Astăzi, 21 iulie se împlinesc 28 de ani de la semnarea Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului de la Nistru. Documentul, denumit oficial „Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a R. Moldova”, a fost semnat la Moscova de președinții Boris Elțin și Mircea Snegur. Prin semnarea acestui document, Federația Rusă de fapt și-a recunoscut calitatea de agresor în războiul din 1992.
Acordul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei zone de securitate, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ruși, moldoveni și ai regiunii separatiste transnistrene. După semnarea acestui acord, o parte din teritoriul R. Moldova a rămas sub controlul regimului ilegal de la Tiraspol.
Iar talimbul pseudopreședinte Dadon declara zilele trecute: „Conflictul din 1992 a fost provocat de declarațiile iresponsabile ale unor lideri ai Frontului Popular de la Chișinău”, făcându-i de fapt agresori pe bravii combatanți, care au manifestat zilele trecute în fața parlamentului-președinției, nu pe bandiții – Armata a 14-a, cazacii și toată strânsura din fosta urss de la Tiraspol.
Să încercăm să facem un scurt excurs al evenimentelor, care au precedat declanțarea războiului Rusiei și semnarea Acordului moldo-rus.
În a. 1987 (pentru Dadon explicație: la începuturile deşteptării naţionale la Chişinău, când încă nu erau „declarații iresponsabile ale liderilor FPM” ) tocmai din Extremul Orient la Tiraspol este catapultat în funcţia de director al uzinei „Litmaş” Igor Smirnov. Deja în a. 1989 Igor Smirnov este unul din organizatorii acţiunilor de protest a aşa numitelor „colective de muncă” (OSTK) de la uzinele şi fabricile din Tiraspol (inclusiv de la uzina condusă de I. Smirnov) contra limbii române şi „românizării poporului moldovenesc” (varianta oficială). La congresul deputaţilor din întreaga URSS din a. 1990 tov. Lukianov (pe atunci preşedintele sovietului suprem al URSS) îi avertiza pe delegaţii moldoveni, care împreună cu colegii lor din ţările baltice ridicau tot mai frecvent problema independenţei republicilor unionale: „Dacă ve-ţi insista asupra problemei independenţei, vă vom organiza 2 republici”.
Prima confruntare serioasă dintre cele două tendinţe (radicală şi conservatoare) a politicii de restructurare în Moldova s-a manifestat prin aşa-zisele greve lingvistice de la Tiraspol din anul 1989. La chemarea OSTK, în 16 august a fost organizată o grevă preventivă de 2 ore, la care s-a cerut amânarea sesiunii SS al RSSM din 29 august 1989, iar la 21 august a fost declanşat un val de greve instigate de directorii tiraspoleni. Printre primii a intrat în grevă uzina „Tochlitmash”, condusă de către unul din liderii Interfrontului, A.I. Bolşakov. Drept replică la grevele orientate împotriva emancipării naţionale a fost Marea Adunare naţională de la 27 august 1989 de la Chişinău – o manifestare de proporţii, inegalabilă după numărul participanţilor şi importanţa deciziilor adoptate. Motivul adevărat l-a confirmat şi Preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, Gh. Seleznev în timpul unei vizite oficiale la Chişinău în anul 1992: „Noi, ruşii, a trebuit să susţinem Transnistria în conflict. Dacă nu i-am fi susţinut pe transnistreni în conflict, Moldova ar fi fost acum integrată în Romania“.
Anul 1990 a devenit hotărâtor în transformarea Transnistriei şi Găgăuziei în enclave contrarevoluţionare ale Moldovei. În lunile februarie-martie 1990 în Moldova au avut loc primele alegeri parlamentare democratice. Un succes al Interfrontului a fost manipularea minorităților naționale din Republică, în special a celei găgăuze, și atragerea lor de partea forțelor conservatoare.
