandare pentru permis de armă, fără să știe că eu nici măcar nu eram membru de partid. Cu recomandarea de la el și de la colonelul Petre Ion, secretar de partid la Direcția Generală a Miliției pe țară, unde era șeful biroului de arme, muniție și narcotice, l-am speriat pe secretarul de partid Busuioc Constantin de la Vulcan, unde lucram. Zicea că nu mă putea primi în partid deoarece fusese informat că aveam puncte negre la dosar. Bineînțeles că fusese informat de către colonelul de Securitate ce răspundea de Vulcan și avea numele conspirativ Muncitoru, cunoscut de toți. I-am spus lui Busuioc că a fost dezinformat și că știu cine e canalia care l-a dezinformat. Să-l cheme pe acest dușman al poporului, care a îndrăznit să îl dezinformeze pe el, ditamai secretarul de partid, să-l cheme la el acolo în cabinetul de partid, mâine la prima oră. Iar eu voi veni cu arma de vânătoare și îl voi împușca pe loc, de față cu el, cu Busuioc, ca martor. Se uita la mine și zâmbea, de parcă i-aș fi spus bancuri. I-am arătat că nu glumeam. I-am arătat recomandările pentru armă de vânătoare, cine le semnase, cu gradele militare, funcțiile, locul de muncă și adresele lor de acasă. Depusesem copiile și păstrasem originalele. A rămas înmărmurit. I-am arătat permisul de armă și legitimația de la asociația vânătorilor, unde scria că aveam dreptul să țin acasă două sute de cartușe pentru vânat mare și nelimitate cartușe cu alice. Busuioc a rămas pe gânduri. Nu-i venea să creadă. El avea permis pentru numai zece cartușe de vânat mare și i se spusese că asta era limita maximă, iar cartușele cu alice știa că erau în număr limitat. A clătinat din cap și a zis că l-am convins că fusese dezinformat. L-a înjurat pe Muncitoru. M-a primit în partid la prima adunare lunară. M-a luat cu el la Praga, unde am stat câteva luni pe un șantier la uzinele CKD. Nu aveam nimic de făcut colo, pentru că făceau cehii. Montau o macara din piese produse la Uzina Mecanică din Timișoara sau cum se numea. Așa hotărâse Kremlinul: cehii să le livreze rușilor toate macaralele pe care le produceau la CKD, iar în compensație, românii să le dea o macara, cu ajutorul căreia să lucreze pentru ruși. Așa era în CAER. Busuioc era inginer, dar nu cunoștea nimic despre macarale. A fi inginer nu înseamnă a fi macaragiu. Inginerii nu lucrează cu macaraua sau cu șurubelnița, ci cu creionul pe hârtie și cu rigla de calcul. Ne-au trimis de la Vulcan un securist plantat acolo de Muncitoru, sub acoperirea de tehnician specializat în macarale. Eu lucrasem ca traducător și translator pe șantiere în Germania de Est, unde ai noștri montau macarale. Cehii ne puseseră ca traducător un ceh, Panie Priroda sau cum s-o scrie, octogenar, care își aducea aminte de Răscoala de la 1907 și făcuse armata la noi în țară, cum era în cadrul Micii Antante. Ziceau că nu aveau nevoie de mine ca traducător și să mă întorc în țară. Busuioc le-a spus, iar eu le-am tradus în germană, că eu eram tehnician de macarale și că învățasem germana așa bine montând macarale românești în Germania. Cunoșteam terminologia macaralelor în germană mai bine decât cehii și vorbeam germana cu mai multă ușurință decât ei. Nu le-am spus noi lor că eram licențiat în germană. La verificarea componentelor sosite din România, le-am verificat cum văzusem că le verificaseră nemții și ai noștri. Voiau să ne penalizeze pentru că erau deformate. I-am contrazis pe cehiși le-am arătat că le descărcaseră și depozitaseră greșit. Grinzile fuseseră deformate când le-au aruncat din vagoane, unele peste altele și nu le-au depozitat pe traverse de tren, cum era corect. Ce credibilitate mai aveau, că le-am fi trimis noi deformate, când ei nu le descărcaseră și depozitaseră corect? Cehii au recunoscut greșeala lor zis că vor corecta deformațiile încălzind cu aparatul de sudură autogenă și răcind pe partea opusă cu cârpe ude. Le-am spus că era interzis să facă așa ceva cu grinzi de susținere. Trecusem cu bine testele lor și erau convinși că eram specialist în macarale. Așa că pentru macaraua noastră eram doi falși specialiști, eu și securistul plasat de Muncitoru. Eu barim știam destul de multe despre macarale, cât să-i fac pe specialiștii cehi să creadă că eram la fel de specialist ca și ei. Dar securistul nostru era habarnist în macarale și în multe alte privințe. Eu mi-am dat seama imediat că el nu cunoștea nimic despre macarale, nici măcar cum se numeau componentele pe românește. De prost ce era s-a deconspirat că făcuse armata la Securitate, la contrainformații și ca parașutist. Cum s-a dezvăluit singur? Simplu. Eu am rămas cu ochii pe cer la un planor, care se rotea în cerc, deasupra uzinelor, într-un curent ascensional, creat de acoperișurile negre, încinse de soare. El a ridicat ochii și a zis cu ton de expert, că era un avion de recunoaștere atât de perfecționat încât nu i se auzea motorul.

— Trebuie să fie spioni sovietici! a zis prostul. Sau or fi americani? Înseamnă că aici se fabrică armament.

