Împreună cu fostul meu foarte bun prieten, cel care a fost nea Cristea Dragu ne-am dus la asociație dornici să nu scăpăm vreo vânătoare la mistreți deși vremea nu se anunța prea prielnică pentru ieșire în teren însă, prea puține și foarte serioase motive ar fi reușit și ele cu destulă dificultate ca să ne poată determina să pierdem vreo zi de vânătoare așa că, echipați gata de treabă, ne-am prezentat la asociație unde am luat contact cu prima surpriză și anume, doar vreo câțiva vânători sunaseră la telefon că n-ar fi prea amatori pentru o vânătoare necesară planului mai ales că, vremea nu era chiar de plajă așa că, preferau să rămână acasă la gura sobei și să privească la TV iar marea majoritate, s-au mulțumit doar să sune la telefon și să invoce tot felul de motive pentru a se scuza că nu pot veni.
Nizam, care pe atunci era directorul asociației la care eram înscris, era negru de supărare datorită refuzului stupid al majorității membrilor ca să participe la deschiderea vânătorii la mistreți însă și în special că, la acel moment, asociația avea mare nevoie ca să contribuie la planul de recoltare vânat al asociației.
– Ce facem, omeni buni ? – ne-a întrebat Nizam pe mine și pe nea Cristea iar după mimică nu mi-am putut da prea bine seama dacă îi venea să urle ori să pufnească în hohote de râs apoi, aruncându-și privirea pe fereastră spre pomii pe care vântul destul de puternic îi înclina gata, gata ca să-i rupă, a continuat mai mult să bombăne – Cât naiba o mai sufla și damblaua asta de vânt ? Până la urmă tot s-o opri și el la un moment dat, că n-o sufla așa până la Revelion !
– S-o opri, … i-am continuat eu ideea -, numai să știm când o va face.
– Ei, na ! – a intervenit și nea Cristea – Până mai ieri fugeai de ploaie, acum fugi de vânt, iar mâine-poimâine te pomenești că te ascunzi și de soare ! Hm, de asta să fii foarte sigur pentru că, nu uita că eu fug de soarele tare de vară ca focul de pompieri! Ce naiba ne mai încurcăm noi cu vânătoarea asta ? Vindem armele și ne cumpărăm undițe iar în loc de cartușe, mergem la gârlă cu o găletușă de râme și cu asta basta, a bombănit în încheiere nea Cristea. Putem să și moțăim pe mal că nu pățim nimic ! Am dreptate ?
Atât eu cât și Nizam am oftat ca la comandă așa că, străduindu-se ca să-și păstreze cumpătul aproape că a smuls o coală de hârtie dintr-un dosar și aruncându-și ochii asupra textului scris ne-a citit și nou conținutul ei:
– Ascultați și voi, e nota telefonică pe care mi-a transmis-o paznicul nostru de la Capidava.
Auzindu-l, ne-am tras scaunele mai aproape de el privindu-l curioși:
– Ne-a comunicat cumva că ne așteaptă ? – am marșat eu cunoscându-l bine pe paznic, un tânăr foarte inimos și bun cunoscător al animalelor pădurii, topit după vânătoare și mai ales de mistreți.
– Exact ! Mi-a comunicat că, ne așteaptă, că mistreții stau la desiș, probabil așteptând și ei să se potolească jaful ăsta de vânt care ar fi rupt deja câțiva pomi aflați aproape de malul Dunării.
In cameră s-a lăsat deodată o liniște apăsătoare iar cel care a tulburat-o am fost tocmai eu:
– Hai măi, nea Cristea să mergem noi doi. Preiei dumneata autorizația, eu am plinul la motorină că de-abia l-am făcut ieri așa că, până mâine dimineață s-o potoli și beleaua asta de vânt.
– Mda, … și va începe ninsoarea ! – ne-a surprins vocea unui camarad de-al nostru care tocmai intrase pe ușă iar tot el a continuat – Și dacă ne va ninge, care va fi necazul ? Dacă ne place vânătoarea o vom face și în mocirlă dacă așa va fi terenul, … nu-i așa ? În schimb pe ninsoare avem mereu desenul urmelor rămase. Ori greșesc eu ?
