Tudor Gheorghe este maestrul scenei pe care o domină, reuşind, prin genialitatea-i interpretativă, să capteze valori, să incendieze conştiinţe cu mesaje nobile. Tudor Gheorghe este fără corespondent! Este un exponent demn şi onest, un năvalnic şi năucitor pelerin pe tărâmul culturii, un simbol pentru atâtea generaţii, un bun de patrimoniu naţional, truditorul și în același timp managerul Instituției de Cultură ,,Tudor Gheorghe”.
Artist polivalent (actor, interpret, compozitor, poet, prozator), maestrul Tudor Gheorghe are unicitatea pe care o râvneşte orice artist, orice iniţiat care zămisleşte arta, din glorificate inspiraţii, căci a fi unic este cea mai împovărătoare misie pe care existenţa ţi-o conferă, având responsabilitatea de a fi în permanenţă altfel, încercând să păstrezi demnitatea şi esenţa mesajului artistic.
În tumultul cotidian, discursul său artistic transformă rana în lumină, înmărmurind și salcâmii, fiind pur și simplu salvator, reprezentând o aristocrație a spiritului, expresie vie a unui ideal de frumusețe artistică atemporală.
De câte ori l-am întâlnit, m-a cuprins un fel de sfială ciudată, stângace, ivită din impresia că am în fața mea un nepământean care coboară spre muritori, ca să dea mâna cu ei. Trecerea lui prin lume este titanică, intrând în legendă – un miracol singular, născut anume să ne uluiască.
Duminica sfioasă dintr-o nouă primăvară pe vechile dureri, ce ne curtează să respirăm înflorire, ne-a găsit savurând aroma ceaiului pe terasa inundată de verde crud de la ,,Curtea veche”, locul moldav de refugiu al artistului. Prin amabilitatea maestrului Horațiu Mălăele (,,cel mai talentat actor dintre caricaturiști și cel mai talentat caricaturist dintre actori”), i-am adus în dar portretul realizat cu mult har de domnia sa, care îl redă în complexitatea și tensiunea sa lăuntrică, autorul reușind să-i surprindă zâmbetul (zgârcit și ironic) de sub mustața-i ninsă.
Am însoțit ,,graficatura”, nu întâmplător, de volumul ,,Horațiu despre Mălăele”, provocându-l pe maestru la un dialog (un interviu atipic), care a debutat cu presupozițiile lui Andrei Pleșu pe care se întemeiază orice interviu:
,,1.Coincidența de interese dintre cel care întreabă și cel întrebat. Idealmente, primul, cel care întreabă, ar trebui să pună exact acele întrebări pe care și le pune neîncetat cel de-al doilea.
- Autoritatea celui întrebat: el trebuie să fie o persoană relevantă, interesantă. Cu alte cuvinte, el trebuie luat, în principiu, drept un ,,știutor”, un om care trăiește în inflația răspunsurilor, având pe deasupra, dacă se poate, spontaneitate și farmec.
- Sinceritatea absolută a fiecăruia din eroii interviului. Nicio întrebare să nu fie convențională și niciun răspuns conjunctural. Interviul trebuie să găsească justa proporție între autenticitate și discreție, ca și între introspecție și extravertire.”
Ne-am așezat apoi la taină (ce privilegiu!), să tăinuim mult, mult, pentru a afla o mulțime de lucruri, ca atunci când stai de vorbă cu o ,,statuie vie”, să trăiesc imensa bucurie de a asculta și a întreba, de a întreba și a asculta…
Lili Bobu
Maestre, mă tem că nu suntem în situația de a respecta toate regulile enunțate și-atunci vă propun un joc inedit, construit aidoma volumului lui Horațiu Mălăele (pe care știu cât îl prețuiți), schimbând doar personajul – ,,Gheorghe despre Tudor”, o versiune pe aceleași coordonate, nedumeriri, axiome, sentințe… întregind astfel portretele unor doi mari artiști cu o structură polivalentă, care se reinventează neîncetat, capabili să se exprime în diferite moduri dinamice, actori-spectacol, născuți (în prima zi a lui gustar) dintr-o mirabilă sămânță de creativitate care poate rodi în toate direcțiile în care e chemat harul lor, fără de care viața noastră ar fi fost mult mai neînsemnată și mai tristă.
