Tudor PETCU: Un punct esențial de la care ar trebui să pornească dialogul nostru ar fi, în opinia mea, lămurirea conceptuală a noțiunii de complex cultural. Cum ar trebui percepută și definită această idee din perspectiva antropologiei culturale ?
Vintilă MIHĂILESCU: Conceptul de « complex » vine din psihologie, în principal din psihanaliză – dar chiar şi acolo are numeroase înţelesuri în funcţie de o şcoală sau alta de gîndire. In sfera culturii, este mai mult o metaforă decît un concept. Dar, extrapolînd cu prudenţă din psihologie, am putea schiţa definiţia următoare: un complex cultural este un ansamblu de afecte, memorii, percepţii etc., de regulă refulate, care revin frecvent şi pe scară largă într-o populaţie în legătură cu imaginea de sine a acesteia şi care îi influenţează comportamentele conştiente. Trebuie precizat apoi că astfel de complexe culturale sînt prin definiţie istorice, adică apar, de regulă, în urma unei “traume” istorice de natură să afecteze într-un mod profund imaginea de sine a unui popor. Altfel spus, ele nu sînt “eterne”, constitutive unui popor, ci se pot schimba, pot să dispară, să fi înlocuite de alte complexe etc. La rîndul ei, o astfel de “traumă” îşi are sursa în comparaţie, într-o competiţie de imagine cu alte popoare, din care un popor iese afectat, “şifonat”, cu o carenţă, un “deficit de imagine” – sau are această impresie. În consecinţă, “complexele culturale” sînt în principal complexe de inferioritate; alte ori, afectele, memoriile, percepţiile etc se pot coagula însă la fel de bine în jurul unui complex de superioritate, adică a unei imagini de sine dominante, în ciuda faptului că realitatea nu prea mai susţine şi legitimează o astfel de pretenţie. De fapt, complexele de inferioritate şi cele de superioritate sînt, în multe privinţe, cam aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Ele pot începe, eventual, ca simple deziluzii, ca distanţă prea mare dintre nivelul de expectaţie şi cel de realizare, intre ce mi-am dorit şi ce a ieşit, ce-am fost şi ce-am ajuns. Trăit profund şi îndelung, sentimentul dureros al acestui decalaj poate fi refulat, devenind un adevărat “complex”. În fine, complexele culturale, tocmai pentru că sînt măcar parţial refulate şi subconştiente, antrenează, în mod firesc, “mecanisme de apărare”, tot subconştiente, prin care se neagă sau se relativizează “realitatea” traumei: nu-i adevărat că mă consider mic şi urît, n-am nici o problemă ! Sau, complementar, mecanisme de compensare: sînt timid, dar mă tratez !
Tudor PETCU: Sunteți de acord ca fenomenul complexelor culturale este caracteristic doar anumitor popoare, cum ar fi de exemplu poporul român ? Dacă da, care ar fi din punctul dvs. de vedere cauzele determinante ale acestui tip de complexe ?
Vintilă MIHĂILESCU: Categoric nu ! Românii au, ce-i drept, destul de vizibil un complex balcanic (de inferioritate), după cum şi maghiarii au însă un complex imperial (de superioritate). Nemţii au avut multă vreme un complex francez (de inferioritate) pe care l-au « tratat » atît de bine încît au căzut într-un complex de grandoare ; iar acum au un complex de culpabilitate pe care şi-l « tratează » cu multă grijă, dar care este încă activ, acolo, în subconştientul naţional. Şi aşa mai departe. Pe de altă parte, în măsura în care sîntem de acord că sursa, etiologia complexelor culturale stă în comparaţie şi un anumit soi de competiţie a reprezentărilor etnice (oglindă, oglijoară, cine-i cea mai frumoasă ţară ?), societăţile tribale din alte părţi sau cele ţărăneşti de pe la noi nu cred că au astfel de probleme. Ele ştiu că sînt ceea ce sînt într-o ordine rînduită şi sînt preocupate să menţină această ordine, nu să se întreacă în imagine cu vecinii. Cu atît mai mult cu cît aceştia din urmă sînt, prin însăşi ordinea cosmică în care cred cu tărie, a priori inferiori sau « ne-oameni ». Nu mai e nimic de pierdut sau de cîştigat în aceste condiţii, deci nu există nici un motiv de « complexare »…
Tudor PETCU: Considerați că tirania comunistă care s-a manifestat timp de 45 de ani a contribuit într-un mod esențial la amplificarea complexelor culturale în sânul poporului român ?
Vintilă MIHĂILESCU: A contribuit, dar într-un mod mai pervers, ca să spun aşa. Şi s-a manifestat mai ales după căderea sa. Comunismul a traumatizat direct persoane şi un popor întreg, cu consecinţe dintre cele mai diverse şi mai grave. Ceea ce a venit să întărească mai vechiul nostru complex de inferioritate nu a fost însă atît comunismul ca atare, cît imaginea despre noi înşine pe care ne-a creat-o în timp. Astfel, după 1990, ne-am comparat – şi am fost comparaţi – cu ungurii, cehii sau polonezii ; şi nu am ieşit prea bine… Dimpotrivă, acelaşi comunism a întărit imaginea pozitivă de sine a ungurilor, cehilor şi polonezilor : nici comunismul nu ne-a înfrînt ! Pentru noi însă, comparaţia a fost o traumă în plus, în mare parte refulată, dar care a generat « mecanisme de apărare » opuse : pe de o parte « rezistenţa prin cultură » (de fapt, şi noi am rezistat la comunism), pe de altă parte « nostalgia » (de fapt, nu era chiar aşa de rău); în ambele cazuri am încercat, mai mult sau mai puţin inconştient, să negăm trauma şi să scăpăm de complexul de inferioritate renăscut. Pe de altă parte, prin autarhia sa, prin închiderea practic totală la Occident, comunismul a făcut din acesta « fructul interzis », sporind valoarea sa de reper, de orizont de neatins al aspiraţiilor şi astfel, după căderea comunismului, a dus la o trăire şi mai dureroasă a decalajului care desparte nivelul nostru perceput de realizare de nivelul de aspiraţie. Repetarea obsesivă, dublată de un oftat resemnat sau enervat, a sintagmei « ca în ţările civilizate » este doar unul dintre simptomele mai recente ale complexului nostru balcanic de inferioaritate.
Tudor PETCU: Un alt subiect pe care aș fi tentat sa-l aduc în discuție ar fi următorul: complexul cultural ca forma de comoditate la români. Am putea afirma că acest inconvenient a devenit de fapt în ultima vreme un pretext de care poporul român doar se folosește fără a căuta să-și asume totuși o responsabilitate ? Cu alte cuvinte, suntem îndreptăți să vorbim despre complexele culturale în termenii unei fericiri inconștiente la români ?
Vintilă MIHĂILESCU: Nu e nici plăcut, nici uşor să trăieşti cu un complex de inferioritate. Aşa că prima reacţie, firească, este să-l negi: nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase… Depinde cît de departe împingi însă această eschivă – şi riscul cel mare este într-adevăr ca aceasta să devină un soi de practică (nevrotică) a fericirii.
Tudor PETCU: Nu este un secret faptul ca Occidentul a reprezentat și reprezintă în continuare un model pe care cei mai mulți dintre romani caută să-l imite și să și-l asume. În ce măsură este aceasta tendință favorabilă evoluției societății românești și în ce măsură contribuie la ceea ce noi numim « complexele culturale ale românilor » ?
Vintilă MIHĂILESCU: Faptul că Occidentul a devenit nu un model, ci Modelul societăţii româneşti ne-a făcut ceea ce sîntem astăzi. Dar a devenit un model de abia prin secolul XIX, în urma unei piruete de o sută optzeci de grade. Intraţi tîrziu în această sferă de comparaţii, am făcut ce am putut să ne cîştigăm o bună imagine, dar de atunci şi pînă acum nu am reuşit să ne înfăţişăm aşa cum ne-am închipuit: ne-am lepădat peremptoriu de balcanism, dar nu am intrat integral în occidentalism. Acest decalaj perceput (şi nu prezenţa modelului ca atare) a constituit “trauma” însăşi care alimentează pînă în ziua de azi complexul nostru de inferioritate. De unde şi întreaga “simptomatologie” a comparaţiilor noastre obsesive cu bulgarii, comparaţii care tot încearcă – dar nu prea reuşesc – să mute pisica moartă a balcanismului dincolo de Dunăre: EI sînt balcanici, nu NOI !
Tudor PETCU: Credeți că exista alternative care să rezolve într-un fel aceasta problema a complexelor culturale la români sau care, cel puțin, să le diminueze?
Vintilă MIHĂILESCU: Asumarea de sine. Sau, cum spun oltenii: a se îngăduit; a se îngădui pe sine, dar şi a te îngădui cu ceilalţi. A accepta că sîntem ceea ce sîntem. Că sîntem români şi nu nemţi sau americani şi că acest lucru nu este ceva rău în sine, de ruşine sau că poartă cu sine cine ştie ce impotenţă ascunsă; dar nici cine ştie ce măreţie ancestrală. Altfel spus, o ajustare a nivelului de expectaţii la nivelul de realizare şi astfel o proiectare realistă a nivelului de aspiraţie : asta sîntem, noi, în sine, nu comparativ cu unii sau alţii, cam pe aici putem să ridicăm, în mod realist, ştacheta. După care putem să ne revizuim şi nivelul de aspiraţii şi să ridicăm permanent ştacheta. Cîtă vreme însă o tot punem fie prea sus, fie alăturea cu drumul, o să continuăm să avem impresia că nu facem decît să călcăm în gropi şi să fim tot mai complexaţi de inutilele noastre eşecuri !
A consemnat,
Tudor PETCU