La sfârşitul lui decembrie 1990 liderii separatişti organizează în Transnistria aşa-numitele alegeri în pretinsul Soviet Suprem al RSSMN. În cadrul campaniei preelectorale, propaganda separatistă s-a axat pe exagerarea pericolului unirii Moldovei cu România şi în consecinţă pe o românofobie crasă. În aceste condiţii, parlamentul Moldovei a fost obligat să adopte o declaraţie, în care dezminţea afirmaţiile provocatoare despre unirea Moldovei cu România şi sublinia că asemenea zvonuri sunt „născocite şi răspândite în mod intenţionat de anumite forţe ostile proceselor de democratizare”.
Pe parcursul anului 1991 forțele separatiste au continuat expulzarea organelor puterii constituţionale din Transnistria. „În ianuarie-martie, pretinsul Soviet Suprem al auto-proclamatei RSSMN a adoptat o serie de hotărâri orientate spre demontarea sistemului monetar-bancar unic şi al celui fiscal al Republicii Moldova. În aceeaşi perioadă la Tiraspol, Dubăsari şi Râbniţa s-au creat detaşamente paramilitare, fiecare având câteva sute de oameni. Acestea, dotate cu arme din depozitele Armatei a 14-a, se supuneau OSTK și aveau drept scop declarat apărarea populaţiei”. În acest scop un rol important l-a avut „faimoasa” Galina Andreeva, care cu „comitetul de grevă al femeilor”, avea scopul de a provoca forţele de ordine „la reprimare brutală a civililor”. Vorbind despre evenimentele din septembrie 1991, Galina Andreeva susţine: „Comitetul de Grevă, alături de Consiliul unit al colectivelor de muncitori s-a implicat imediat în mod activ în munca ideologică şi organizaţională privind consolidarea statalităţii transnistrene. Acestea au acţionat îndată în mai multe direcţii, inclusiv în cele mai importante. Procurorul tiraspolean Pascari a încercat să stea cu fundul în două luntre. Din 17 septembrie a fost fixat un pichet feminin în faţa procuraturii. Grupuri mobile de femei au început să apară în faţa judecătorilor, sediilor MGB, miliţiei, centrelor militare, cerând trecerea acestora în jurisdicţia Transnistriei”.
Puciul comunist din 19 august 1991 de la Moscova a adâncit şi mai mult criza dintre cele două maluri ale Nistrului. Chişinăul a condamnat vehement puciul. Tiraspolul însă a susţinut puciul. Încă din a doua jumătate a zilei de 19 august, la adunarea liderilor întreprinderilor transnistrene în conformitate cu indicaţiile puciştilor a fost format un comitet extraordinar din 10 persoane, în frunte cu vicepreşedintele consiliului municipal, Rîleakov. Preşedintele OSTK al Transnistriei, Emelianov, a expediat în adresa liderilor puciului o telegramă, în care exprima susţinerea şi adeziunea organizaţiei pe care o reprezentă la acţiunile puciştilor. În aceeaşi zi, preşedintele aşa-numitului Soviet Suprem al RSSMN, G. Maracuţa a semnat, în numele organului legislativ separatist, o declaraţie privind susţinerea puciului. Exemplul separatiştilor transnistreni l-au urmat şi liderii auto-proclamatei republici Găgăuzia. Însă puciul comunist din august a eșuat, fapt care a grăbit dezintegrarea URSS. Cu toate acestea Moscova a continuat să sprijine regimul separatist.
Declararea, la 27 august 1991, a independenţei Republicii Moldova a marcat începutul etapei de trecere definitivă a conflictului transnistrean la faza de confruntare armată. În 6 septembrie 1991, pretinsul Soviet Suprem al aşa-numitei RMN a luat hotărârea privind trecerea tuturor organelor puterii constituţionale din Transnistria sub jurisdicţia pretinsei RSSMN. Tot atunci s-a adoptat hotărârea privind crearea „gărzii republicane” (explicații pentru Dadon: Repubklica Moldova încă nu avea armată”), care a atacat pe tot frontul organele de stat din regiune rămase fidele Constituţiei Moldovei. Acestea, având datoria să apere instituţiile statale din Transnistria, au fost nevoite să riposteze provocărilor militare ale separatiştilor, fiind astfel antrenate în confruntări armate contrar voinţei lor.
