(La parastasul de 40 de zile)

 

 

Aceste cuvinte, spuse și în numele vecinei și prietenei ei, Culina Buică, ar fi trebuit rostite la căpătâiul Lenuței Balauru înainte de a pleca pe drumul fără întoarcere, dar distanța mare între Canada și Țigănești (Teleorman) ne-a pus piedici. Ne-a luat prin surprindere trecerea la cele veșnice a Lenuței, chiar dacă știm că nimeni nu cunoaște momentul când ne apropiem de marginea nemărginirii. Dumnezeu cheamă la El duhul pe care i l-a dat omului atunci când acesta și-a terminat rostul pentru care a fost trimis pe pământ.

Despre viața Lenuței, ca și a fiecărui om, se poate scrie un roman întreg, dar am ales să o prezint în câteva rânduri, așa cum am văzut-o eu în vizitele scurte făcute în Țigănești și din ceea ce mi-a mai spus Culina. Mă voi referi la felul cum a gândit, cum a văzut lumea, felul cum emitea judecăți de valoare, acea adâncă esență a noastră.

În anii 2004 și 2005, venind din Canada, am ajuns și în Țigănești doar pentru câte o săptămână. Alergam fără zăbavă prin comună să culeg date pentru monografia în lucru despre Țigănești, „Gând purtat de dor”. Afară de profesorul de istorie, Florian Cremenaru, nimeni nu mi-a furnizat informații atât de multe și de substanțiale ca Lenuța Balauru. Atunci am remarcat multe dintre trăsăturile ei care s-au conturat tot mai bine în următorii ani.

Prima trăsătură remarcată a fost o inteligență vie, această calitate considerată regina tuturor aptitudinilor umane. Inteligența a ajutat-o să-și pună în valoare personalitatea. Și această inteligență era dublată de înţelepciune, o altă trăsătură considerată drept cea mai profundă carte tipărită în adâncimile fiinţei umane.

Aceste calități s-au alăturat altor însușiri: capacitatea de a înțelege ușor și corect marile întrebări existențiale, de a reduce la esență aspectele complicate ale vieții și de a rezolva probleme pe baza cunoștințelor acumulate. Pe aceste trăsături punea Lenuța preț. Când Florian a ajuns în clasa întâi la școală, Lenuța s-a adresat învățătorului: „Nu  mă  interesează  notele,  nici purtarea, vreau să știu, îi  merge mintea? Îi merge, i-a răspuns. Mulțumesc, să trăiți!”

Aceste daruri cu care a fost înzestrată de Dumnezeu au ajutat-o să se ridice de la condiții de viață foarte modeste, pe trepte cu alte valori sociale. Fără acest salt al ei, viața familiei Balauru ar fi fost cu totul altfel. Ea a transmis, pe cale genetică, dar și prin educație, copiilor și nepoților, acea forță de a urca tot mai sus, încât astăzi numele lor au ecou. Ei recunosc sau nu, dar e evident că multe dintre trăsăturile ei le-a imprimat și urmașilor. Fiii și nepoții, cu toții se disting prin ceea ce fac și gândesc. Evident că fiecare s-a construit pe sine după propria sa capacitate, dar nu singur. Fiecare a fost sprijinit de școală, de mediul înconjurător, de oamenii din mijlocul cărora s-au ridicat, de șansa ieșită în cale cu noroc, iar toate acestea s-au clădit, pe lângă moștenirea genetică, pe educația părinților, în special a mamei.

Mi-amintesc cum odată îmi spunea: „S-a întâmplat să am o neînțelegere cu copiii mei și s-a iscat cearta. Lor li se părea că eu nu mai gândesc bine, că am rămas în urmă. Le-am răspuns cu frumosul: uite, așa proastă cum sunt eu, dar am făcut și am crescut doi băieți deștepți care au ajuns cineva în viața lor. Să-i fi văzut cum au scăzut tonul și au încheiat discuția având lumină pe față”. Auzind-o, am meditat atunci, ca și în alte dăți, la moștenirea de înțelepciune strecurată din veacuri de la moșii și strămoșii noștri.

Viața Lenuței Balauru s-a scurs așa cum e dat firii omenești, cu urcușuri și coborâșuri, cu lumini și umbre, cu bune și rele, dar a avut înțelepciunea ca, la urcușuri, să pășească cu atenție și, la coborâșuri, să pună frâna, multe din ceea ce a întreprins reușindu-i cu succes. A devenit o voce distinctă mai ales ca președintă, timp de șapte ani, la CAP Țigănești. A fost un om de succes și a lăsat în urma sa un nume care va dăinui în timp. Năvalnica apă curgătoare a timpului nu va stinge curând candela amintirii Lenuței Balauru, mai ales atâta timp cât vor trăi cei care au cunoscut-o, dar și prin chipul ilustrat în monografia comunei Țigănești, care  va dăinui cât timp vor fi oameni  pe pamânt.

Continue reading „Elena BUICĂ: OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI, LENUȚA BALAURU” →