urmare din http://www.logossiagape.ro/2019/12/10/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel/
Aurul zăcea acolo unde zăcea
Duță nu avea virtuțile speculative ale lui Totoșu, nici filozofice și nici financiare. Și nici nu era pinguin, cum credeau unii. Nu-l interesau nici cărțile, nici banii și nici aurul. Își pierduse verigheta și nici nu i-a păsat. Prioritatea la el erau virtuțile reproductive. Se reproducea cu cine se nimerea, fără să facă vreo deosebire de la una la alta. Se făcuse chirurg, meserie în care era nevoie de virtuți operative. Era directorul spitalului, iar nevasta lui era farmacistă. Deci era cum nu se putea mai bine, că Totoșu l-a chemat pe el și nu pe altul, la patul său de bolnav.
Duță era mult mai tânăr decât fratele său Totoșu, iar acesta se ocupase de el ca de propriul său copil îndrăgit, cum tot nu avea el copii. Duță, chirurg, l-a ascultat pe fratele său la plămâni, i-a luat temperatura, tensiunea, pulsul și cam asta. Între timp, Totoșu i-a povestit că salvase aurul de la bancă și îl pusese în siguranță. I-a mai dat niște prafuri, să le ia cu apă, însă temperatura nu i-a scăzut. Dimpotrivă, starea lui Totoșu s-a agravat, cu toate că Duță era tot timpul acolo la el. Dar ce putea face dita-mai directorul de spital la o pneumonie galopantă? Nu existau antibiotice pe vremea aceea, nu exista nimic. Febra îi creștea tot mai mult, situația i s-a agravat, cum spuneam. Totoșu a simțit că i s-a strâns funia la par. Trebuia să-și facă testamentul. Notar? Nuuu. Era exclus să cheme vreun notar, când lichelele și bandiții de comuniștii, susținuți de armata rusă, alergau după aurul din bănci și după cocoșeii de la oameni. Nu puteau încredința secretul familiei vreunui notar. Fratele Alecu era magistrat, dar locuia tocmai la Castranova și era grabă mare. Nu existau niciun fel de complicații juridice, iar în tradiția multiseculară a familiei lor, era suficient cu un testament verbal. Martor a fost bătrâna, credincioasa servitoare. Ea era o țărancă analfabetă și superstițioasă, care întotdeauna zicea că aurul era ochiul dracului.
Duță a trebuit mai întâi să jure cu mâna pe Biblie. Era o Biblie în franceză, dar tot Biblie era, amândoi cunoșteau franceza și oricum nu aveau de citit din Sfânta Scriptură tocmai acuma. A jurat cu mâna pe Biblie și cu ochii la portretele părinților lor, ce atârnau pe perete. Aceștia se uitau din tablouri la Duță, îngenunchiat lângă patul muribundului, smerit și cu coatele pe marginea patului. Duță a jurat să împartă aurul cu fratele Alecu. Apoi, Totoșu i-a spus unde ascunsese aurul. În ghețărie. Acolo o fi răcit. Doctorul a trebuit să facă mai multe transporturi cu gălețile pline de aur în noaptea aceea. Servitoarea a adormit în fotoliu, lângă patul lui Totoșu, deși nu era obiceiul ei să adoarmă când trebuia să stea de veghe. Nu i se mai întâmplase. Când s-a trezit, se simțea rău și a vomitat. Doctorul a vrut să o ajute, să-i dea ceva prafuri, însă ea a refuzat orice ajutor, s-a dus în curte, a continuat să vomite și a mâncat pământ sau iarbă. Vreun leac băbesc, ca pisicile. Cât dormise ea, Totoșu închisese ochii pentru totdeauna și era rece. Fusese un om zdravăn, în putere, iar servitoarea dormea în fotoliu lângă patul lui, când el murea. Barim să-i fi aprins o lumânare. Totoșu a închis ochii fără lumânare. Duță a scris certificatul de deces, iar doi din subalternii lui de la spital au semnat fără să mai aibă nevoie să vină și să vadă cadavrul. Au spus condoleanțele de rigoare cuvenite și a fost suficient. Au semnat pe neverificatelea. Cum să verifice ei spusele directorului lor?