Astăzi sunt suficiente dovezi despre întâlnirile din vara anului 1990 a grupului condus de I. Smirnov (un simplu!!! director de uzină trimis la Tiraspol cu puţin timp înainte tocmai de la Kamceatka) cu A. Lukianov şi M. Gorbaciov cu ministrul Apărării al URSS, D. Iazov, cu preşedintele KGB, V. Kriucikov, cu comandantul trupelor Interne, Şatalin. Peste câteva luni, Şatalin a sosit la Comrat cu unităţi de trupe interne ale MAI din URSS, sub paza cărora s-au desfăşurat alegerile în aşa numita „Republică Găgăuză”. Astfel, la 19 august 1990, la Comrat, a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Găgăuză în componenţa URSS, iar la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost anunţată crearea Republicii Sovietice Socialiste Transnistrene Moldoveneşti în componenta URSS. O serie de documente semnate cu indicaţii personale ale lui A. Lukianov (documente extrase în aprilie 1992 de anchetatorul din oficiul procurorului general al Republicii Moldova, Pavel Lutenco, din arhiva lui Lukianov, arestat după eşecul puciului din august 1991): „Tov. Nisanov! E necesar de a studia chestiunea aceasta şi de a elabora o strategie de participare a Republicii Transnistrene la semnarea Tratatului unional”. Acest fapt îl recunoaşte indirect şi însuşi liderul separatiştilor tiraspoleni I. Smirnov care mărturiseşte: „A trebuit să mă întâlnesc atunci cu Lukianov, Nişanov, cu conducătorii ministerelor de forţă Krucikov, Iazov, Şatalin, Gromov”.
Aşa a început secesiunea regiunii transnistrene. Pentru a apăra „interesele vorbitorilor de limbă rusă din RSSM” „Comitetele muncitoreşti”, O.S.T.K., „în ajutorul miliţiei”, formaţiunile paramilitare, batalioanele şi detaşamentele de gardişti erau înarmaţi şi instruiţi de ofiţeri ai Armatei a 14-a. Acest lucru a fost recunoscut într-un interviu pentru „Moskovskie Novosti” din octombrie 1993 de Vadim Bakatin, fostul presedinte al KGB-ului din URSS că „fronturile internaţionale” în republicile unionale au avut drept scop dezbinarea societăţii din aceste republici în două tabere adverse, generând greve şi punând la îndoială legalitatea organelor puterii alese (explicație pentru Dadon: interfrontul tov. Dadon nu Frontul Popular). În regim de urgenţă la Tiraspol sunt formate toate instituţiile caracteristice uni stat: armată, trupe de interne, servicii secrete (în fruntea cărora a fost numit Antiufeev-Şevţov, căutat de serviciile din ţările Baltice pentru crime efectuate contra populaţiei paşnice), guvern, preşedinţie etc.
Merită toată atenţia o analiză referitor la rolul Transnistriei independente, aflată într-o formă „îngheţată”, pentru Rusia: „Existenţa Transnistriei independente de facto îi permite Rusiei, fără a se împovăra cu cheltuieli şi eforturi cât de cât serioase, să-şi păstreze anumite poziţii geopolitice într-o regiune destul de importantă a Europei de Sud-Est, care e pentru ea şi una dintre importantele „ferestre” spre Europa. Rusia nu este deocamdată în stare să-şi apere în măsura cuvenită interesele în această regiune de mare importanţă strategică. De aceea, se pare că nesoluţionarea problemei transnistrene va rămâne un fapt pozitiv pentru Rusia până în momentul în care ea va dobândi forţe noi şi va putea să-şi apere plenar aici interesele”. Adică până vor veni „timpuri mai bune” pentru Rusia. Acest lucru va fi mai evident în evoluţiile ulterioare în această regiune.
