Când fetița mea a ajuns acasă eu mă aflam în ruptura pe fundul căreia aproape că se adunaseră toate tufele cu fructe de pădure așa că, după ce duceam vitele la păscut pe poiana dintre sat și Pădurea Bârzei, le lăsam în grija fetelor iar noi băieții ne aventuram la ”vizuini” după cum poreclisem noi locul cu pricina deoarece, în afara abundenței de fructe de toate felurile, mai peste tot descopeream o mulțime de viziuni, de vulpi, de bursuci și de toate cele, ba am mai dat chiar și de câte un grăsun care, după ce s-a îmbuibat cu zmeură, cu fragi și afine, a mai poposit întins la soare ca să-și facă siesta și am dat noi de el așa că, ne-am speriat cu toții unii de alții și în timp ce noi am zbughit-o înapoi la vaci, el o tulea cine mai știe pe unde.
De fapt, cam ăsta era și motivul real pentru care, fetele ne delegau pe noi să le aducem și lor ceva fructe iar noi, profitam de teama lor de fiare și de mărăcini și le lăsam ore întregi ca să păzească și vitele noastre.
In ziua aceea, fiind proaspăt sosit de la București, când am ajuns printre ele m-au recunoscut imediat iar cele câteva mai coapte, chiar s-au și îmbujorat plecându-și pleoapele așa cum cerea obiceiul. Drept urmare, după ce am mai schimbat câteva vorbe le-am spus că voi mai reveni ca să stăm la taclale ca pe timpuri însă musai trebuia ca să ajung la Colți – între Sibicii – după cum i se spunea locului și de la care mă obligasem față de diriginta fetiței mele că-i voi face rost de ceva chihlimbar, ea fiind profesor de geografie iar fetița mea îi promisese că eu îi voi face rost de chihlimbar ca să-l arate copiilor.
Ca urmare, după ce ne-am bucurat de revedere, am tăiat-o pe unde știam eu că ajung mult mai repede iar una dintre fetele cu care păscusem ani la rând vitele, mi-a strigat grijulie din urmă în timp ce, restul copiilor chicoteau:
– Vezi pe unde mergi ca să nu dai de Ciungul !
– Cine-i ăla, … e cumva ursul acela fără o labă ?
– Nu râde și fii atent că e cam răutăcios ba, se dă și la oameni iar am auzit că, pe vreo doi inși de prin Bozioru i-a cam jumulit ori chiar mai rău.
– Eh, … n-o fi el chiar așa de rău, că nu i-am făcut nimic – i-am replicat eu zâmbind apoi, aducându-mi aminte de spusele lui nea Ion Diaconu care, în iarna trecută mi-a spus că, ursul acela fără o labă este cam stricător și cam atacă vitele, ba și oamenii așa că, mi-am continuat drumul ceva mai atent iar pentru orice eventualitate mi-am fixat și arma pe spinare și făcându-i cu ochiul șmecherește: N-o fi bietul urs chiar așa de rău ! – am mormăit eu mai mult pentru a mă încuraja.
– Mai bine ascultă-mă și ai grijă – i-am auzit din spate vocea fetei ceva mai îngrijorată – Chiar nu pricepi că nu-i de joacă ? Treaba ta !
Pe măsură ce urcam, panta era lină însă pădurea mă încorseta din ambele părți și mă îmbălsăma cu aerul ei parfumat care nu odată, pe când eram puști, după plecarea părinților mei la București, de multe ori îmi luam rucsacul cu trusa de dormit și pornind aiurea, mă pierdeam prin coclaurile răcoroase ale pădurii până în apropierea vreunui izvoraș cu unda cristalină lângă care mă întindeam savurând tihna pe un așternut din mușchi cald și uscat de peste zi. Astfel mi-am savurat cele mai minunate momente din viața mea, clipe de basm pe care nu le voi uita niciodată.
Cum nu aveam de gând ca să înnoptez pe acolo și mai ales, cum țineam ca să fiu punctual la întâlnirea cu învățătoarea care îmi promisese câteva pietricele de chihlimbar, am întins pasul și la un moment dat mi-au atras atenția trosnetul unui băț rupt undeva prin adâncul întunecat al pădurii din dreapta mea, ca și cum un băț s-ar fi rupt sub greutatea cuiva care l-ar fi călcat pe el indiferent ori altfel spus, din nebăgare de seamă.
Pentru orice eventualitate, mi-am mutat arma pe antebraț însă după ce în prealabil am încărcat cartușele potrivite pe ambele țevi și mi-am continuat drumul ceva mai atent. Oricum, deveniseră vizibile primele case aflate la marginea satului și bine înțeles, fumul sobelor pe care precis fierbeau ceaunele pentru mămăligă schimbând astfel instantaneu mirosul îmbătător al pădurii cu cel al tihnei binecuvântate după o zi de muncă.
