Tudor Petcu: Ortodoxia reprezintă cu siguranţă o experienţă mistică revelatoare, iar în cazul poporului român este fără doar şi poate un element definitoriu. Mi-aţi putea spune, vă rog, cum a avut loc întâlnirea dvs. cu ortodoxia, ce anume v-a determinat să vă aplecaţi asupra ortodoxiei?

Dan C Mihailescu: Am povestit câte ceva despre asta în Oare m-am întors de la Athos ? şi Cartea ca destin, dar nu mă sfiesc să revin. Dacă până pe la 16-17 ani am trăit într-o dulce şi inconştientă păgânie, departe de religie şi îmbibat de literatura mai mult sau mai puţin damnată, prietenia cu Dan Arsenie şi mai ales întâlnirea decisivă, profund formatoare, cu Ioan Alexandru m-au deturnat la vreme, apropiindu-mă de duhul Filocaliei şi Patericelor, de lumea lui Bach, Palestrina, Giotto, Rubliov, de Antim, Neagoe, Brâncoveanu, de Eminescu şi Roman Melodul. Sigur, ca mulţi oameni de cultură ortodocşi, am privit uneori cu invidie la ceremonialitatea aseptică şi estetizantă a slujbelor catolice, mai cu seamă la sporul de severitate, de austeritate, de economie eficientă a înmormântărilor. Dar niciodată nu m-a traversat vreun complex de inferioritate, necum să-mi treacă prin minte o convertire. Botezat creştin ortodox, crescut in casa bunicilor, unde se respecta nesmintit toată rânduiala bisericească, pot spune că, după un ocol de adolescenţă buiacă prin hăţişurile literaturilor catolică şi protestantă, am revenit cuminte acasă. Din păcate pentru liniştea mea sufletească, nu fac parte dintre cei care se duc duminică de duminică la liturghie, nu am duhovnic, nu îngenunchez înaintea altarului şi nu sărut icoanele. Altminteri, însă, mă lupt permanent să rămân un om bun, să fac bine cât mai mult împrejur, să-mi retez ritmic vanitatea, să ascult, să nu încalc Decalogul, să împac adversităţile de tot felul, să-mi păstrez nădejdea şi iubirea, căci credinţa în Dumnezeu nu mi-o poate clinti nimic.

Tudor Petcu: Părintele Rafail Noica spunea că ortodoxia este firea omului. Este cunoscut faptul că dvs. aţi avut o relaţie specială cu mulţi dintre duhovnicii ortodocşi români, ceea ce v-a facilitat şi mai mult posibilitatea de a trăi ortodoxia ca pe o experienţă mistică. Date fiind toate acestea, consideraţi că este îndreptăţită afirmaţia părintelui Rafail Noica, potrivit căreia ortodoxia este firea omului?

Dan C Mihailescu: Mi-ar trebui o lectură atentă a contextului şi, oricum, o cultură teologală infinit mai amplă, pentru a glosa o asemenea afirmaţie. Dacă ar fi fost vorba numai de firea românului, eram numaidecât de acord. Aşa, însă, mi-e teamă că oricare credincios, indiferent de religia, istoria şi geografia dintru care provine şi întru care vieţuieşte, va considera firească tuturor oamenilor natura Dumnezeului său. Ce ştiu sigur e că, faţă de multe alte universuri coercitiv-religioase, creştinismul – şi ortodoxia în chip aparte – are un spor minunat de permisivitate, de firesc uman, de blândeţe comprehensivă şi înţelepciune cuprinzătoare. Mă rog, sunt de acord că uneori îşi vine să taxezi atari calităţi drept laxism, duplicitate bizantină, ambiguitate excesiv îngăduitoare etc., acuzînd impulsurile sferei noastre ecleziale către hedonism, mercantilism, domnia bunului plac, amestecul aiuritor de gândire magic-păgână, superstiţii şi venerare biblică ş.a.m.d. Dar una peste alta, mai ales când stai de vorbă cu occidentali convertiţi la ortodoxie şi-i auzi cu câtă fervoare exaltă virtuţile  acesteia, înţelegi că, aici, avem de a face cu o ramă religioasă înfrunzită, nu doar aurită sau argintată.