— Cum să fie avion? am râs eu. E un planor Blanik, de fabricație cehă.

— Vrei să spui că tu vezi ce scrie pe el?

— Eu văd că nu este avion, ci e planor. E un planor Blanik. Știu, pentru că am pilotat Blanik.

— Cum așa?

— Eu am brevet de pilot pentru aparate de zbor fără motor. Am pilotat Blanik.

— Daaa? Așaaa? Eu sunt parașutist! a spus el cu mândrie. Și eu am făcut armata tot la Securitate, ca și tine. La contrainformații!

M-am uitat bine în ochii lui, am zâmbit ca o statuie egipteană și am tăcut, tot ca o statuie. Eu făcusem planorism la aeroclubul sportiv de la Ghimbav, la Școala de zbor Mircea Zorileanu, nu în cadrul serviciului militar, cum credea prostul. Nu i-am mai spus, că eu nici măcar nu făcusem armata, deoarece păcălisem Spitalul Militar Central din București și eram clasat ca inapt militar, nerevizuibil și cu scoatere din evidența armatei. Cum am reușit asemenea performanță, e o altă istorie. Am povestit-o în Barca veselă, apărută al editura Alcor. După cinci ani de facultate, eram obligat să mai fac un an la o școală de ofițeri de rezervă. Așa făcuse și tatăl meu la terminarea facultății și a fost trimis pe front în linia întâia. În încercuirea de la Odessa, din 24 aprilie 1944, a primit frontal un proiectil, ce a explodat în el și a murit pe 25 mai, într-un spital militar provizoriu, la Beiuș. Asta m-a făcut să nu vreau să fac aceeași școală militară ca și tata. După ce m-am văzut în mână cu livretul militar, clasat inapt medical, am făcut planorism și alpinism de performanță. Carnetul de zbor mi-a rămas în țară. Pe aerodrom nu era voie să facă nimeni fotografii. Pot dovedi numai alpinismul, așa cum puteți vedea aici: <https://www.climbromania.com/Alpinist.aspx?Nume=Radu_Ni%C5%A3u#ShowImage>

Când au intrat rușii în Praga și ne temeam că vor intra și în țara noastră, a clocotit sângele în mine și m-am oferit ca voluntar pentru apărarea patriei, din planor. Ni se explicase tactica planoriștilor români și cum doborâseră mai multe avioane americane decât doborâse antiaeriana nemților. Mama nu m-a împiedicat să mă duc voluntar și mi-a spus să ucid cât mai mulți ruși, pentru că rușii l-au ucis pe tatăl meu.

Așadar, nu l-am contrazis pe falsul macaragiu, securist și parașutist, care habar nu avea de aviație. El s-a repezit să mă îmbrățișeze camaraderește și s-a deconspirat. Deci, nu contraziceți fără rost. Trei la mână. De acum încolo nu mai număr ideile principale, câte să ținem la mână. Le puteți reține și aplica după cum vi se potrivește mai bine. Sau puteți arunca toate aceste sfaturi la gunoi și faceți cum vreți. A nu contrazice nu înseamnă a fi de acord, ci e o tactică. Putem contrazice, atunci când voim să animăm conversația, ca adversarul să-și dezlege baierele inimii și ale limbii sau în alte situații, când avem vreun alt folos, bine calculat. S-a dezvăluit că era pisică cu zurgălăi, la vânătoare de șoareci. Mi-a propus să îl ajut să îl distrugă pe Busuioc. Cu misiunea asta fusese trimis la Praga de către colonelul Muncitoru și nu știa cum să o îndeplinească. Mi-a cerut să sustrag niște hârtii din dosarul pe care Busuioc îl ținea în valiză la hotel și să i le aduc lui. Voia să-l denunțe pe Busuioc la Ambasada României de la Praga pentru neregularități financiare. Nu l-am contrazis pe parașutist, ci l-am ascultat cu vădit interes. A luat tăcerea mea drept acceptare. I-am spus lui Busuioc ce hârtii îmi ceruse parașutistul să-i aduc și ce îmi relatase despre conversația lor confidențială, întreg dialogul lor. Parașutistul primise de la Vulcan niște mii de coroane cehești, mi-a spus cifra exactă, pe care să-i predea lui Busuioc. Erau banii șantierului, din care să ne plătească diurnele. De prost ce se născuse, era convins că toți acei bani pe care îi transportase erau salariul lui. Mi s-a văietat că Busuioc i-a luat acei bani și îi dădea din ei cu țârâita. Mi-a cerut să-l duc la Ambasadă ca să-l reclame pe Busuioc că i-a luat banii. Asta ca o primă acțiune împotriva lui, iar apoi să îl ajut să-i găsească și alte motive pentru care să îl reclame și să-l distrugă, așa cum primise ordin de la Muncitoru. Busuioc nu făcuse nicio neregularitate financiară, dar totuși s-a speriat numai la gândul că ofițerul de Securitate, ce răspundea de Vulcan, voia să-l distrugă. Era paralizat de frică și nu mai știa ce să facă. I-am spus strategia mea, cum să-l punem la tren pe falsul macaragiu și cum să ajungă la București bine ambalat și cu tinichele de coadă. Precum și strategia cum să dea de pământ cu colonelul Muncitoru.