Optimismul lui parcă ne-a săltat de pe scaunele de care ne cam lipisem așa că, am profitat de elanul pe care tocmai ni-l adusese și i-am continuat aplombul:
– Păi, în condițiile astea noi mergem – și imediat l-am privit lung pe nea Cristea pe a cărui figură amărăciunea întipărită până atunci a fost brusc înlocuită de un zâmbet care i-a înflorit-o efectiv:
– Păi, normal ! Ce, dacă suflă vântul prea tare, nu ne putem apuca și noi de vreo cracă pentru a rămâne pe pământ ? Nu e neapărat nevoie ca să ne luăm zborul !
Punând astfel problema, automat atmosfera apăsătoare care ne cam dominase până la momentul sosirii camaradului nostru a dispărut ca prin farmec iar pe fața Nizamului s-a reinstalat zâmbetul:
– Deci, vă duceți la Capidava ? Precis ? Dacă o faceți sigur, spuneți-mi ca să completez autorizația și să-i transmit paznicului vestea cea bună sperând că, până mâine se va potoli și vântul iar astfel, poate mai apar și alți amatori.
– Pardon! – i-am tăiat-o eu – Dumnealui vine cu câinele iar astfel, împreună cu noi doi, suntem patru suflete în mașină iar după cum știți cu toții eu nu am autobuz ci doar o mașinuță așa că, … cine mai vrea să vină poate lua tramvaiul.
Atmosfera s-a destins instantaneu și după câteva dialoguri lipsite de importanță, ne-am despărțit foarte bine dispuși urmând ca, a doua zi pe la ora cinci dimineața să plecăm de la sediul asociației.
Așa am plănuit și chiar așa a și fost. Împreună cu cei doi camarazi și câinele, un brac sârmos pe care îl mai admirasem la vânătoare însă, care avea marele păcat că era prea inimos și ar fi fost în stare să aporteze tot vânatul, chiar și un mistreț însă altfel, semnala orice mișcare, avea nas bun și ținea urma iar la nevoie, ținea pe loc vânatul rănit bocindu-l până îi sosea stăpânul iar dacă era mort, proceda la fel pentru a putea fi descoperit de stăpânul lui sau de alt vânător. Altfel spus, era un câine excelent pentru orice fel de vânătoare, iar în plus, era extrem de ascultător așa că, eram foarte mulțumit când ne însoțea.
Vremea a fost minunată. Vântul s-a oprit încă de cu noapte iar pe șosea, aproape că beneficiam și de lumina soarelui însă, afară era totuși destul de răcoare altfel spus, în ciuda puturoșilor comozi care n-au catadixit să renunțe la comoditatea căminului conjugal, noi eram cât se poate de fericiți că vom face o vânătoare frumoasă, pe un teren chiar foarte acceptabil și cu un paznic de toată isprava.
Drept urmare, fără să forțez prea mult, pe la ora prânzului am oprit mașina chiar lângă zidul ruinelor unei cetăți romane al cărei nume CAPIDAVA îl purta și comuna pe teritoriul căreia ne aflam iar la coborâre din mașină, cu mare plăcere l-am descoperit pe paznic aflat pe malul opus peste Dunăre și care, după ce ne-a făcut câteva semne cu pălăria s-a urcat în lotcă și a început să vâslească spre noi.
Altfel spus, programul nostru funcționa perfect. Datorită curentului destul de rapid al apei care tindea să-i sucească lotca, paznicul nostru, fiind bun cunoscător al circulației pe Dunăre, cârmea și el prova lotcii în așa fel încât aceasta, în ciuda curentului, s-a îndreptat exact în malul din dreptul nostru iar paznicul, mai înainte să coboare pe mal, a înfipt zdravăn în pământ un drug de fie ascuțit de care a amarat parâma ace era încolăcită de prova anume acestui scop.
– Bine ați venit ! Ați călătorit bine ? – ne-a întâmpinat paznicul sărind din lotcă pe mal – Haideți că încă de azi noapte s-a mai potolit și vântul iar din momentul în care am constatat că nu mai zbârnâie geamurile datorită rafalelor lui, am fost sigur că ne va lăsa în pace și vom avea parte de o vânătoare frumoasă.
