În luna octombrie a anului 2000, mă aflam la München, la întâlnirea scriitorilor de origine română, din München şi Bavaria, întâlnire care se ţine în fiecare ultimă vineri din lună. Poetul Gheorghe Istrate, din Bucureşti, era invitat de onoare, la această acţiune şi apoi, la Bad Kreuznach, pentru cea de-a doua Întâlnire a Scriitorilor Români-Germani, de pe valea Nahelui.
După discuţiile purtate cu scriitorii români din Germania, despre literatura română din ţară şi din diaspora, gazdele au hotărât să facem un tur în jurul oraşului München şi în împrejurimi, pentru a-i arăta poetului Gheorghe Istrate o parte din frumuseţile Germaniei. Ne-am oprit la o sărbătoare câmpenească, cu specific bavarez. Ne-am ospătat cu rasol de porc, stropit cu bere rece, adusă de ospătari, în halbe de un litru.
Gheorghe Istrate se simţea bine cu noi, declarându-ne că şi de data asta, ca şi în anul ce trecuse, va avea cu siguranţă destule teme de inspiraţie pentru revista „Curierul Român” din Bucureşti, revistă la care lucra ca redactor-şef.
Pentru că seara se apropia şi norii se îmbulzeau ameninţători la apus, după câteva fotografii făcute în grup, am mulţumit gazdelor şi am urcat grăbiţi în maşina mea, un Ford Sierra, ce avea să ne ducă vreo 450 de km numai, până la Bad Kreuznach. Autostrada aproape pustie, în acea după-amiază de duminică, ploaia bătând rece, în rafale de vânt pe parbrizul maşinii, sacadat, ne aminti amândorura că toamna a sosit pe nesimţite. Când? Şi cum?!
Ghiorghiţă îmi destăinui necazurile lui. Despre boala Mihaelei (soţia lui), neajunsurile financiare, cu doi copii la falcultate şi alte multe necazuri. Îl ascultam tăcută. Îi ascultam destăinuirile. Mă gândeam şi eu, la necazurile mele de-a lungul şirurilor de ani petrecuţi în ţară străină, cu boala soţului meu şi cu multe, multe griji pentru copii şi pentru mine, griji care îţi macină nervii zi de zi. Era un prieten sincer. Sincer şi delicat, cum numai un poet adevărat poate fi.
Într-un târziu, am constatat că nu eram departe de oraşul meu, dar rătăcisem drumul. Buna dispoziţie totuşi, ne-a ajutat să regăsim şoseaua rătăcită şi aproape de miezul nopţii, am ajuns în sfârşit acasă, urmăriţi de ploaia intermitentă, însoşită de tunete şi fulgere. Am intrat ca nişte pui muraţi, în holul locuinţei, unde ne-a îmbiat căldura casei şi un miros îmbietor ce se resimţea din bucătărie.
Mazina familiei oferea surprize. Gustările pregătite pentru o masă deosebită şi coniacul fin, franţuzesc, ne-a făcut să uităm de călătoria noastră aventuroasă. În linişte, pentru a nu deranja pe ceilalţi ai casei, am încheiat seara, lămurindu-l pe bunul meu coleg, că nu are altă variantă pentru acea seară, decât să accepte invitaţia mea. Adică, va dormi în pat cu mine. Eu, către fereastră, unde dormeam de obicei, el, către uşă, unde nu dormea nimeni.