,,În mine este un ocean de interogativitate. Am cel puțin la fel de multe întrebări ca și dumneavoastră și o egală sete de răspunsuri”, deși este foarte greu să adresezi întrebări unui fenomen… să te apropii de el cu vorbele și gesturile unui om obișnuit. Și totuși îndrăznesc să o fac, printr-o radiografie a confesiunilor artistului ,,de cinci stele” Horațiu Mălăele… o aventură…
,,Amintindu-vă oricât de mult despre oricât de puțin”, încercați să-l identificați pe Tudor Gheorghe (în Grecia Antică: Tudor – un dar al zeilor; Gheorghe – nume sfânt, truditor al pământului).
Care este autobiografia ideii pe care ați slujit-o?
Tudor Gheorghe
……………………..
Lili Bobu
Ați văzut lumina reflectoarelor într-un loc numit ,,Casandra” (Studioul de Teatru al U.N.A.T.C. ,,Ion Luca Caragiale”, București, sub mecenatul distinsei profesoare Eugenia Popovici), ,,Casandra bucuriilor tulburătoare și unice. Casandra pătimirii… locul revelației.” De la primul contact cu lumea teatrului în satul copilăriei, cu reprezentațiile păpușilor Măriuța și Vasilache, la primul spectacol vizionat la Teatrul din Craiova (orașul de pe lângă satul natal Podari), la primul rol Rică Venturiano (,,O noapte furtunoasă”), la Școala Populară de Artă, sub îndrumarea profesoarei Florica Niculescu, la spectacolele de producție ,,Mielul turbat” (Aurel Baranga) și ,,Privește înapoi cu mânie” (James Osborne), ați descoperit că ,,Spectacolul de Teatru, această imensă efemeridă, este, de fapt, unitatea ce vă măsoară viața… Într-o lume cutremurată de sisteme politice, canceroase convulsii interetnice, revendicări și reașezări teritoriale, într-o lume hăituită de foame, mizerie și bestialitate, nimic nu poate fi mai tămăduitor decât lumina teatrului și, prin ea, lumina spiritului.”
Pe cine ați luat în bagajul dumneavoastră ca reper (model) în Arta Spectacolului?
Tudor Gheorghe
………………………
Lili Bobu
De atunci sunteți ,,chiriaș în Casa Teatrului, descoperind cu fiecare rol ambiții și slăbiciuni, norociri și nenorociri – o dezlănțuire policromă: bun și rău, înșelat și sperjur, violent și candid, demonic și sfânt. De fiecare dată altfel și la fiecare spectacol altul, mereu constant în genialitatea dumneavoastră.” Marele talent a țâșnit din obișnuit odată cu debutul pe scena Teatrului Național din Craiova în anul absolvirii Institutului, 1966, în rolul paznicului tânăr din ,,Cocoșul negru” (Victor Eftimiu), în regia lui Ion Olteanu. Anii au trecut și harul dumneavoastră fecund s-a îmbogățit cu tot atâtea nestemate, construind prin multă dăruire și abnegație cariera unuia dintre cei mai apreciați actori români. Titanic și impunător, trist și rătăcit, purtați pe umeri povara unor roluri (copiii dumneavoastră legitimi) remarcabile de comedie sau dramă în piese ca: ,,Visul unei nopți de iarnă” (Tudor Mușatescu), ,,D-ale carnavalului”, ,,O scrisoare pierdută”, ,,Năpasta” (Ion Luca Caragiale), ,,Nunta însângerată” (Federico Garcia Lorca), ,,Un lup mâncat de oaie” (George Ciprian), ,,Radu, cronicar de țară” (Alexandru Firescu), ,,Seara de taină” (Ion Desideriu Sîrbu), ,,Patetica” (Mihnea Gheorghiu”) ,,Doamna nevăzută” (Pedro Calderon de la Barca), ,,Mitică Popescu” (Camil Petrescu), ,,Filfizonul pedepsit” (John Vanbrugh), ,,Richard al II-lea” (William Shakespeare), ,,Unchiul Vanea” (Anton Pavlovici Cehov), ,,Piticul din grădina de vară”, ,,Acești îngeri triști” (Dumitru Radu Popescu), ,,Vărul Shakespeare”, ,,A treia țeapă” (Marin Sorescu), ,,Ubu Rex cu scene din Macbeth”, (după Alfred Jaryy și William Shakespeare), ,,Omul din La Mancha” (Dale Wasserman)- spectacol muzical inspirat din romanul ,,Don Quijote” (Miguel de Cervantes). Parafrazând un teoretician al teatrului ,,ați iubit arta din dumneavoastră și nu pe dumneavoastră în artă.” Lipsește din acest portofoliu elitist un rol care sălășluiește încă între copertele prăfuite ale unui scenariu?