Eram trei români la Praga și am făcut trei conspirații. Parașutistul venise la Praga cu o cutie de table. Eu lucrasem pe nenumărate șantiere din Germania și niciunul din miile de muncitori români nu venise cu vreo cutie de table. Așadar, falsul macaragiu fusese instruit de către Muncitoru să vină la Praga cu cutia de table, întrucât era informat despre slăbiciunea lui Busuioc de a juca table. Permiteți-mi încă un sfat: să nu știe nimeni ce slăbiciuni aveți. Când eram pe șantiere în Germania, unii colegi voiau să știe ce îmi cumpăram din diurnă. Eu cumpăram jucării și haine pentru fie-mea. Îmi cumpăram cărți, am cumpărat și diferite lucruri de la armata de ocupație a rușilor, ca de exemplu un radio militar, cu altă scală de lungimi de undă, cu care ascultam conversațiile radio ale Miliției ori ale Securității și o pușcă cu lunetă, pe care le-am introdus în țară ilegal prin vamă. Dar le răspundeam că îmi cumpăram prezervative.

— Ce ai în valizele astea?

— Prezervative.

— Le vinzi în țară? Cu cât?

— Nu. Le folosesc. Apoi le spăl, le calc cu mașina de călcat și le reutilizez.

Tot jucând table, falsul macaragiu și parașutist ca peștele făcuse o conspirație cu Busuioc împotriva mea, ca să mă trimită la București și să preia el camera mea de la hotelul din centru, de lângă ceasul cu sfinți, pentru că el era cazat la un hotel de la marginea orașului. Totodată, el voia să facă o conspirație cu mine împotriva lui Busuioc. De bine ce îl pregătise Muncitoru, nu avea nici numărul de telefon și nici adresa Ambasadei. Culmea prostiei, voia să-i traduc eu la Ambasada României. Nici nu-mi venea să cred că putea fi cineva chiar așa de tâmpit. El credea că Ambasada României de la Praga era o instituție a statului cehoslovac, care se ocupa de România. El nu pricepea că era ambasada noastră, ci credea că era ambasada cehilor pentru România. Credea că lucrătorii de la Ambasada noastră de la Praga erau cehi. Nu m-a crezut când i-am spus că erau români. Era un haos în capul lui. Tot ce știa era vag, încâlcit și nebulos. Ce o fi înțeles el din toată instrucția lui militară la contrainformații? Pe de altă parte, eu am inițiat o conspirație cu Busuioc împotriva parașutistului, singura conspirație reușită. I-am spus lui Busuioc că îl voi duce pe parașutist la Ambasadă să îl reclame. În felul acesta îl ajutam să cadă fără parașută. I-am spus ce să facă după ce venim de la Ambasadă. L-am dus la Ambasadă și l-a reclamat pe Busuioc cu tâmpeniile din capul său. Lucrătorul de la Ambasadă a deslușit cum trebuia tâmpeniile pe care le-a auzit și i-a explicat parașutistului că Busuioc nu făcuse nicio neregularitate financiară. Prostul de parașutist era căzut în cap. A fost convins că ăla de la Ambasadă l-a mințit și că era mână în mână cu Busuioc. Voia să-l reclame pe lucrătorul de la ambasadă la Securitate în țară. L-am încurajat să facă așa. Ca să râdă superiorii lui de el și să-l trimită să se ocupe de sporirea producției de porumb la hectar. Ne-am întors la șantier și i-am făcut semn lui Busuioc că totul a decurs cum prevăzusem. Busuioc a făcut așa cum îi spusesem să facă. A zis:

— M-au sunat de la Ambasadă și m-au informat că voi m-ați reclamat. Ca pedeapsă, plecați la București cu primul tren, în după-amiaza asta!

Parașutistul a obiectat că el primise bilet de întors cu avionul și că era greu de găsit locuri la avion, așa că el mai rămânea la Praga, până o găsi loc la avion.

— Plecați amândoi azi! Cu trenul! La tren nu e nevoie de locuri. Afară cu voi! Vin la gară să văd că v-ați suit în tren.

Parașutistul a cerut să-i plătească diurna la zi. Busuioc i-a răspuns că și-o va recupera în țară, în lei, ca și costul biletului de tren.

Am ieșit amândoi din baracă. Busuioc m-a strigat, să-mi termin întâi traducerile. Eu m-am întors, iar parașutistul s-a dus să-și facă bagajul. I-am povestit lui Busuioc cum a decurs la Ambasadă. Apoi am mâncat la un restaurant și ne-am dus la gară, să fim acolo înaintea ăluia. Trenul de București era deja tras la peron. Când a apărut parașutistul pe peron, m-a întrebat unde îmi era bagajul. I-am arătat cu bărbia înspre vagon. Și-a urcat bagajul în vagon și a coborât să mai vorbim. Nu vorbeam nimic. Atmosfera între noi era rece. Trenul a fluierat și s-a pus în mișcare. Ne-am îndreptat amândoi spre ușa vagonului. Politicos cum sunt din fire, am pus mâna pe bara de la scară și l-am invitat să urce el întâi. S-a grăbit să apară la fereastra vagonului și mă îndemna să urc. Am mers pe lângă tren până a prins viteză și am rămas pe peron. Parașutistul și-a dat o palmă peste frunte. Abia atunci a înțeles, dacă o fi fost în stare să înțeleagă ceva. I-am făcut gestul caramba. El mi-a făcut semn cu pumnul. Eu am râs.