Tudor Petcu: În cea de-a doua întrebare pe care v-am adresat-o am făcut referire la faptul că aţi avut o relaţie specială cu mulţi dintre duhovnicii români. Unul dintre duhovnicii de care v-aţi apropiat foarte mult a fost părintele Sofian Boghiu despre a cărui personalitate aţi vorbit în mai multe rânduri. V-aş fi deosebit de recunoscător dacă aţi putea evidenţia modalitatea în care această personalitate duhovnicească v-au marcat gândirea şi preocupările intelectuale.

Dan C Mihailescu: Înainte de a-l fi cunoscut pe părintele Sofian, am ajuns, graţie lui Ioan Alexandru, la Ioanichie Bălan. Era în 1974 (eram în anul doi de facultate), cînd Ioan ne-a pus o vorbă bună pe lăngă Bălan, ca să primim de la Iaşi câteva exemplare din Psaltirea lui Dosoftei, ediţia N.A. Ursu, apărută atunci la Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Am deschis recent ediţia respectivă şi am dat peste scrisoarea însoţitoare a lui Ioanichie, de care uitasem complet. Dacă aveţi spaţiu în revistă, cred că merită reprodusă. Nu am mai scris niciodată despre asta.

 

„22 oct. 1975

Fraţilor,

Dînd glas rugămintei Dvs. vă expediez două buc. Psaltirea în versuri a marelui mitropolit Dosoftei. Nu avem mai multe. Poate pe viitor. Pachetul l-am pus cu ramburs. Citiţi în sfînta Psaltire şi căutaţi să înţelegeţi duhul cuvintelor mai mult decît frumuseţea literară. Psaltirea este o carte sfîntă, inspirată de Duhul Sfînt ! Este cea mai veche şi mai puternică armă împotriva necazurilor, cea mai bună carte de rugăciune pentru toţi. Dumnezeu să vă mîngîie inimile prin aceste cărţi şi să vă dăruiască tot mai multă dragoste de Biserică, de oameni, de tot ce este sfînt, bun şi adevărat pe pămînt !

Doamne ajută !

                     P. Ioanichie Bălan

 

Pe urmă aveam să-l întâlnim în câteva rânduri la Sihăstria (am cunoscut-o şi pe sora lui, aflată în bune relaţii cu Maria şi Costion Nicolescu, ca şi cu Anca şi Mihai Sârbulescu) pănâ târziu, pe la începutul anilor 2000, cînd recunosc, am fost oarecum bulversaţi de unele afirmaţii occidentofobe ale părintelui. De înţeles din partea dumisale, dar de neacceptat dinspre noi.

La părintele Sofian, am ajuns tot pe atunci şi tot graţie lui Ioan Alexandru, care ne-a dus de mână la Antim să ne arate graţiosul, încântătorul melc simbolic al ivirianului, sculptat pe fruntea uşii de la intrarea în biserică. Prima oară am vorbit numai despre tehnica mozaicurilor, despre atmosfera de la întâlnirile „Rugului aprins” şi posibilitatea de a ne căsători, Tania şi cu mine, acolo. Dar întâlnirile profund răvăşitoare cu părintele Sofian Boghiu au venit prin intermediul naşului nostru, profesorul Savin Bratu. Evreu marxist-leninist, autor de cărţi ruşinos ideologiza(n)te în anii stalinismului dejist, Savin Bratu ajunsese în anii liberalismului ceauşist un teoretician al literaturii perfect branşat la tabla de valori occidentală, posesor al unei biblioteci fabuloase, cu toată floarea tematismului, structuralismului, mitocriticii, psihanalizei, deconstructivismului etc. L-am cunoscut în 1972, la examenul de bacalaureat (era preşedintele comisiei de la liceul 39), când l-a impresionat faptul că-i citisem articolul din Viaţa Românească despre Creanga de aur sadoveniană, că auzisem de francmasoneria autorului şi umblasem pe la Guénon, Evola, madame Blawatski ş.cl. A decretat franc în faţa lui George Şovu, directorul liceului, că voi intra negreşit la Filologie şi precis voi ajunge ceva-cumva-cândva.