După ce ne-am rânduit în lotcă și s-a desprins de mal, paznicul a început să vâslească voinicește iar eu, descoperind o vâslă liberă pe sub banchetele noastre, am tras-o afară și m-am așezat astfel încât să mențin lotca în lungul curentului care, de această dată ne era favorabil.
– Lăsați-o jos la loc sub banchetă – mi-a spus paznicul, acum ne duce ea unde avem nevoie iar eu, nu fac decât, doar o mai cârmesc atunci când este cazul.
L-am ascultat și imediat i-am dat dreptate constatând că în apă, chiar așa se petreceau lucrurile. Ca urmare, am ajuns extrem de iute la destinație de unde i se și zărea casa străjuită de mai mulți brazi. Eu și cu nea Cristea mai fusesem pe acest grind tot la vânătoare de mistreți, grindul fiind destul de mare iar astfel, trecând pe sub podul Cernavodă ajunge până dincolo de Fetești chiar până la Chiciu de Călărași iar în partea opusă, se află Orașul Hârșova, grindul fiind destul de îngust și bine îmbrăcat cu păduri iar astfel, este populat cu majoritatea animalelor de șes și mai ales, cele atrase de apă.
Soția paznicului fiind bucuroasă când ne-a recunoscut imediat pe mine și pe nea Cristea care, cavaler cum a fost întotdeauna cu damele, a scos iute din buzunarele încăpătoare ale scurtei lui câteva pungi doldora cu bomboane de ciocolată și surprinzându-ne și pe noi, i le-a oferit femeii ca din partea vânătorilor bucureșteni iar aceasta s-a îmbujorat pe loc de plăcere mai ales că astfel putea să-i trateze pe cei doi țânci care ne cercetau timizi stând ascunși după colțul casei.
Deci, n-am putut refuza invitația paznicului de a intra câteva minute în casă unde, masa era deja pregătiră iar paznicul s-a apucat iute ca să reducă drastic numărul tacâmurilor și al farfuriilor deoarece ei se așteptaseră că totuși, vor veni mult mai mulți vânători iar astfel, am rămas la masă într-un cadru neașteptat de intim. Iar, amintindu-și cum îmi place mie mămăliga, soția paznicului, extrem de amabilă și de glumeață, n-a pierdut prilejul ca să-mi dovedească faptul că nu ne-a uitat iar astfel m-a strigat din ușa bucătăriei:
– Haideți, … ciorba este aproape gata iar mămăliga s-a cam fiert și vă așteaptă ca s-o coaceți și s-o dați după făcăleț, așa cum ați făcut-o și data trecută, ca la Buzău, de unde și sunteți, că ne-a plăcut și nouă însă de atunci, noi mâncăm tot numai cir d-ăla moale așa cum se face pe aici.
Masa a fost gustoasă așa cum știam de altfel iar fiind încă devreme și noi tare nerăbdători i-am propus paznicului ca să profităm de lumina zilei și să dăm măcar o raită prin teren așa că, fără să mai stăm pe gânduri, am mulțumit gazdei pentru masă și am ieșit afară savurând cu mare plăcere aerul ușor umed al Dunării care curgea pe la câțiva metri de noi care, eram înconjurați de pădurea din jur dezmierdată și ea de o adiere calmă de vânt care mi s-a părut chiar călduț.
– Pe aici a suflat vântul ? – l-am întrebat eu pe paznic,
– Groaznic !- mi-a răspuns acesta încruntându-se – Tocmai d-aia am și sunat la asociație ca să știu dacă mai vine cineva pentru că, dacă și astăzi când ați sosit ar mai fi suflat la fel, nu știu cum aș fi putut ca să vă trec Dunărea !
– Ce vorbești ? Chiar așa ?!
– Exact așa cum vă spun. Sufla ca nebunul și împingea un curent așa de puternic pe Dunăre încât nici lipovenii din comună nu se mai încumetau să scoată lotcile.
Când am auzit treaba asta, l-am privit îndelung pe nea Cristea și amândoi am pufnit în râs minunându-ne de vremea calmă de care aveam parte.
Când am trecut de colțul casei îndreptându-ne spre pădure, l-am zărit pe câinele camaradului nostru care, deodată, după ce a adulmecat aerul, dând puternic din coadă s-a dus întins la colțul grădinii paznicului unde s-a oprit și a început ca să latre iritat.