M-am întors cu Busuioc la șantier, la baracă. A dat telefoane unde știa el, la superiorii săi din partid, și a răcnit așa cum i-am spus ce să zică:

— Cum așa, tovarășe? Eu le-am cerut la Vulcan să-mi trimită un tehnician specialist în macarale, iar ei mi-au trimis un spion sub acoperire de macaragiu? Securitatea să mă spioneze tocmai pe mine, secretar de partid la organizația unei întreprinderi de gradul zero? Cine e forța conducătoare în toate sectoarele de activitate din România și la Vulcan? Partidul sau cine?!

Colonelul Muncitoru a fost destituit de la Vulcan. L-au dat să răspundă de șahiștii din Cișmigiu. Prostia colonelului de Securitate Ureche, cu recomandarea de armă, mi-a dat posibilitatea să intru în partid și, din interiorul partidului, să urzesc destituirea colonelului de Securitate Muncitoru, care îmi pricinuise multe necazuri și mari și mărunte, pentru care nu îl puteam uita. „Să nu uiți, Darie!”

Colonelul de Miliție Petre Ion îmi propusese să-mi dea permis de armă și să merg cu el la vânătoare, înainte de a mă cunoaște. Suspect, nu? Soția lui a fost pentru câteva zile subalterna fostei mele soții, la fabrica de medicamente. Ea i-a propus fostei mele soții să mă duc la vânătoare cu soțul ei, și că îmi dă el permis de armă. Deci colonelul de Miliție primise de la Securitate sarcina să mi se facă prieten și să mă supravegheze, fără să-mi dau eu seama că mă supraveghea. Mai era încă un colonel de Securitate care îmi fusese plasat ca fals prieten, șeful de personal de la Securitatea din Focșani, care îmi aducea canistre cu vin, ca recompensă că fata lui venea să învețe împreună cu fosta mea cumnată care locuise la noi, când era studentă la medicină. Ăsta mi-a făcut odată o perchiziție, ca să mă prindă în flagrant delict că îl găzduiam la mine pe un scriitor care emigra legal, iar eu îl găzduiam ilegal cu soția și cu copilul lor. Și tot el, găzduitul, informase Securitatea că îl găzduiam. Cum l-am păcălit pe colonelul perchizitor, venit cu securiștii după el, să mă ridice, este altă istorie. Cum l-am făcut pe găzduitul informator să se dea de gol e încă o istorie. Eram mândru că puseseră să mă supravegheze îndeaproape trei colonei plasați ca falși prieteni, pe lângă alți falși prieteni, informatori. Cu Muncitoru, patru colonei. Și la ce le-a folosit? Tot am fugit din țară. Vă reamintesc ce a zis Nichita Stănescu: „Nu mor caii când vor câinii.”

Când să intru în partid, a trebuit să fiu examinat de către un crocodil din partid de la sectorul 5. De la Vulcan mi s-a dat un text să-l învăț pe dinafară, ca răspuns la singura întrebare a ăluia: de ce vreau să intru în partid. Era o tâmpenie de fraze standard. Nu l-am învățat. I-am răspuns:

— Ca să sabotez partidul din interior.

Ăla a căscat ochii mari și s-a făcut roșu-vânăt la față de mânie. Am continuat:

— Pentru că am încercat să-l sabotez din exterior și nu a mers.

Ăluia i-a plăcut răspunsul, s-a înseninat la față și mi-a strâns mâna tovărășește. Nu știa cât de sincer eram.

Iordana și soțul ei erau ateiști convinși. Vorbeau în clișee verbale, învățate papagalicește de la învățământul politic. Chiar și între ei vorbeau în clișee politice. Cred că el răspundea de Academia politică Ștefan Gheorghiu, pentru că l-am văzut pe acolo în civil, când mi-am dat atestatul de ziarist. Publicam la România Pitorească. Nu mă trimisese nimeni să-mi dau atestatul. La secretariat, nu m-au găsit pe lista cu cei trimiși. Le-am răspuns că or fi uitat să mă treacă pe listă. M-au primit la examene. Am obținut legitimația de ziarist. Cu legitimația de ziarist, am făcut sumedenie de isprăvi. Pe lângă faptul că am intrat pe gratis la toate muzeele din Germania și Cehoslovacia, am băgat spaima în milițienii care mă opreau când eram cu mașina. Ca de exemplu: maiorul comandant al Miliției din Caracal m-a oprit pentru că îl deranjase faptul că aveam număr de București. Mi-a cerut actele și mi-a zis să mă dau jos din mașină. I-am spus să-mi aducă actele mâine la prima oră și să se prezinte la mine cu șeful său. Am ambreiat ca să demarez cu mașina. S-a prins cu mâna de fereastra mașinii, mi-a restituit actele și m-a salutat cu umilință, ca un slugoi. Altădată, la Hotel Muntenia, am arătat la recepție legitimația de ziarist deschisă la pagina unde scria pe rusește, am vorbit românește cu accent rusesc și apoi l-am scos din ghearele Securității pe dirijorul american Daniel Spalding, încuiat în cameră de câteva zile, intoxicat alimentar, apoi flămânzit și fără posibilități de a comunica cu nimeni, nici măcar cu recepția hotelului. Dirijorul Mircea Cristescu mă trimisese să văd ce era cu el. Am povestit asta cu amănunte, în Barca veselă.