Ce titlu ați da textului dramatic inspirat de personalitatea lui Tudor Gheorghe?
Tudor Gheorghe
……………………..
Lili Bobu
Scena este spațiul unde se propagă idei, stări și emoții. Horațiu Mălăele mărturisea că ar vrea să fie o scenă (,,de necuprins, multicoloră ca viața, care ne cheamă să-i descoperim misterul, povestea de-a râsuꞌ plânsuꞌ”) sau un gong la ,,Royal Shakespeare Company”, confirmând astfel cât de mult iubește poezia: ,,Iubesc fragilitatea unei poezii in care viețuieste o mică idee. Ceva, un mecanism pe care nu-l vezi bine, dar știi ca el există undeva, tumultuos. Iubesc mult Poezia, în special poezia lui Sorescu, poezia lui Nichita, oameni pe care i-am cunoscut și i-am iubit. Iubesc poezia lui Emil Brumaru. Il iubesc pe Blaga, îl iubesc pe Eminescu. Sunt un romantic declarat.” Și pentru dumneavoastră ,,poezia este ceva plăpând, înaripat și sacru” (Platon), o existență întru poezie, fiind prieten cu cele mai înalte spirite ale vremii: Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Alexandru Macedonski, Mircea Micu, Fănuș Neagu, Gheorghe Pituț, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Grigore Vieru, Romulus Vulpescu și cu Adrian Păunescu, cu care ați avut o relație specială.
V-ați caracterizat a fi un bun tălmăcitor al poeziei române, un actor care a găsit o altă modalitate decât confrații lui, de a rosti versurile, un amplificator foarte bun al muzicii incifrate a poeziei, unii având capacitatea s-o audă, dar nu și să o exteriorizeze. De aceea v-ați zbătut în permanență să găsiți formule ca să arătați acestei generații debusolate cât de frumoasă este poezia, aducând-o la forma sa primară, la poezia-cântec care nu are vârstă. Prin varietatea tematică, prin perfecțiunea stilistică, prin frumusețea exprimării atâtor sentimente umane, poezia română n-are nevoie de artificii, spre a fi pusă în valoare în toată splendoarea ei. Dar într-o vreme când e citită din ce în ce mai puțin, v-ați gândit s-o îmbrăcați într-o haină de gală și s-o oferiți spre admirație la cât mai mulți degustători de frumos.
La un moment dat ați simțit un freamăt interior aparte, pe care nu reușeați să-l definiți. Ați privit în jur, la tot ce se cânta pe atunci în România. Parcă lipsea ceva. Dar nimeni nu știa ce. Într-o zi ați pus mâna pe-o chitară, îngânând fel și fel de versuri, realizând că știți aproape toată poezia românească. Și atunci, ca în Federico Garcia Lorca, ,,s-au spart cupele arborilor/ pline cu dimineața/ și a început plânsul chitarei”, rotunjind un cântec și o lume.