– A simțit cumva vânat ? – l-am întrebat iute pe stăpânul lui în timp ce am și introdus un glonț în carabină.
– Așa este – mi-a dat paznicul dreptate și m-a mângâiat ușor pe antebraț șoptindu-mi că, a simțit mirosul unui mistreț care spre dimineață a mâncat restul de verdeață rămas acolo de la hrana vacii pe care am legat-o la grajd ca să nu se sperie de vântul care a și smuls din rădăcină miște pomi. Aseară. după ce am dus-o la grajd, când m-am uitat pe fereastră am zărit un mistreț care făcea curățenie pe unde a mâncat ea.
În timp ce noi ne uitam plăcut surprinși unii la alții, el a continuat:
– Ei, … s-au cam învățat să mai dea câte o raită prin curte și mai culeg boabele rămase de la orătănii.
– Dar, nu se sperie de oameni ?
– Hm, .. nu prea, cu cei ai casei s-au cam obișnuit, … de străini se mai feresc, dar nu întotdeauna.
Și tot sporovăind așa am zărit deodată o urmă clară a unei copite de mistreț adult clar imprimată de curând și oprindu-i pe toți cu un semn i-am arătat-o paznicului însă acesta în mod cert o zărise și el înaintea mea și tocmai intenționa ca să ne apucăm de treabă așa că, ne-am apropiat în liniște de el iar el ne-a șoptit:
– Părerea mea este ca să legați câinele și să nu-l mai lăsați slobod pentru că poate speria vânatul. In altă ordine de idei, după telefonul de ieri când domnul director mi-a spus că veți veni, am chemat câțiva tineri din comună care sunt deja acasă la mine și așteaptă doar semnul meu iar astfel, ei vor face bătaie începând de la un des măricel unde eu sunt sigur că s-a dus ca să se odihnească în liniște și vor bate spre noi care vom închide terenul stând printre stejarii ăia de colo iar apoi, ei se vor ocupa de transportul animalelor împușcate. Dumneavoastră cu carabina, ar fi bine ca să stați lângă ultimul stejar, ăla gros, de unde veți avea câmp liber de tragere.
După ce a terminat ne-am îndreptat în liniște spre locurile stabilite iar în dreapta mea stătea nea Cristea în timp ce, în stânga, se afla camaradul cu câinele.
Ca întotdeauna în asemenea momente, liniștei care se lasă imediat eu îi simt greutatea. Parcă o povară nevăzută mă domină deodată cuprinzându-mă din toate părțile. În mod ciudat, de fiecare dată simt liniștea ca pe ceva care mă înconjoară dar fără să-mi îngreuneze mâinile sau privirea. Așa că, fiind obișnuit cu starea asta mi-am stabilit încă odată direcțiile în care puteam liniștit să trag fără a pune în primejdie pe nimeni apoi am schimbat câteva semne cu nea Cristea asigurându-ne astfel unul pe altul că totul este în regulă după care am rămas complet nemișcați așteptând semnalele gonacilor.
Nu știu cât timp s-a scurs de când nu ne-am mai mișcat însă deodată am auzit un strigăt de undeva din față:
– Porcu, băăăă !!!
Nici nu putea fi alt semnal mai adecvat momentului așa că, fiecare am strâns mai sigur armele în mâini orientând-ne privirile cam în direcția din care s-a auzit strigătul urmat la scurt timp de hăulituri ale celorlalți gonaci și astfel, a început mult așteptata goană.
Pe neașteptate, în timp ce noi scrutam pădurea iar ochii începuseră ca să ne cam lăcrimeze datorită concentrării lor, din stânga mea, adică acolo de unde nu așteptam să apară vânatul, a apărut tiptil de după o tufă o vulpiță frumoasă foc. S-a oprit în loc ascultând și ea gălăgia gonacilor, apoi l-a cercetat îndelung pe camaradul aflat în stânga mea cu câinele care stătea calm lângă el iar eu am tresărit temându-mă că va începe să latre și astfel, putând ca să strice tot aranjamentul însă bracul, precis că mi-a și văzut tresărirea pentru că, așa cum l-am zărit și eu de la aproape patruzeci de metri, s-a mai uitat calm la mine după care, a cercetat-o iar pe vulpiță și în cele din urmă nu i-a mai acordat nici o atenție fixându-și privirea în față, acolo de unde strigătele le recepționam din ce în ce mai aproape.