După apariția cărții mele de debut, i-am oferit Iordanei și soțului ei un concediu gratuit la Bușteni, la o vilă a patriarhiei. Că tot erau ei ateiști. Nu au priceput că îmi băteam joc de ei. Nu m-a costat nimic, deoarece am aranjat asta printr-o cunoștință, un scriitor, care avea nevoie să i-l prezint Iordanei și să-și facă astfel intrarea la editura Albatros. Așa că ei, cei doi ateiști, au mâncat ghiveci călugăresc și alte mâncăruri de post întreg concediul, iar ca desert colivă dimineața, la prânz și seara. Și trebuiau să-și facă cruci, când se așezau la masă și când se ridicau. Așa era obligatoriu la cantina vilei patriarhiei. Erau serviți la masă de călugărițe și primeau mâncarea numai după ce se închinau.

La a treia carte, după ce Iordana a ștampilat cu BT (bun de tipar) foile manuscrisului dactilografiat, editura a făcut contractul cu tipografia. Manuscrisul trebuia predat la tipografie imediat. Pentru întârzieri, editura primea penalizări în bani. Ce o fi fost în capul ei, urechelnița mi-a cerut să mai fac niște încă multe alte modificări idioate pe toate foile din manuscris, aprobate cu BT. Așa era stilul ei de lucru, să încurce treburile și toată lumea. Pe fiecare pagină din manuscrisul bătut la mașină, și pe care ea dăduse BT, mi-a cerut să fac sumedenie de modificări. Idioțenii fără nicio logică. Îmi făcuse manuscrisul sorcovă, pentru nu mai știu a câta oară. Aș fi putut să mă duc la Sântimbreanu și să-i spun că proasta îmi cerea să fac modificări pe foile pe care tot ea dăduse BT. Sântimbreanu ar fi obligat-o să trimită manuscrisul la tipar așa cum fusese când ștampilase foile cu BT. Dar nu m-am dus la Sântimbreanu. Am procedat mai dur. Am schimbat tactica, fiindcă tocmai apăruse dicționarul lui Marian Popa, unde eram inclus și depusesem dosarul ca să fiu primit în Uniunea Scriitorilor. Eram în biroul unde lucrau toți redactorii editurii. Faptul că dăduse BT și că trebuia să ajungă manuscrisul la tipar imediat, ca să nu plătească editura penalizări la tipografie, nu a interesat-o. I-am spus că nu aveam timp să mai modific nimic, deoarece tocmai urma să plec pe șantier în Germania. A zis că să iau manuscrisul cu mine. I-am precizat că legea nu îmi dădea voie să scot din țară nicio foaie scrisă. S-a prefăcut că nu aude asta și mi-a pus manuscrisul în brațe, cerându-mi să fac toate modificările impuse de ea și să i-l trimit din Germania prin poștă. Am priceput că Iordana îmi întindea o capcană, să încalc legea. Să iau manuscrisul cu mine, iar ea să mă reclame la Securitate, să mă prindă la vamă în Otopeni și să fiu pedepsit pentru tentativă de încălcare a legii. Calm, cu un calm enervant, am luat manuscrisul, l-am sfâșiat și am aruncat bucățile de hârtie în tavan. S-au împrăștiat peste tot. M-am ridicat, am salutat-o politicos, am salutat toată lumea de acolo, am zâmbit și i-am întrebat dacă aveau nevoie să le aduc ceva din Germania. M-am dus la Mircea Sântimbreanu și i-am spus ce făcusem.

— Bine i-ai făcut. Felicitările mele. Așa îi trebuie. Pe asta n-a mai pus-o nimeni la punct. Și-a luat-o în cap. Avem numai necazuri cu ea. Se tot laudă cu soțul ei, Geluțu. Și că sunt vecini cu Ceaușescu, ca să le fie frică la toți de ea și de soțul ei. Geluțu în sus, Geluțu în jos, numai așa o ține.

Sântimbreanu nu avea nimic de făcut și ne-am lungit la vorbă. După vreo jumătate de oră sau poate și mai mult, vine proasta în birou la Sântimbreanu, cu ochii roșii de lacrimi și cu rimelul, pudra și rujul spoite pe obraji. Cum se vopsise astfel, parcă era un clovn tragic. Nu se așteptase să mă vadă acolo. De proastă ce era, a rămas șocată și cu gura căscată. A izbucnit în plânsete și m-a reclamat că rupsesem manuscrisul. Sântimbreanu i-a spus că știa. Uimită, a holbat ochii să-i iasă din cap. Sântimbreanu s-a ridicat, și-a pus un braț protector pe umărul ei, iar altul pe umărul meu și ne-a dus în biroul cu redactorii. El s-a așezat pe un birou ca pe un taburet și a vorbit de nu se știa dacă spunea serios sau în glumă. I-a spus că ea avusese noroc, că nu o aruncasem pe geam, de la etajul 7, pe fereastra dinspre tipografie, că tot era vorba de contractul cu tipografia, care era în spatele Casei Scânteii. Și că, dacă aș fi aruncat-o pe fereastră, nu aș fi fost condamnat, pentru că aș fi beneficiat de circumstanțe atenuante, ceea ce el garanta, amintindu-ne că el era și licențiat în drept. Și că, păcat că nu am aruncat-o pe fereastră, pentru că aș fi făcut un mare bine vieții literare din România, iar Uniunea Scriitorilor mi-ar fi ridicat o statuie, în fața Casei Scânteii, chiar lângă statuia lui Lenin, dar nu din bronz și neagră ca a lui Lenin, ci de marmură albă, ca să fie ca piesele de șah. Redactorii își mușcau buzele ca să nu râdă, iar proasta nu pricepea nimic. Plângea în hohote și nu era în stare să se concentreze, să fie atentă la ce zicea Sântimbreanu. Se ștergea de lacrimi, încât se spoia și mai tare. După un lung discurs genial, Sântimbreanu i-a zis să se aplece „în genunchi, în patru labe și cu fundul în sus”, să culeagă bucățile de hârtie, să le lipească cum trebuia și să trimită manuscrisul la tipografie. Ulterior am constatat că Iordana, înainte de a trimite la tipografie manuscrisul cu foile lipite, a mai făcut propriile ei modificări, ca de obicei, ca să distrugă textul. Îmi aduc aminte cea mai scurtă modificare făcută de ea. În textul meu, un șantierist zicea: „Trebuie să mă întorc în țară să botez copilul. Am și cumpărat prosop de naș.” Ea a modificat doar două litere: „… să votez copilul. Am și cumpărat prosop de nas”. I-am reproșat aceste modificări, râzând. Ea mi-a explicat că a fost nevoită să facă această modificare pe șpalturile de la tipografie, întrucât eu încălcasem un decret prezidențial, ce interzicea botezurile. Eu nu auzisem de vreun astfel de decret, desigur inventat de ea. Plecarea mea în Germania a fost anulată fără să mi se dea nicio explicație. Desigur că Geluțu al ei și-o fi băgat coada. Sântimbreanu mi-a spus că Iordana, după ce a trimis manuscrisul la tipografie, a venit la el cu o cerere de demisie, pe care el nu i-a aprobat-o. Dar a mutat-o la corectură, cu același salariu. Pe Geluțu eu îl văzusem întotdeauna numai în civil, iar la vânătoare venea cu pantalonii de la uniformă și fără tunică, pentru ca să se vadă că avea vipușca de securist. A venit la Sântimbreanu în uniforma de ofițer, cu toate ceaprazurile, fireturile, decorațiile și acareturile, ca la paradă, ca să-l intimideze.

— Ha! Pe mine își găsise el să mă intimideze. Ha, ha, ha!

Mircea Sântimbreanu nici nu s-a ridicat de pe scaunul său de director, ca să nu fie nevoie să-l privească de la înălțimea sa de uriaș. Stând pe scaun, Sântimbreanu era cu ochii pe aceeași linie orizontală cu ai ofițerului, care rămăsese în picioare, ca să fie mai impunător. Prostul de ofițer a zis că îi cere o explicație. Formulă clasică, dar nu merge în gura proștilor. Sântimbreanu a scos din sertar un dosar cu sumedenie de cereri de demisie ale Iordanei, pe care nu i le aprobase. Astea erau dovezi că ea nu se simțea bine în redacție, nu îi plăcea acea muncă. Acea muncă o îmbolnăvea. Și a spus că nici de data asta nu i-a aprobat-o. Însă, ca să nu ajungă în situația de a i se agrava boala și a mai scrie alte cereri de demisie, a dat-o la corectură, cu același salariu, ca să nu mai aibă de a face cu nebunii de scriitori.

— Fiindcă scriitorii sunt nebuni prin definiție, tovarășe colonel, și nu avem ce să le facem, nu avem cum să-i pedepsim, pentru că avem nevoie de acești nebuni.

Geluțu venise cu coada pe sus și a plecat cu coada între picioare.

La următoarea mea carte, Ora incertă, ultima care mi-a apărut la Albatros, ca și la încă o carte, care s-a înțepenit la etajul opt — ca să nu zic la cenzură — am avut ca redactor pe Herta Spuhn, o excelentă redactor de carte. Când au venit șpalturile de la tipografie la serviciul pentru corectură, Iordana a acaparat șpalturile să facă ea corectura lor.

— Dați-mi mie șpalturile! Voi nu aveți dreptul. Eu, eu fac corectura, că e autorul meu!

Auzi ce exprimare: eu autorul ei. Ce, eu am făcut-o pe ea? Eu eram autorul vieții ei? Nu știa că eu urmam să fiu autorul morții ei. Ceilalți de la corectură nu s-au pus cu proasta și au lăsat-o să facă ea corectura șpalturilor.

S-a tipărit, iar tipografia mi-a trimis o factură să plătesc pentru sumedenie de modificări făcute pe șpalturi, pe care nu eu le făcusem. Le făcuse Iordana. Îmi tăiase paragrafe, adăugase și modificase textul peste tot, cu totul aiurea, fără logică, numai ca să deterioreze textul. Asemenea aberații mai făcuse și la cărțile precedente, atât ale mele cât și ale altor autori. Asta știa, asta făcea. Am refuzat plata. Sântimbreanu mi-a spus că nu puteam refuza, dar mă despăgubea el cu niște ajutoare de la Fondul Literar, unde el era în comisie. Mi-a dat un formular de cerere, să-l completez. Mi-a zis să cer treizeci de mii de lei, ca să-mi aprobe cincisprezece. Ăștia erau bani grei, pe atunci, când salariul mediu pe țară era de vreo două mii și două sute de lei, în rapoartele oficiale. A citit ce scrisesem în formular și m-a certat:

— Cum să scrii că ai nevoie de bani ca să îți repari mașina? Scriitorii nu au mașină, dragi tovarăși! Scriitorii sunt săraci și au nevoie de ajutor să își repare acoperișul spart, pentru că plouă peste ei în casă. Scrie acolo că ai acoperișul spart, îți plouă în casă și stai cu gălețile și cu lighenele!

— Cum să scriu așa ceva, când am scris aici că locuiesc la etajul 12, într-un blocul Ulpia din Pantelimon, cu 18 etaje?