Mormintele Răcovenilor erau răspândite prin mai multe localități din județ, pe unde aveau moșiile și conacele. Cei care fuseseră popi și protopopi erau îngropați chiar lângă zidul bisericii unde slujiseră. Nevestele lor nu putuseră beneficia de aceeași onoare, ci zăceau prin mormintele neamului, pe ici și pe colo. Totoșu nu se gândise niciodată la moarte și nu își cumpărase vreun loc de veci, cum mereu cumpărau cei din neamul lor și se luau la întrecere cu cavouri de marmoră sau de granit. Unde să-l înmormânteze? Duță i-a găsit în toată graba doi metri pătrați, mai încolo, în fundul cimitirului, unde era mai ieftin, de la Axinte Pălărierul, mai încolo când mergi pe dreapta, cam prea aproape de cimitirul catolic, dar n-are a face. La înmormântare, servitoarea abia se ținea pe picioare. I-a spus lui Alecu de jurământul cu aurul și cu testamentul verbal. Duță nu apucase să-i spună de aur, în tevatura aia cu înmormântarea. Servitoarea nu știa cât aur era. Nu văzuse și nu îi spuseseră despre cât aur era vorba, mult sau puțin. A murit la scurt timp după aceea. Ultimele ei vorbe au fost că aurul era ochiul dracului.
Alecu a venit de la Castranova la Duță într-o noapte, ca să nu-l vadă nimeni, și i-a spus că în orașul lui se făcuseră arestări masive. Se aștepta să fie arestat și el. Desigur că urma să îi vină rândul și lui Duță să fie arestat. Alecu vorbise cu un om de încredere, un fost vameș, să-i treacă Dunărea cu o șalupă în Iugoslavia, unde Tito o rupsese cu Stalin. Să fugă amândoi din țară, cu nevestele și copiii. Aveau fiecare câte un băiat. Duță îl avea pe Victor, tizul meu, iar Alecu îl avea pe Dumitru. Să ajungă la Geneva, unde Alecu cunoștea câțiva din prietenii lui Totoșu, de la banca elvețiană, unde își făcea el mișculațiile necesare. Cu aurul de la Totoșu, puteau fugi din țară și să înceapă o viață nouă, departe de dezastrul din țară.
– Vai ce păcat! zise Duță. Vai, de ce ai venit așa târziu? Vai, să fi venit mai acum câteva zile! Vai, și eu m-am temut că o să mă aresteze, vai de soarta mea. Ajută-mă Doamne, Isuse Cristoase și Maica Precistă, uite că îmi fac și cruci! Am făcut și eu ca toți ceilalți care aveau pistol, decorații din război, steagul tricolor și ce mai aveau. Am luat trenul la București, vai și amar, mai alaltăieri. Și am aruncat de pe pod aurul în apă! a explicat Duță și l-a asigurat pe fratele său Alecu că în felul acesta, o să-i fie mai ușor să reziste la cazne și să nu le spună bandiților ăștia de comuniști unde e aurul. Iar dacă nu va rezista și le va spune unde l-a aruncat, n-aveau comuniștii cum să-l mai scoată din apă. Barim să nu se aleagă jigodiile alea cu aurul lor, de la fratele lor. Vai, dacă ar fi știut, n-ar fi aruncat aurul în râu.
Nu mai era nimic de făcut. Aurul zăcea acolo unde zăcea.