În 74 am venit ca o floricică la Bratu, habar neavând că este evreu, să-l întreb dacă binevoieşte a ne fi naş de cununie. A urmat o tăcere luuuungă, apoi o privire scrutătoare, urmată de o şoaptă complice : „Mai lasă-mă un an şi pe urmă sunt al vostru”. Fireşte că eu, maniac al directeţii şi gurii slobode, inclusiv gafeur de meserie, am slobozit mintenaş prostia obraznică : „Nu aveţi bani ? Dar nu e nici o nevoie. Au părinţii Taniei !”

Ei bine, răstimpul cerut de bietul profesor îi era necesar, am înţeles după aceea, pentru convertirea lui la creştinism şi ortodoxie (ca şi a Biancăi şi Ancăi, soţia, respectiv fiica). La familia Bratu acasă, în blocul „Casata” prăbuşit, cu tot cu naşii noştri, din nefericire, la cutremurul din 4 martie 1977, aveam să-i întâlnim în două rânduri pe Antonie Plămădeală şi Sofian Boghiu, la minunate dialoguri de taină, împreună, fireşte, cu Ioan Alexandru. Şi tot acolo am fost lăsaţi singuri cîte o lună de zile vara, sub pretext că udăm florile şi hrănim pisica profesorului, de am citit ca bezmeticii, la metru, Béguin, Hugo Friedrich, Bachelard, Mauron, Durand, Poulet, Starobinski, Barthes, Jean-Pierre Richard, I.A. Richards & co.

Părintelui Sofian nu i-a fost greu să-şi lase urma în sufletul meu. O urmă grea, copleşitoare, ca umbra unui nuc uriaş, dar, în acelaşi timp… ca o aripă de libelulă. Avea laconismul înţelepciunii îndelung şi dureros acumulate, acea şoptire molcomă a omului trecut prin multe, inclusiv la puşcărie, dărăcit de urâciunea oamenilor şi strecurat prin ciurul istoriei. La spovedania de dinaintea nunţii, în luna mai 1976, la Antim, i-am vărsat cu stupid sadism, ca-n transă, tot răul din mintea şi viscerele mele, convins, vezi Doamne, că numai diabolismul este creator, că numai păcatul slujeşte de trambulină imaginaţiei şi alte orori de doi bani. M-a lăsat, cu paternă seninătate, să turui, după care mi-a spulberat elanul drăcesc decretând, tot în şoaptă, „vezi-ţi dumneata de treabă : orice ai face, nu poţi să fii om rău”.

Chestia asta a avut darul să-mi sleiască brusc puţul cu draci. Pur şi simplu, dintr-o dată mi s-au aromit miasmele de pucioasă, mi s-a evaporat trufia încornorată, mi s-au tocit copitele de ţap. Simt şi acum, ca o suliţă în auz şi-n măruntaie, golul creat de acel verdict care mă văduvea dintr-o şoptire de toată fala mea pendinte de „la littérature du mal”. Din acel moment, tot restul din viaţa mea avea să slujească armonia şi binele, indiferent prin câte excese autodistructive aveam să-mi hărţuiesc făptura.

Tudor Petcu:Tudor Petcu: Una din cărţile fundamentale ce poartă semnătura dvs. este Oare chiar m-am întors de la Athos?, apărută în anul 2011. Nu cred că exagerez deloc dacă spun că această carte este şi o adevărată apologie, de altfel cât se poate de necesară, a ortodoxiei. Cât de mult a însemnat această experienţă de la Athos pentru dvs.? Nu în ultimul rând, v-aş ruga să-mi spuneţi care fost impactul pe care l-a avut cartea menţionată în peisajul literar şi cultural românesc?

Continue reading „Tudor PETCU – Un interviu cu eseistul și publicistul Dan C Mihailescu” →