— Scrie așa cum îți spun eu, că oricum nu citește nimeni adresa unde locuiești!

De mai multe ori m-a pus să cer ajutor de la Fondul Literar și am obținut astfel mai mulți bani decât drepturile de autor de la carte.

Într-o zi, pe coridor, la etajul șapte de la Casa Scânteii, în bezna aia care era fără electricitate, după cum știți că erau vremurile, stăteam de vorbă cu Sântimbreanu. Mai venise cineva să asculte ce vorbeam noi, dar nu și-a semnalat venirea prin a saluta. Era în contralumina ce se cernea de la fereastra din capătul coridorului, se vedea ca un simplu contur negru și nu i-am dat nicio importanță. Nu am văzut că era tocmai Iordana. Mi-a reproșat că de ce mă prefac, că nu o văd și că de ce nu o salutasem. De proastă ce era, nu știa că cel ce vine salută, iar nu cel ce stă pe loc. Sau o fi știut, dar inversa termenii ecuației, cum fac toți cei obișnuiți să manipuleze și să domine prin provocări. Nu i-am răspuns. Eu nu răspund la provocări. I-am întors spatele și am continuat să vorbesc cu Sântimbreanu. Iordana s-a sufocat de indignare și a făcut pe loc o criză de inimă, ca să ne impresioneze. Ea era tot mereu bolnavă de inimă, dar nu se știa dacă era adevărat, cât era de adevărat și în ce măsură se prefăcea sau exagera o stare reală. Asta era una din manevrele ei: să se vaiete și să se prefacă bolnavă sau mai bolnavă decât era, ca să impresioneze și să manipuleze lumea. Cei ce își exagerează și teatralizează boala și-o agravează. Și invers: cei ce își exagerează și teatralizează sănătatea, se însănătoșesc mai ușor și mai repede. Au luat-o cu salvarea la spitalul CC-ului. După un îndelungat tratament medical, a murit la spital. Am aflat asta mult mai târziu, de la Herta Spuhn, care mi-a spus la telefon:

— Domnu’ Nițu, știu că nu o să te emoționezi, dar află că Iordana a murit, îndată după ce ai plecat din țară. Au vrut să o pensioneze, dar ea n-a vrut. Voia să se întoarcă la editură. Geluțu a fost distrus. Nu și-a mai revenit din tristețe. Venea în fiecare zi la ea la spital, iar la înmormântare a venit fără nici măcar o floare, să-i pună pe sicriu. Așa o fi la ateiști, fără flori. L-au scos din apartamentul unde locuiau, ca să-l dea unui familist. I-au dat o garsonieră la bloc, într-un cartier nou construit, prin Ferentari sau cam așa ceva. Pentru el, așa degradare de spațiu locativ s-ar putea să fie mai dureroasă decât văduvia. Nu știu ce o face el acum, când i-a căzut guvernul.

Cunoaștem cu toții ce ne învață imnul nostru oltenesc, valabil pentru toți românii: Cin’ se ia cu mine bine, îi dau haina de pe mine. / Cin’ se ia cu mine rău, / Mă fac şarpe de dudău, / Dă-l galbin, de muşcă rău / Nu-l scapă nici Dumnezău! Nu este singura crimă perfectă pe care am comis-o prin a nu răspunde la provocări și a nu îmi păsa de cei ce mi-au făcut rău. Indiferența ucide. Uneori ucide de adevărat. Cel mai bun judo verbal e tăcerea și indiferența. Calmul, tăcerea și indiferența lovesc mai dureros decât karate și nu lasă vânătăi, iar uneori pot chiar și să ucidă de adevărat. Nu există articol de lege care să te pedepsească pentru că ăla a murit din cauză că tu ai fost calm și nu i-ai răspuns la provocări. Nu poți fi pedepsit pentru că nu ți-a păsat de răutățile lui și l-ai tratat cu indiferență. Așa se poate face o crimă perfectă.

Odată, unul din informatorii lui Muncitoru m-a întrebat să-i spun cum a fost la petrecerea de aniversare a șefului meu. Șeful meu făcuse petrecerea în timpul programului și în secret, cu numai câțiva din subalterni, dar informatorul fusese deja informat. Voia să verifice informația pe care o primise. L-am dezinformat și astfel s-a dat de gol cine îl informase. Conversația în șoapte dintre mine și el a fost urmărită cu atenție mărită de către colegele de birou ale ăluia. Eu vorbeam ca și el în șoaptă, dar suficient de tare ca să audă colegele lui. Apoi m-am dus și i-am spus toate astea șefului meu. Acesta s-a dus la ăla și a urlat la el de s-a auzit pe etaje, l-a bălăcărit în toate felurile și l-a făcut de rușinea tuturor. Ăluia i s-a făcut rău, colegele de birou au chemat salvarea și a murit pe targă spre mașină. Toată întreprinderea a aflat că i se trăgea de la ce urlase șeful meu la el și de la mine, pentru că l-am divulgat. Nici șeful meu și nici eu nu am fost trași la răspundere pentru moartea ăluia. Nici măcar Muncitoru nu ne-a deranjat cu vreo întrebare despre această crimă perfectă. Am povestit-o și pe asta, cu toate amănuntele, în Barca veselă.