Alecu s-a întors acasă la Castranova. Peste câteva zile l-au arestat. Chiar și nevasta lui a fost arestată. Ceea ce mai rar se întâmpla. Iar băiatul lor, Dumitru, a dispărut. Ultimii care l-au văzut ziceau că el alerga și urla că se aruncă în Dunăre să se înece. Nu l-au găsit înecat. N-a ieșit nicăieri la suprafață. L-au căutat de la Zăcătoare și până la Grătare. Nu știu ce sunt alea, dar așa se vorbea. Gata, dacă s-a înecat, s-a înecat. Au uitat de el și prietenii și Securitatea și ăia cu luatul la armată. A ieșit la iveală tocmai la București, fără să mai afle nimeni din orașul lui. Uitaseră de el. Și nici la București nu știa nimeni de el ce și cum, de unde până unde. Cum, necum, a ajuns de s-a întreținut jucând rugby și pictând decoruri pentru la teatru sau portretele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin pentru parăzile comuniste. El însuși mi-a spus că cel mai ușor îl făcea pe Marx. Îi punea acolo barbă multă. Însă el acum neagă cu strășnicie că ar fi pictat portretele alea și că mi-ar fi spus mie așa ceva. Cică el e un om onest, dintr-o bucată, și nicidecum nu a făcut concesii comunismului, ca alții.
Farmaciștii pricep astea mai bine
Pe Duță nu l-au arestat. A rămas director de spital, neclintit. Se cam mira lumea cum de nu a fost arestat și el, când fratele lui fusese arestat și când toți cei de condiția lor socială fuseseră ridicați și nu s-a mai auzit nimic de ei. Și veni într-o bună zi, acea zi fericită și neuitată zi, vestea când am aflat toți de la megafoanele de radio de pe străzi, că Stalin a murit. Se strânsese lumea ciopor să asculte la căldările urlătoare din stâlpi. În acel an 1953, primăvara a venit tocmai în acea blagoslovită zi de 5 martie. Soarele strălucea, iar Dumnezeu ne dădea dovada că nu murise, cum bombănea bunica. Cei ce își pierduseră credința în Dumnezeu, s-au dus la biserică și au aprins o lumânare. Nu pentru sufletul lui Stalin, că ăla nici nu avusese suflet, ci ca să-i mulțumească bunului Dumnezeu că nu dormea.
Atunci, în acele zile funebre vesele, s-a aflat că Duță se îmbolnăvise. Tot orașul vorbea că directorul spitalului, chirurgul Răcoveanu, se îmbolnăvise de o boală incurabilă. Tocmai el, ca nimeni altul. Niciunul din medicii subalterni lui nu mai pomenise așa boală și niciun alt medic cu cabinet în oraș la noi. Cangrenă la un picior, sau cam așa ceva, după cum auzeam eu, dacă diagnosticul o fi fost corect sau era doar un cuvânt pentru noi, ăștia. Nu, n-avea diabet. Așa boală necunoscută? Și la vârsta lui, cum așa ceva? A luat trenul la București, să vadă ce zic profesorii de la facultatea de medicină. Mda, era cam ciudat, au încuviințat cei mai mari profesori, era ceva mai atipic, neobișnuit. Nu mai văzuseră așa ceva. Era un caz. Nu, nu putea scăpa de amputare. Era urgent. L-au amputat. L-au trimis acasă, cu rețetă, să urmeze un tratament. Avea toate șansele să scape numai cu atât.
Le cam părea rău orășenilor noștri pentru el, dar nu chiar din toată inima. Unii clătinau din cap și mormăiau că așa îi trebuie. Se zicea că era cel mai antipatic medic din oraș, un bădăran, un necioplit. Nu știa să vorbească fără să jignească. Ținea cu orice preț să domine și să îi facă pe toți proști. Își făcuse dușmani peste tot, n-avea prieteni. N-a râs, n-a zâmbit niciodată. Medicii subalterni îi știau de frică. Era cel mai rapid chirurg, însă era un măcelar și lăsa cicatrici urâte. Printre femei, se vorbea să nu cumva să ajungă pe mâna lui. Alții râdeau, cum o să mai pună el jos femeile una după alta, acuma cu piciorul tăiat cam de la gleznă? Și-a urmat tratamentul conștiincios, că doară era medic.