Pășind pe drum, primii care mi-au ieșit în cale au fost un grup de școlari care se hârjoneau gălăgioși ieșind astfel chiar pe poarta școlii unde trebuia să ajung pentru a mă întâlni cu profesoara de geografie care mi-a și ieșit în cale zâmbindu-mi amabilă:
– Bine ați venit ! Dar mă uimiți ce punctual sunteți ! Înseamnă că ați mai fost pe aici pe la noi ?
– Sigur că da. Cu ceva ani în urmă am mai fost la niște vânători și în trecere v-am vizitat și școala, ba chiar și cele câteva exponate minunate cu bucățele din chihlimbar printre care, n-am uitat, una din ele care conținea o gâză încorporată într-o soluție care imita rășina de brad.
Vai de mine, mă uimiți ! Chiar așa este ! O să revedeți imediat acea bucată de chihlimbar deoarece este cea mai prețioasă și mai interesantă dintre tot ce avem noi aici, că nu-i vreun mare muzeu, așa cum probabil că v-ați închipuit, ci … doar câteva pietricele adunate de copii din râulețul pe care l-ați traversat și care, le aduce la suprafață. În mină, precis că sunt mai multe însă nu ni se permite ca să scormonim pe acolo ca să nu avem probleme pentru că, unii mai zburdalnici au cam rămas pe acolo iar cei câțiva care au mai fost găsiți acum se află în cimitirul din spatele bisericii.
Auzind acest detaliu, mai ales spus de o femeie, m-a traversat iute un fior și n-am mai avut mult până să renunț chiar și la cele câteva pietricele de chihlimbar promise fetiței mele. Dar cum doamna profesoară avea chef de vorbă și dorea ca să mă prezinte clasei, n-am putut ca să o refuz și i-am făcut pe plac însă, odată intrat în clasă imediat s-a instalat o tăcere mormântală și am constatat că, toate privirile băieților care formau majoritatea elevilor erau ațintite spre arma mea din spate așa că m-am prefăcut că nu mi-am dat seama și m-am instalat picior peste picior lângă catedră ținând însă arma pe genunchi dar astfel, să poată fi și mai bine cercetată de cei curioși.
Oricum, vizita la școală m-a impresionat puternic trecând peste detaliul potrivit căruia, în fapt, unica școală era în realitate o simplă căsuță de țară cu două camere, tabla era de fapt o scândură bine geluită la rindea iar catedra era reprezentată de o masă simplă și chiar nu mi-a prins prea bine stinghereala pe care am simțit-o din partea profesoarei care am simțit că, nu știa ce să-mi mai spună și ce să mai facă pentru a mai salva din onoarea sătucului pierdut printre munții și dealurile atât de nărăvașe.
Când am plecat, mi-am răscolit buzunarele în speranța că aș putea să descopăr ceva, un briceag, un pix, o bomboană, orice, însă ca un făcut, singurul lucru găsit a fost doar batista însă în sinea mea mi-am promis ca să-i mai vizitez însă pregătit așa cum se cuvine.
Urmărit de acest gând, din câțiva pași am traversat iarăși pârâiașul realizând că, profesoara, la fel de emoționată ca și mine a uitat ca să-mi da cele câteva pietricele de chihlimbar promise după care, am pășit în întunecimea pădurii străpunsă numai ici și colo de săgețile razelor de soare strecurate cu chiu-cu vai efort printre crengile amestecate ale copacilor.
Copleșit de emoția pe care am simțit-o în rândul copiilor, la un moment dat am avut o presimțire că nu mai sunt singur. Cât am putut de discret și fără să mă opresc mi-am controlat spatele și lateralele, dar pustietatea pădurii m-a convins că senzația mea a fost numai o stare trecătoare așa că, mi-am continuat drumul întinzând pasul deoarece nu aveam de gând ca să-l continui pe întuneric mai ales că, urma o zonă deschisă larg care mi-ar fi oferit prilejul ca să-mi controlez spatele și vecinătățile cu ușurință așa că, la momentul apreciat de mine ca fiind cel potrivit, când lărgimea zonei îmi asigura posibilitatea unui control cât mai riguros de jur împrejurul meu, m-am oprit brusc și mi-am răsucit privirea cât mai scormonitoare în toate părțile însă fără să descopăr nimic.
