Moscova, 3 iulie, 1923. M-am trudit aproape o lună, dar, în sfârşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să cunosc pe acest om şi nu voiam să plec fără să-l fi auzit vorbind. Mi se părea că e unul din cei trei sau patru oameni în viaţă, care merită să fie ascultaţi. Ca să ajung până la el, am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor – dar nu regret. Mi se spusese că Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi. Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane albe la intrare. Vineri seara, ultimele dificultăţi au fost înlăturate şi telefonul m-a inştiinţat că eram aşteptat duminică. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului şi acesta consimţise să mă vadă. Am fost primit de soţia sa, o femeie grasă şi tăcută, care m-a privit aşa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în salonul lor. Pe Lenin l-am găsit pe un mic balcon, sezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen. Mi-a făcut impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongoloid, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă stăteau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate. Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare…

Primele minute ale conversaţiei noastre au fost mai degrabă penibile. Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchisea. Iar eu, înaintea acelei măşti obosite de culoarea şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem. Am îngânat la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvărşise în Rusia. Şi atunci, acea faţă pe jumătate moarta s-a umplut de strâmbături spectrale, care voiau sa fie un zâmbet sarcastic.