Chiar soția lui, Doduța, farmacistă, îi prepara prafurile în farmacia ei, după rețeta magistrală scrisă de profesorii din București. Așa o poreclise Totoșu, din simpatie, când le-a fost naș la nuntă: „Se cunună Duță cu Doduța.”Așa i-a zis și soțul ei și toată lumea în oraș. De fapt, pe ea o chema Theodora. Totul ar fi mers cum nu se putea mai bine pentru Duță. Dar rețeta n-o fi fost bună. Ce avea de nu era bună? Cangrena i-a reapărut, mai sus de unde îl amputaseră. Acum se ducea mai des la București, profesorii îi scriau mereu rețete, însă cangrena avansa. I-au tăiat din nou piciorul, ceva mai sus. „Așa îi trebuie, să ajungă la mila nevestei, să-i facă ea rețetele.” Desigur că i le făcea pe de pomană, că doar n-o să plătească zgârciobul de el tocmai soției sale, chit că nu mai era farmacia ei. Farmaciile fuseseră naționalizate. Ea era o farmacistă corectă, modestă, chiar umilă față de clienți și o soție resemnată. La toți le era milă de ea, mai ales femeilor. O martiră, ziceau ele, cu așa soț. El era un necioplit și un insolent, care îi disprețuia pe toți, un om josnic, un netrebnic. Fără să fie nici ginecolog, nici venerolog, el scria rețete pentru uz venerian unor femei și le trimitea cu rețetele la farmacia soției sale. Își trimitea la ea întreg haremul său de femei de cea mai joasă speță din oraș, șteoalfele tuturor, printre care chiar și Mița Filantroapa. Mița era servitoare la niște boiernași, de lângă parcul orașului. I se zicea Filantroapa deoarece nu lua bani, la ea era pe gratis. Veneau la ea toți soldații de la regimentele din marginea orașului. Soldații fugeau noaptea de la regimente și dădeau cu pietricele în geamul ei de la mansardă. Ea deschidea ferestruica și întreba: „Cine e?” Soldații răspundeau: „Noi suntem!” Iar Mița cobora cu căldările să ia apă de la șipotul din parc, în miez de noapte.
Soția lui Duță vedea ștampila lui de doctor cu semnătura Dr. Răcoveanu și servea clientele corect, cu un zâmbet profesional. Era o doamnă sobră și distinsă. Clientele trimise de el, dimpotrivă, se uitau la ea cu dispreț și erau vulgare. I se mai și adresau în bătaie de joc cu „doamna farmacistă Doța”. Iar Duță, soțul ei, când vorbea despre ea, îi zicea Dodoața sau Dodoașa cu cocoașa. Ea nu avea nicio cocoașă, dar, când prepara medicamentele la farmacie, stătea aplecată, cu spinarea încovoiată. El îi zicea: „Ce stai așa cocoșată?!” Ea nu îi răspundea nimic. De ani și ani de zile, farmacista Doduța era cunoscută ca fiind cea mai umilită și mai resemnată soție din tot orașul. O soție model, ziceau bărbații, însă unele femei ziceau că ele în locul ei nu l-ar fi suportat și l-ar fi dat dracului. Multă lume îl dădea dracului, însă dracul nu îl lua. „Nici măcar dracu nu vrea să-și strice firma cu așa concurent.” Unele femei ziceau că ele în locul Doduței, l-ar fi otrăvit, i-ar fi pus ceva în mâncare.
Cum spuneam, Duță a trebuit să ia trenul mereu, să facă aceeași călătorie peste podul de unde zicea că aruncase aurul în apă și să se ducă la București, unde profesorii de la facultatea de medicină se mirau cum era posibil ca boala lui, cangrena lui, în pofida celui mai bun tratament posibil, în loc să fie oprită, se accelera. La vârsta lui? Duță și cu Doduța locuiseră deasupra farmaciei lor, însă au fost naționalizați și mutați forțat cu chirie într-o casă mai mult decât modestă, pe o stradă care se numise Bd. Ferdinand, iar acuma se numea Str. Armata Roșie. Iar Doduța a fost mutată în farmacia naționalizată de la o altă farmacistă, fata lui Boțoganu, după ce i-au naționalizat banca. Personalul farmaceutic a fost mutat dintr-o farmacie într-alta, ca nimeni să nu mai lucreze în farmacia unde fusese proprietar.
Erau trei farmacii în oraș și o Unitate Tehnico-Medicală, de unde își cumpăra lumea prezervative, că altceva nici nu prea aveau, decât irigatoare ca singure anticoncepționale și pompițe de clismă, mai mari, mai mici, mai potrivite. I se zicea pe scurt U.T.M. Aceeași prescurtare ca la Uniunea Tineretului Muncitor. Profesorul nostru de română Matei Radomirescu, fost Pisică, poreclit Ienăchiță Văcărescu, îl prinsese pe colegul meu de bancă cu un prezervativ. Vai de freza și de urechile lui, prin ce a trecut. Colegul meu, nu profesorul, că poate nu m-am exprimat destul de clar gramatical. Venise la școală cu un prezervativ și îl umfla cu gura, ca balon, în timpul orei. Îl arăta pe furiș, făcea fetele să-și vorbească la ureche și să chicotească. Nea Ienăchiță, cu ochiul lui de vultur pleșuv, l-a văzut. Atunci, colegul meu a aruncat prezervativul sub bancă. Vulturul pleșuv a venit ca un uragan, a băgat arătătorul de la hartă în prezervativ și l-a ridicat în toată măreția lui, ca pe un stindard. Ne-a dus la cancelarie pe amândoi, ca să fie mai sigur. Și ce anchete a făcut cu bietul meu coleg, de față cu toți profesorii. O profesoară l-a certat: „Băiat așa mare și te mai joci cu baloane!” Soțul ei i-a șoptit ceva la ureche, iar ea a holbat ochii și era să leșine. Directorul școlii l-a apucat de urechi, îi zgâlțâia capul în toate părțile, cum scuturi un nuc să cadă nucile, și urla la el, să spună de unde îl avea. Iar eu, sincer cum numai eu puteam să fiu așa sincer, am răspuns în locul lui: „De la U.T.M.” Încă de pe atunci aplicam deviza pe care am pus-o în gura unui personaj din Doldahavsrullarna, o carte publicată în Suedia: „Adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul”. Toți profesorii au înlemnit, n-au mai zis nimic, au crezut că Uniunea Tineretului Muncitor distribuia prezervative la elevi. Directorul l-a lăsat în pace pe colegul meu cu urechile ca focul și a scăpat, dat afară din cancelarie cu un șut în fund. Colegul a scăpat cu un șut în fund, nu directorul.
Strada cu mai multe nume
Lumea se plimba „pe farfurie”, în jurul monumentului eroilor, în fiecare seară, când preocuparea fiecăruia era să știe, cine cu cine se va duce acasă. Dacă nu apucă să se ducă cu cineva, barim să știe cine cu cine pleacă și unde se duce. Str. Armata Roșie era mai aproape decât veceul public din cealaltă piață. Așa că șmecherii nu se mai duceau la veceul public, ci urinau pe pereții caselor de acolo. Era strada spre gară, iar noaptea, când veneau călătorii de la tren, nu era lumină pe stradă. Ori era stricată uzina electrică, ori spărgeau careva becurile cu piatra. Așa că lumea contribuia voluntar la schimbarea inoficială a numelui străzii, din Str. Armata Roșie în Str. Căcata. Mulți își aduceau mica sau marea lor contribuție, când treceau pe Str. Armata Roșie, făcându-și datoria patriotică respectivă, mai mică sau mai mare, care îl trecea trecând pe acolo. Prietenul meu Victor turba când concetățenii îl întrebau dacă locuia pe Str. Căcata sau pe Str. Pișata.