Mai fusese unul, care mereu se lua de mine, încerca să mă provoace și să-mi facă rău. Nici nu îl băgam în seamă. Calmul meu îl enerva. Din enervare, i se urca sângele la cap și acumula otravă la creieri. Aveam toată compasiunea pentru bietul om. Hai să v-o povestesc și pe asta: Am intrat ca profesor în Brașov prin examen. M-am dus cu hârtia de la Secția de Învățământ la școala profesională unde m-au numit. Directorul școlii mi-a rupt-o. El angajase deja pe cineva acolo. M-am dus la secția de învățământ și am spus că mi-a rupt foaia cu numirea. Șeful secției i-a dat telefon directorului și i-a spus că nu avea dreptul să angajeze el, ci Secția de Învățământ hotărăște cine să fie numit profesor. Directorul nu a uitat că rămăsese cum am vrut eu, iar nu cum a vrut el. Mi-a tot făcut felurite mizerii. Nici nu m-am sinchisit de el. Anul următor a venit acolo un profesor proaspăt absolvent al Universității din București, Cornel Plugaru. Directorul s-a luat de ăla și m-a uitat pe mine. Plugaru mi-a spus ce mizerii îi făcea directorul și m-a rugat să vin să asist cum preda el, ca să-i spun ce greșea, de îl critica directorul așa de aspru, fără să-i spună ce greșea. Plugaru făcea niște lecții de psihologie excelente. L-am sfătuit să nu răspundă în niciun fel la provocările directorului, să nu-i pese de ce zice ăla și să scrie un manual de psihologie pentru școlile profesionale, în care să pună toate lecțiile pe care le preda el. Dar să nu spună la nimeni, să țină asta secret. Să trimită manuscrisul manualului la Ministerul Învățământului, fără să afle nimeni din tot Brașovul, decât Mihai Nadin, unchiul lui, care era redactor la Astra. Să-l întrebe cum să scrie oferta pentru la Minister. La aproape un an după ce mă angajasem la Autotractor, îl văd pe stradă pe Plugaru. Tocmai se încheiase anul școlar. Mi-a spus că manualul lui se tipărise recent și fusese trimis la toate școlile profesionale din țară. Directorul, care îl tracasase ani de zile, când a văzut că manualele erau scrise de el și urmau să fie distribuite elevilor, nu a vrut să semneze de primirea lor. Directorul tocmai ieșea la pensie și organizase un mare banchet la școală, cu mâncăruri aduse de la restaurantele din Brașov. Așa cum era indignat să vadă manualul acela, vine secretara lui și îi spune ceea ce ea știa de un an de zile și nu îi spusese. Ea ținuse pumnalul la spate. O fi avut motivele ei și aștepta să i-o servească la momentul oportun. I-a spus că eu eram angajat la Autotractor. La două șocuri, unul după altul, directorul, de mânie, s-a încrâncenat și a început să se bâlbâie, a făcut apoplexie, i s-a rupt ceva la creier sau ce o fi avut, o fi făcut infarct, că a murit pe loc, la biroul lui de director. Calmul, tăcerea și indiferența mea, aplicate și de către Cornel Plugaru, l-au făcut să acumuleze venin inimă sau la creier, iar vestea cu succesul lui Plugaru, peste care a venit și vestea cu succesul meu, l-au făcut să explodeze veninul din el și a murit. Mâncărurile comandate la restaurante pentru banchetul de pensionare, au fost puse la frigidere și au fost servite profesorilor după înmormântare. Cică la cimitir nimeni nu a plâns. Groparii își făceau meseria, preotul se gândea la ceea ce spunea, iar cei de față se gândeau la mâncare.

Cornel Plugaru, absolvent de la filozofie și autorul unui manual de psihologie, era un om fin și sensibil. El nu trecuse Oltul înot, nu se cățărase prin Carpați și nu văzuse munții din planor. Punea la inimă toate fleacurile și se simțea vinovat de faptul că manualul lui a contribuit la moartea directorului. Am râs și i-am spus că împărțeam cu el onoarea de a fi contribuit la moartea ăluia, care se purtase rău cu noi și probabil cu mulți alții.

— Tu ești filozof și deci nu poți fi credincios, pentru că filozofia ne învață să ne îndoim de orice. Știința este de asemenea îndoielnică. Nu poate demonstra că Dumnezeu există și tot așa nu poate demonstra că nu există. Nu putem fi siguri de nimic. Ce trist ar fi dacă am fi siguri de ceva. Putem înțelege noțiunea de Dumnezeu ca o metaforă a creației universului, a unui echilibru cosmic, a unei justiții imanente, a unei armonii totale și a binelui, dincolo de slaba noastră putere de a înțelege. Dacă sufletul și gândirea noastră sunt în armonie cu armonia asta divină, ce domină tot ce e în afara noastră, ne merge bine. Cei ce nutresc sentimente și gânduri rele, se pun în contradicție cu armonia totală și pier prin propria lor dizarmonie lăuntrică, generatoare de rău. Răul pe care ei îl fac altora, se răsfrânge și mai rău asupra lor înșiși. Tu, ca psiholog, înțelegi astea mult mai bine decât mine.

Cam așa i-am spus. Cred că prin aceste crime perfecte împotriva unor idioți, proști din fire sau rău-voitori, ticăloși reprezentanți ai tenebrelor, care au făcut în viață mai mult rău decât bine și care au răspândit mai mult întuneric decât lumină, mi-am asigurat un loc de favoare, în loc luminat, la loc cu verdeață, acolo unde nu există durere, nici întristare, nici suspin. Dar nu cred că îi voi întâlni pe ăia prin pajiștile și grădinile cu flori de acolo.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

11 aprilie 2019