De unde aveau aceste bande arme? De la Armata a 14-a a Feceraţiei Ruse. Conform colonelului de poliţie în rezervă, dr. în drept V. Ciorbă „…la 14 martie 1992, Galina Andreeva, lidera organizaţiei separatiste „Asociaţia femeilor”, împreună cu alte 50 de persoane au ridicat din cazarma unităţii militare a Armatei a 14-a din Parcani 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale Makarov, 1200 de grenade F-1, 15 aruncătoare de mine tip ROG 5 şi ROG 7, precum şi 30 de lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartuşe pentru pistoale automate şi mitraliere”. De asemenea, conform datelor oferite de comandantul militar al Armatei a 14-a, colonelul Bergman „…în perioada noiembrie 1991 – august 1992, formaţiunilor militare separatiste le-au fost predate, cu întocmirea actelor de primire-predare (dispunem de copiile acestor acte), de la unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate în Transnistria: 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, 14. 199 unităţi de armament şi 15.564.708 muniţii, 50 de automobile, 31 unităţi de tehnică de geniu, 281 unităţi de tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi de tehnică pentru transportare şi alimentare cu petrol şi altă tehnică militară”.
Pe lângă înarmarea acestor bande, diverselor bande sosite de pe întreg teritoriul URSS, Armata a 14-a a participat direct în acest război pentru Apărarea Patriei de către forţele militare ale Republicii Moldova, constituite în mare parte din voluntari, din ţărani care cumulau lucrările agricole cu apărarea satului natal de bandiţi, și polițiști. Aşadar, pe lângă suportul trupelor sovietice existente în Transnistria încă din 1990 (circa 3000 de ofiţeri şi peste 12000 de cadre militare în termen sau în bază de contract, dispunând de un uriaş arsenal de arme şi muniţii), în primăvara anului 1992 separatiştii mai contau pe următoarele forţe „auxiliare”, care fuseseră concentrate între timp: 8000 de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, care formau aşa numita „gardă transnistreană”; 5000 de angajaţi ai trupelor de interne; peste 3000 de cazaci şi mercenari sosiţi „în ajutor” din Rusia şi Ucraina; peste 300 de puşcăriaşi puşi în liberate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în sprijinul enclavelor separatiste; 200 de voluntari veniţi de la Comrat. Toate acestea formau o întreagă armată.
Conform ordinului ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, P. Graciov, adresat, la 19 mai 1992, comandantului Armatei a 14-a, generalul I. Netkaciov, se menţiona: „Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta vi se cere: să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei; să fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă toate unităţile militare; să fie deblocate toate unităţile militare, făcând posibilă deplasarea tehnicii de luptă”. Astfel la 19 mai 1992, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, dislocată pe teritoriul Republicii Moldova, se implică direct în conflict, de partea separatiştilor (explicații pentru Dadon: Armata a 14-a a intrat oficial în război împotriva Moldovei, citește Ordinul lui I. Netkachiov). Iar preşedintele Mircea Snegur adresează un mesaj şefilor de state şi guverne, comunicând despre declanşarea acţiunilor militare deschise ale Armatei Ruse împotriva Republicii Moldova şi solicitând ajutor. Însă la 21 iulie 1992 preşedintele Snegur este forţat să semneze Convenţia cu privire la principiile „reglementării paşnice a conflictului armat din zona transnistreană” în condiţii umilitoare pentru noi.
În realitate nu a fost un „conflict”, sub care a semnat M. Snegur, a fost un război sângeros al Rusiei contra Republicii Moldova atât cu implicarea directă a Armatei a 14-a ruseşti cât şi cu bandele locale şi a tuturor scursurilor de pe întreg teritoriul URSS înarmate de ea.
În urma războiului de pe Nistru Republica Moldova a suferit pierderi colosale. Conform unor calcule, pierderile materiale ale Republicii au constituit circa 12 mld ruble. Faptul că acordul cu privire la încheierea acţiunilor militare pe Nistru a fost semnat de preşedinţii Rusiei şi Moldovei și nu între reprezentanții Chișinăului și Tiraspolului, cum era să fie firesc în cazul unui conflict intern, denotă fără echivoc implicarea Rusiei în conflictul transnistrean în faza armată a acestuia ca parte în conflict. Cu toate acestea, imediat după încheierea confruntărilor militare pe Nistru, Rusia a ocupat un loc de frunte în medierea internaţională a procesului de reglementare politică a conflictului transnistrean. Instituţionalizarea acestui rol a fost realizată prin mecanismul Comisiei Unificate de Control (CUC), care înfăptuia măsuri de respectare a regimului zonei de securitate în regiunea conflictului.
Însă cele mai grele au fost vieţile omeneşti. În perioada luptelor în cadrul fazei armate a conflictului transnistrean şi-au pierdut viaţa circa 1000 de persoane, peste 2000 au fost rănite, iar numărul refugiaţilor a fost de aproximativ 110 mii de oameni. Războiul nu a cruţat taţi şi feciori, a adus atâta durere în casele oamenilor paşnici, a pus atâtea întrebări. Nu a cruţat nici civili, vina cărora era că s-au născut pe pământul stră-strămoşilor, pe care şi-l doresc tot soiul de venetici. Câte mame şi-au deplâns feciorii căzuţi de mâinile unor bandiţi veniţi din toate colţurile Rusiei. Câte femei şi-au deplâns soţii căzuţi la datorie! Câţi copii nu şi-au mai văzut taţii căzuţi în lupte. Câţi bravi apărători ai Patriei, schilodiţi în acel război sunt însă uitaţi de statul, pe care l-au apărat cu preţul propriei sănătăţi, fiind prost înarmaţi (comparativ cu armele de ultimă generaţie a Armatei ale 14-a şi a bandelor transnistrene), cea mai puternică armă, cu care deseori au câştigat în faţa cazacilor şi a tot soiul de scursuri de pe întreg teritoriul Rusiei, înarmaţi până în dinţi, fiind dragostea de neam.
Să ne închinăm în faţa ofițerului Armatei Naționale, rusului Karasiov care, rănit grav de câteva ori, cu un efectiv redus, a ţinut piept la capul de pod spre Tiraspol invaziei tancurilor ruseşti şi atacului mişelesc din spate al subunităţilor Armatei a 14-a, dislocate în Cetatea Tighina „omorând într-o singură zi peste 100 de soldaţi şi ofiţei ai Armatei Naţionale. A fost un adevărat carnagiu!” mărturisea radiojurnalista Valentina Ursu.
Să ne închinăm în faţa celor peste 500 de voluntari mobilizaţi de preşedintele executiv al raionului Căuşeni Eugen Pâslaru, care au venit în ajutorul apărătorilor secţiei orăşeneşti de poliţie din Tighina, atacată de separatiştii transnistreni, a miilor de alţi voluntari patrioţi, care s-au ridicat în apărarea independenţei şi integrităţii Republicii Moldova.
Să ne plecăm fruntea în faţa combatantului Caraman care, cu unitatea sa, a ţinut piept tancurilor ruseşti şi atacurilor bandelor transnistrene în Tighina, pe care însă, cu lacrimi în ochi, conform păcii umilitoare încheiate, a trebuit să cedeze poziţiile cucerite cu atâta sânge.
După încheierea războiului Rusiei de pe Nistru problema transnistreană a intrat, treptat, în faza îngheţării. Astăzi culegem roadele acelei miopii politice.
—————————
Valeriu DULGHERU
Chișinău, 21 iulie 2020