Eu l-am recunoscut pe Duță într-o fotografie la Victor acasă, în orașul unde era el psihiatru, nu în orașul nostru. I-au dat lacrimile când i-am spus că mi-l aminteam pe tatăl lui. Îl văzusem în copilărie prin oraș, pe lângă monumentul eroilor, cu o pălărie așa, o haină în dungi așa și cu pantaloni bufanți, golf, cam așa. Da, exact așa era, a încuviințat Victor. Și cu un ciorap ecosez, mi-am amintit eu. Stătea într-un picior, în cârje și cu un crac de pantalon prins cu ace de siguranță la brâu. Copil fiind, nu știam că era tocmai cel despre care auzeam că i se amputase piciorul și credeam că era vreunul din mulții invalizi de război. Trăgea din țigară ca o pompă de aspirație și dădea fumul pe nas ca o locomotivă. I-au tăiat profesorii de la București piciorul bucată cu bucată până sus de tot, de tot. Până sus, sus. I-a trecut cangrena și la piciorul celălalt. Cică n-a mai ieșit prin oraș cu cârjele după ce au început să-i taie și al doilea picior. Ieșea din casă numai ca să îl urce în trăsură și să ia trenul la București, ca să-i mai scurteze din al doilea picior. Era și o zicală veche: taie coada câinelui dintr-o dată, nu cu ciopârțica. Cu ciopârțica i-au tăiat întâi un picior, apoi pe celălalt, tot până sus de tot. Corpul i se termina cu testiculele și ce mai era.
Cam pe vremea aceea, când nu mai ieșea el din casă, Doduța a venit la mama mea și a rugat-o să-i scrie surorii ei la Geneva, să-i trimită un scaun rulant pentru Duță. Mătușa Dacia, așa o chema, fusese profesoara de matematică a lui Victor, la liceu, și fusese prietenă cu o verișoară de-a lui Duță, domnișoara Florica Răcoveanu, care mi-a dat mie Limba Română a lui Sextil Pușcariu, când am intrat la filologie, carte interzisă pe atunci. Apropo: Când au venit securiștii să-l aresteze pe Sextil Pușcariu de acasă, nu știau că murise de vreo lună și ceva. Mi-a spus asta chiar doamna Pușcariu, o nepoată de-a marelui nostru lingvist, profesoară de franceză la școala profesională unde predam eu româna la Brașov. Ea era născută la Paris, iar la miliție îi scriseseră în buletin că era născută la Periș. Era revoltată de prostia milițienilor, care confundaseră Paris cu Periș, însă eu am asigurat-o că era mai bine așa. Dacă s-ar fi știut la secția de învățământ că era născută la Paris, i-ar fi interzis să mai predea franceza.
Mamei mele i-a părut rău întotdeauna de Doduța, așa modestă și umilă cum era. Ar fi vrut s-o ajute, dar rugămintea ei era complet nerealistă. Mama îi scrisese Daciei să-i trimită niște freze pentru cabinetul dentar al soțului verișoarei lor. Obținuse autorizația de import pentru acele câteva freze, însă le-au oprit ăia la vamă, fără nicio explicație. În dinții cui or fi ajuns. Mama s-a mirat că Doduța n-a insistat, cum insista lumea pentru tot felul de lucruri din pachet, ba chiar a avut o vagă impresie că ăsta era răspunsul pe care îl aștepta. Peste ani, a avut confirmația.
Victor locuia la București pe vremea când tatăl lui venea la operații. Știu de la Dumitru, vărul lui, fiul lui Alecu, care a fost arestat și nu s-a mai știut nimic de el, că Victor nu s-a dus niciodată să-și vadă tatăl la spital. Făcea o școală de topometrie sau așa ceva, în București. Înainte de asta, după ce a terminat liceul, s-a dus să muncească miner, în subteran. Nu a dat la medicină de la început, că avea origine socială nesănătoasă. Nu era voie, ca el, băiat de medic să devină și el tot medic. Era fascinat de frumusețea Bucureștiului. Toată viața a tânjit după capitală. Mereu venea cu treburi pe la Ministerul Sănătății, la congrese de ale lor de psihiatrie sau numai așa, ca să-și clătească ochii.
– De ce stai tu să ruginești în Fundu Marmației, să locuiești într-un balamuc, și nu te muți la București? Să muncești într-un balamuc, înțeleg, asta îți e meseria sau crucea pe care ți-ai ales-o. Dar să mai și locuiești într-un balamuc? Să te deranjeze nebunii tăi și noaptea? Să nu-ți aerisești creierii?