Ați ieșit la rampă, în anul 1969, cu primul dumneavoastră recital, emblematic pentru acele vremuri, ,,Menestrel la curțile dorului”, pe versurile poeților Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu. Succesul a fost nemăsurat. Pentru prima dată în România, un om, o chitară, farmecul și poezia țintuiau în sală sute de spectatori pentru un timp record: două ore fără pauză. Prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru, spectacolul obține Marele Premiu.
Cu pământul patriei adânc înfipt în crăpătura picioarelor, ați pus ochii pe o cobză și toate păsările copilăriei fericite și fascinante (de pe malul Jiului, unde dealurile Podarilor și Bucovățului se întâlnesc cu cerul, la Pelidava dacică) v-au șoptit muzica neamului de dinainte și de după Barbu Lăutaru. După doi ani de studii aprofundate la Institutul de Folclor din București ați realizat (susținut și de marele dumneavoastră prieten, scriitorul Dumitru Radu Popescu), în anul 1971, un al doilea spectacol de folclor intitulat ,,Șapte balade”- în căutarea rădăcinilor: reconstituirea a șapte mituri importante ale poeziei epice românești, ale baladei.
De atunci a început marea dumneavoastră carieră împlinită și în arta recitalurilor, iradiind o frumusețe lirică indincibilă, trăind demnitatea libertății de a crea, actorul și menestrelul coexistând întotdeauna nestrămutat, recreând lumea, dăruindu-ne nu numai conținuturi și învățături, dar mai ales stări de spirit.
-,,Singur la rampă”, spectacol de muzică și poezie din stagiunea 1970 a Teatrului ,,Lucia Sturdza Bulandra” (director Liviu Ciulei), regizat împreună cu Valeriu Moisescu;
-,,O seară la muzeu” (I și II), în 1971 și 1972, recitaluri realizate la Muzeul Literaturii Române;
-,,Meditație la frunzele toamnei”, un original spectacol de televiziune, realizat împreună cu poetul Romulus Vulpescu, în 1978;
-,,Pe-un franc poet”, pe versuri de Ion Luca Caragiale, în 1979, interzis de autorități, imediat după premieră, ca de altfel și alte proiecte cenzurate și apoi interzise (,,Nopțile poetului”, ,,Rădăcinile de dor”, ,,Acolo unde-s ꞌnalți stejari”, ,,Tudore, deschide poarta!”).
În pofida opreliștilor, înțelegând că biruitor poți fi doar învățând zborul pe sub pământ, ați clădit o carieră prolifică și impresionantă, realizând peste 40 de proiecte de muzică și poezie, atât în țară, cât și în străinătate, un brand românesc edificat în ani de muncă și devotament, față de arta dumneavoastră, lecții de limba română, de profund patriotism , de poezie pură, inoculând semenilor bucuria de a fi român.
-,,Cântece cu gura închisă”, primul spectacol după revoluție, în anul 1994;
-,,Petrecerea” (cântece cu zgoande și poeme de Marin Sorescu), în 1999. Afișul concertului a fost realizat după un desen de Ion Barbu.
În anul 1999, după o perioadă de 30 de ani în care ați fost unicul protagonist al recitalurilor, ați realizat pentru prima dată un spectacol cu orchestră simfonică și cor academic. A fost debutul colaborării cu talentatul dirijor, orchestrator și compozitor Marius Leonard Hristescu. Provenind dintr-o familie de muzicieni, emeritul dirijor s-a dovedit a fi un virtuos în manevrarea sunetelor ce completează atât de armonios actul artistic al ,,cameleonului sublim”.
Cu o bogată activitate componistică, cât și interpretativă, Marius Hristescu a conferit substanță partiturilor prin acordurile provenite parcă din alte emisfere, reușind astfel, de mai bine de 17 ani, să realizeze împreună cu dumneavoastră spectacole unice, un timp sonor (variații, arhitecturi, tăceri) dominat de trăiri înalte, emoție și rafinament: