Eu, rămân mereu aceeași prietenă devotată familiei îndoliate, soția și fiica, în căutarea unor cuvinte potrivite care să le ușureze durerea pierderii unui soț și tată minunat.
(Hedi S. Simon)
Viața unui om în 134 de pagini….
Am recitit cu deosebită plăcere cartea domnului Ivan Lungu întitulată în 2012: „Maimuţele de dincolo de amintiri” – a doua ediţie a volumului „File de amintiri” apărută în 2005. A doua lectură a acelorași întămplări a fost la fel de plăcută, înşiruirea narativă m-a pasionat la fel ca şi prima oară, deşi multe fapte îmi erau cunoscute. Ştiu şi de ce! Autorul cărţii şi-a petrecut copilăria şi anii maturizării în aceeaşi perioadă ca şi mine.Cu anumite deosebiri individualizate desigur, pot spune că am trăit după acelaşi scenariu.
Deşi copilăria sa începe în Ardeal iar a mea în Bucovina de Nord, avem o mulţime de puncte de intersecţie în viaţă: studii la Bucureşti, amintiri de la Festivalul Internaţional al Tineretului, anii maturităţii petrecuţi în regimul ceauşist cu toate elementele specifice acelei perioade, ca şi întoarcerea la „matcă” în ţara străbunilor,unde viaţa darnică uneori,ne-a oferit o întălnire în locul cel mai bun al prieteniei.
Cu alte cuvinte, cartea domnului Lungu are o dublă semnificaţie: este viaţa personală a autorului şi totodată a mea şi a întregii generaţii de la Al Doilea Război Mondial şi până în prezent. De aceea nu voi numi „Maimuţele de dincolo de amintiri” o carte autobiografică, deoarece mi se pare mai potrivit s-o încadrez în categoria mai largă a literaturii memorialistice. Este vorba despre biografia unei generaţii întregi, din care ies în evidenţă particularitățile individuale specifice copilăriei autorului în sânul familiei sale iubitoare, continuate de dezvoltarea sa ca intelectual, ca şi anii maturizării şi ai maturităţii depline.
Dacă începem cu începutul, constatăm că autorul personal nu a trecut prin Holocaust, deşi a fost şi el o victimă colaterală, iar din povestirile ulterioare auzite de la familia care a supravieţuit Holocaustului, primim multe scene de groază, chiar dacă indirect, din gura rudelor apropiate.
Deci într-un fel sau altul, fiecare evreu a suferit în anii aceia de urmărirea rasială, chiar dacă el personal nu a fost deportat în lagăre. Ceea ce nu înseamnă că pierderea bunicilor şi a familiei apropiate nu şi-a lăsat urmele traumatizante asupra unui copil pentru mulţi ani în continuare. Dar, viaţa este aşa cum este, iar un om tânăr trebuie să-şi continue existenţa: să înveţe la un liceu, să urmeze o facultate, chiar dacă cu peripeţii şi greutăţi, pe urmă să muncească şi să-și întemeieze propria familie.
Toate acestea sunt povestite în continuarea cărţii într-un mod plăcut, simplu, cu sinceritate şi deseori cu un umor de calitate – cu autoumor. Scene petrecute în tinereţe, ca îmbătarea necontrolată datorit[1]ă lipsei de experienţă a tânărului erou al cărţii, pe urmă călătoria prin oraşele sovietice în „trenul prieteniei” cu toate aventurile povestite cu haz, peripeţiile de la Galaţi şi altele dau savoare naraţiunii. Pe lângă acestea însă, asistăm şi la multe momente serioase, care adaugă cărţii un plus de valoare și pune cititorul să gândească încă o dată la momente istorice prin care a trecut şi el însuşi, sau care nu au fost încă destul de comentate atunci sau ulterior.
De pildă, în a doua călătorie intreprinsă la Moscova, de data aceasta în interes de servici, autorul profită de ocazie într-o seară liberă şi porneşte să-şi viziteze un prieten, Mitea. Când nimereşte însfârșit apartamentul căutat,destul de târziu spre ora 22, Mitea îi deschide uşa şi în semiîntunericul de pe casa scărilor îl recunoaşte pe amicul său abia după câteva clipe. Spaima şi panica citită pe faţa acestuia ne explică o mulţime de lucruri despre starea de opresiune trăită de către „cel mai liber şi mai fericit popor din lume” (cum se spune în textul unui renumit cântec al lui Dunaevski ). La fel şi întălnirea de rămas bun dintre cei doi prieteni, care nu mai are loc acasă la Mitea, ci pe un pod din centrul Moskovei, într-un loc public, după programul de lucru. Deci aşa era locul de unde primeam noi „lumina şi libertatea”!
Într-o altă vizită de lucru autorul vizitează Teheranul, cu ocazia unui Festival Internaţional al Filmului. Asta a fost în anul 1972, când Iranul mai era o ţară liberă, unde domnea bunăstarea şi cultura occidentală în simbioz[1]ă perfectă cu visul oriental al Şeherezadei, unde Palatul Imperial era deschis pentru lux, artă şi bun gust, iar poporul trăia în aceeaşi atmosferă liberă, alături de toate ţările civilizate. Acuma,citind despre primirea făcută cineaştilor în palatul imperial, cititorul se întreabă, pe bună dreptate: „Unde a dispărut Iranul, cum a putut fi înghiţit în numai câteva decenii în gaura neagră a obscurantismului islamic?” Evident că o carte care ridică asemenea probleme, ca şi altele,merită şi trebuie citită.
Continue reading „Hedi S. SIMON: Ivan Lungu (1935 – 2020)” →
Ivan Lungu s-a dus!… L-am pierdut și pe el. În cartea mea de telefoane, cu numere din ce în ce mai puține, numărul lui Ivan este cu roșu, și rămâne! Acasă, singură și tristă e doamna Puica, soția deșteaptă și cultă, bunul lui consilier și sprijin devotat! Dar prietenul meu a plecat și nu se mai întoarce. Ca-ntr-un joc pe care Arghezi mi-l șoptește mereu: „Așa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câte câți vrei./ Arde-l-ar focul!…”.