Din clipa aia l-am iubit pentru înțelepciunea lui ca pe nici un alt câine de vânătoare !
Datorită reacției atât de controlate a câinelui, la rândul meu mă simțeam întinerit și tare aș fi râs dar tocmai în acel moment, pe liziera pădurii din partea dreaptă a mea am sesizat o mișcare masivă care a scuturat frunzele mai uscate dintr-o tufă și pe după ea, și-a făcut apariția un mistreț masiv care galopa destul de greoi exact spre nea Cristea pe care, într-o fracțiune de secundă l-am zărit cum și-a fixat calm patul armei în umăr iar când mistrețul a dispărut practic într-o porțiune cu o buruiană foarte înaltă a slobozit focul. Cam târziu dar așa a fost. Datorită buruienii foarte dese n-am știut dacă l-a lovit sau nu așa că, ieșind de după stejarul gros l-am întrebat prin semne care-i rezultatul iar acesta, parcă a ridicat din umeri ca și cum n-ar fi sigur dacă mistrețul a căzut sau nu.
In timp ce mă întorsesem pentru a cerceta terenul și în spatele meu acolo unde se termina buruiana și unde ar fi trebuit să apară mistrețul chiar dacă nu ar fi fost lovit, instantaneu, din direcția unde se afla nea Cristea am auzit zgomotul produs de două scânduri lovite una de alta, zgomot care m-a surprins și în acea fracțiune de secundă mi-a trecut prin cap gândul că, zgomotul îl producea nea Cristea care nu mai avea timp să-și încarce arma și astfel, spera să mă atenționeze pe mine așa că, uitându-mă din nou în direcția lui am rămas câteva clipe surprins descoperindu-l pe mistreț alergând exact spre spre mine în timp ce pocnea din fălcile năclăite de sânge înspumat iar astfel, mi-am dat seama imediat că, sunetul celor două șipci lovite una de alta era produs de maxilarele mistrețului care le lovea furios îndreptându-se spre mine precis pentru a mă sfârteca, fiind în mod cert convins că eu sunt cel care am tras în el și astfel l-am rănit.
Drept urmare, în aceeași fracțiune de secundă am ridicat carabina și deoarece ajunsese deja la câțiva metri de mine, n-am mai avut timpul necesar pentru a lua linia de ochire așa că, am îndreptat țeava armei spre capul lui și am apăsat pe trăgaci iar în clipa următoare, spre imensa mea ușurare, l-am zărit pe mistreț căzut pe o parte și săpând pământul cu colții amenințători zvâcnea din picioare cu ultimele sale puteri.
– L-ai luat ? – m-a întrebat gâfâind nea Cristea care, după ce l-a zărit culcat la marginea buruienilor, și-a șters fruntea de sudoare și a început să râdă cam neconvingător – N-ai văzut ce mi-a făcut ?
– Nu, … ce să văd ? Nu te-am văzut decât atunci când ai ridicat din umeri iar eu am înțeles că nu ești sigur dacă mistrețul a căzut sau nu, iar apoi, nu te-am mai zărit.
– Păi, dacă n-am mai văzut mistrețul, am considerat că a picat dar am auzit sunetele celor două șipci și am crezut că dumneata le lovești ca să-mi transmiți astfel vreun mesaj însă, de-abia atunci a ieșit animalul acesta din jungla asta de buruiană clămpănind din fălcile însângerate spre mine pentru a mă păpa așa că, i-am dat exact de ce avea nevoie ca să-i treacă supărarea.
Nea Cristea s-a apropiat de mistreț împreună cu paznicul și doi dintre bătăiași iar unul dintre tineri i-a deschis gura cu un cuțit și ne-a informat:
– Primul foc l-a lovit în gură și i-a spart vreo două măsele că d-asta lăsa în urmă dâră de sânge cu spumă iar al doilea i-a străpuns urechea și apoi, creierul, după care … gata !
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, octombrie 2020