Era clar, mi-am dat sama imediat, că eram obsedat de acel Ciung de care m-a atenționat tânăra aflată la pășune cu vaca și inevitabil, coborând de această dată ceva mai agale spre casă și mai ales, trecând prin apropierea locului cu mult desiș în care mi-am amintit cum l-am descoperit pe acel pui de urs care avea un picior înțepenit într-o cursă oribilă, cu niște colți înfiorători din oțel înfipți într-unul din picioare – iar încă mai simțeam și acuma durerea pe care precis că el o trăia – revenindu-mi astfel în memorie șocul mizerabil astfel trăit de mine din plin pe fondul gemetelor înfiorătoare ale bietului ursuleț iar când m-am apropiat cu scopul ca să-l eliberez, din tufele dese a izbucnit ursoaica la a cărei apariție ursulețul a scos un urlet înfiorător care m-a speriat de moarte așa că, n-am mai avut cum să mă aplec asupra lui pentru a-l elibera și am rupt-o la fugă iar la un moment dat, înfiorat de tot ce mi-a fost dat să văd, am constatat că, prin legea nescrisă a junglei, ursoaica se apucase ca să-i roadă piciorul pentru ca astfel să-și elibereze puiul iar acesta răbda durerea fără ca să scoată vreun semn de durere.
Extrem de marcat de spectacolul dur pe care n-aș mai dori să-l văd, ani la rând l-am avut înaintea ochilor pe ursulețul din capcană care suferea de durere și am avut în urechi răcnetul ursoaicei care a fost obligată ca să-i roadă laba puișorului ei pentru a-l salva.
După câțiva ani, mergând la o vânătoare de mistreți tot prin zonă, am înnoptat din nou tot la bunul meu prieten Ion Diaconu unde, înainte de a ne culca în jurul plitei, mi-a mai povestit prntre altele și unele întâmplări de pe la vânătoare fără ca să uite de ”CIUNGUL” adică, de ursulețul pe care eu am vrut ca să-l scot din cursă dar care, în cele din urmă a fost eliberat de maică-sa care i-a ronțăit laba. Ei bine, atunci mi-a povestit că, acesta a devenit celebru nu numai datorită ferocității lui față de celelalte animale, dar, spre mirarea tuturor, nu a atacat niciodată vreun om.
După vânătoarea de a doua zi, mergând spre casa familiei aflată într-o comună învecinată, am scurtat drumul pentru a ieși astfel exact în spatele casei noastre și la fel ca atunci când aproape ajunsesem aproape de Comuna Colți – Între Sibicii – și auzeam trosnetul de crengi rupte, fiind pe înserat, am deslușit din nou un trosnet similar și recunoscându-l parcă, m-a traversat un fior motiv pentru care m-am rezemat de un pom gros pentru a-mi reveni însă exact când tocmai extrăsesem două breneke-uri din cartușieră cu care să încarc arma, din spatele unei tufe a apărut un urs imens care mormăia încetișor la fiecare pas și de-abia în acel moment, i-ar recunoscut mersul datorită șchiopătatului piciorului din față-dreapta și cam ascuns de iarba înaltă așa că, mi-am dat seama pe moment că aveam în față pe CIUNG, adică tocmai pe ursulețul pe care, cu ani în urmă am vrut ca să-l eliberez din capcană dar am abandonat ideea de frica mamei lui care, până la urmă a trebuit ca să-i roadă laba ca să-l elibereze.
După câtva timp în care am rememorat acel moment, spre imensa mea surprindere și totodată, bucurie, am realizat că-l am în fața ochilor tocmai pe acel ursuleț prins în capcană și care, de durere și de disperare, se zvârcolea și o striga pe mama lui de care eu am fugit și care, neavând altă soluție pentru a-l elibera, i-a ros lăbuța.
Uluit de această inimaginabilă reîntâlnire, după câteva momente care mi-au fost suficiente ca să-mi revin, am pornit spre casa noastră aflată la câteva zeci de metri distanță de locul în care ne aflam iar după câțiva pași, când din instinct m-am întors ca să-mi iau la revedere de la el, acesta nu mai era de parcă nici n-ar fi existat acolo lângă mine.
Degeaba am cercetat zona, degeaba am ascultat vreun semn oarecare pe care l-ași fi dorit, poate vreun trosnet, dar n-am mai avut parte de nici un semnal de la CIUNG-ul meu drag însă, pe când deschideam portița din spatele casei, deodată, am auzit de undeva din întunericul care se lăsase, de undeva din spatele meu, o trosnitură a unul vreasc uscat pe care numai cineva greu ca el o poate provoca și astfel, cu ochii umeziți de bucuria revederii dar și a despărțirii, am pătruns și eu în casă printre ei mei.
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, ianuarie 2021