Mie mi se păreau mai nebuni medicii decât pacienții. Și prima și a doua lui nevastă erau psihiatre, la fel și primul soț al celei de a doua soții, cât și actualul amant al fostei lui soții. Toți patru i se înfățișau la raportul de dimineață, aliniați în fața lui. Plus că el era încurcat cu toate doctorițele, infirmierele, pacientele, bucătăresele și cu toate femeile de acolo. El era consolatorul tuturor femeilor, de sus până jos. Se arunca în partea lui ta-so, de unde moștenise virtuțile reproductive, însă Victor era un om fin, stilat, intelectual, nu ca mârlanul de Duță. Vorbea poetic, cu citate din filozofi, cu fraze începute și neterminate, să le subînțeleagă fiecare femeie cum voia. Avea o voce hipnotică, de le lăsa pe femei cu ochii în soare. Făcea și hipnoză. În facultate fusese poreclit Contele Casanova. Se plimba prin oraș într-o uniformă albă de căpitan de vapor. Era mândru, impunător și mergea cu niște pași, de parcă ar fi fost un arhanghel. Când era medic stagiar la țară, a fugit de acolo, că voiau țăranii să-l castreze. Miștocarii noștri i-au modificat porecla: „Contele Casanova din Castranova”.
Nu, zicea el, că la București se făcea psihiatrie cu parul, cu electroșocuri și cu pastile nocive. Și ce dacă, i-am zis eu. Le dă cu parul în cap nebunilor, nu ție. Nu, că un post în București l-ar costa cât o Dacie nouă, iar după aceea mai vine și tributul anual. Și ce dacă, nu dai din leafa ta, dai din ciubucuri. Nu, că el nu lua ciubucuri și nu-și putea el lăsa spitalul ăsta și ce o să se facă atâtea femei fără el. El nu-și putea lăsa haremul din spital. Cică nu le putea lăsa să sufere din cauza absenței lui din viața lor. Mda, ce se făceau atâtea femei fără el? I-am zis:
– Tu nu ai o sexualitate normală.
Mi-a răspuns râzând ca un pașă:
– Dimpotrivă. Mii și mii de femei au avut prilejul să se convingă și se conving zilnic că eu am o sexualitate normală.
– Când ai așa multe femei, niciuna din ele nu este a ta și numai a ta. Este a altcuiva sau a altora. Care din ele va fi alături de tine când ți-o fi mai greu sau la bătrânețe? Care îți va da un pahar de apă? Reciproca este valabilă. Pe care din ele o vei ajuta la greu sau la bătrânețe? Tu ai sindromul lui Don Juan și al lui Casanova.
– Tu vorbești, mă? Te făcuși psihiatru amator? Eu sunt psihiatru și știu mai bine decât oricine că sunt perfect normal.
– Așa normalitate mai rar. Dar eu mă întreb. Și te întreb pe tine. Poate un psihiatru să fie conștient de propria sa psihopatie? La fel cum vreun nebun din ăștia ai tăi are paranoia și își închipuie că e Napoleon sau Edison, tu i paranoia și îți închipui că ești normal. S-ar putea ca paranoia să fie cea mai răspândită boală profesională printre voi, psihiatrii, că prea vă considerați normali și puneți diagnostic la toată lumea, numai vouă înșivă nu vă puneți. Psihoza ta, de alergi după toate fustele și crezi că asta e normal, nu corespunde cu criteriile viabile din societate. Stilul tău de viață nu e viabil. Nu merge așa. Într-un fel sau altul, societatea respinge sau penalizează tot ce nu este comportament normal, tot ce e dăunător intereselor majorității sau bunului mers al armoniei sociale. Orice acțiune are o reacțiune. Asta e o lege universală. Nu numai în fizică sau chimie, ci și în societate. Din cauza asta, tu numai încurcături ți-ai creat. S-a auzit în tot orașul de ce ai fugit din satul ăla, când erai medic stagiar la țară. N-ai învățat nimic din pățania aia?
– Am ajuns să mă judeci tu, mă? Păi tu ai avut atâtea femei câte am avut eu, ca să mă judeci tu pe mine?
Până și moartea tizului meu a fost o încurcătură de neelucidat. Ajungem și la asta.
——————————
Victor RAVINI
12 mai 2020
La Grande-Motte, Franța