Eram în plin sezon de vânătoare la mistreți iar afară, era o iarnă de basm, nu altceva. Zăpada căzută încetișor se așezase uniform cam de două palme iar astfel terenul și copacii erau îmbrăcați în alb imaculat. Vântul nu sufla decât adia ușurel iar gerul ne întrista cu lipsa lui lăsând în loc doar o adiere ceva mai răcoroasă așa că, acesta a fost o adevărată invitația la vânătoare, așa după cum am interpretat-o noi. Astfel, când am ajuns la asociație, majoritatea echipelor plecaseră deja spre terenurile cele mai apropiate de București iar directorul, foarte bine dispus, când m-a văzut pe mine și pe nea Cristea Dragu a clătinat din cap cu oarecare compasiune:
– Nu mai am ce să vă fac ! Păi, la ora asta se vine ? Așa de greu ați reușit să vă desprindeți de căldura caloriferului ? – și a tot continuat astfel plin până sus cu regretul pe care-l simțea pentru noi așa că, l-am lăsat ca să ne plângă soarta până i se terminau lacrimile apoi ne-am așezat calmi pe două scaune de la aceeași masă cercetându-i calmi mimica. In cele din urmă, a răsfoit niște hârtii aflate în mapa de dosar deschisă în fața lui, după care i s-a făcut în sfârșit s-a îndurat și de noi:
– Constat că singurul teren unde n-am dat autorizație este cel de la Capidava și asta deoarece, pe de o parte că traversarea Dunării cu lotca nu este deloc sigură pe vremea asta iar pe de altă parte, mai mult ca sigur că, toți porcii s-au refugiat ori spre Călărași ori prin alte desișuri din zona Hârșovei așa că, nimeni n-a agreat ideea unui drum cam lung până acolo dar și cam discutabil dacă se strâmbă vremea.
L-am ascultat amândoi în liniște apreciindu-i înțelepciunea prin înclinări tăcute ale capului apoi, nea Cristea i-a solicitat pe un ton calm:
– Tot ce ne-ai spus este perfect dar autorizația pentru Capidava ai scris-o?
Foarte surprins, directorul ne-a măsurat un timp numai din priviri pe amândoi după care, la fel de tăcut a cules o autorizație din mapa de dosar și a împins-o pe masă spre nea Cristea care astfel, a pescuit-o calm, a aruncat o privire atentă asupra textului ei apoi mi s-a adresat foarte serios însă făcându-mi foarte discret un semn cu ochiul în timp ce a împăturit-o calm și a introdus-o în buzunar:
– Deci, putem pleca, nu ?
– Normal ! – i-am răspuns ridicându-mă de pe scaun și totodată, pregătindu-mă de plecare.
– Stați măi, oameni buni ! – s-a ridicat și directorul de pe scaun – unde naiba plecați așa hodoronc-tronc ? De ce nu vă duceți cu ceilalți la oricare din pădurile din jurul Bucureștiului ? … Pe vremea asta vă duceți tocmai la mama dracului ?
– Mda, … – i-a răspuns nea Cristea foarte serios -, chiar vrem să o vizităm pentru că, până acum n-am avut plăcerea să o cunosc personal pe mă-sa la care o să ajungem cu mâna goală – după are i-a strâns mâna și urmat de mine am ieșit amândoi din birou iar nea Cristea m-a împins ușor de la spate – Hai, bagă gaz, că acum se întunecă și n-am deloc chef ca să vânez mistreți la far !
La acea dată, aveam un Fiat – tip multipla, pe care mi-l adusese un bun prieten din Italia. Fiind fabricat în serie foarte scurtă la Milano exclusiv pentru turism și care, nu se vindea nici măcar italienilor așa că, de câte ori mă întâlneam prin România cu turiști italieni, recunoscând Fiețelul lor, îmi făceau semne bucuroase și mă urmăreau mirați. Era minunată iar astfel, am botezat-o imediat BUBULINA. Consuma maximum 5 litri de benzină numai de 90 la suta de kilometri, avea 6 locuri înscrise pe talon iar băncile din spate se culcau transformând iar astfel, datorită spatelui scaunelor ce era acoperit cu tablă, Bubulina se transforma imediat într-o camionetă. Ce mai, tura-vura, era uluitoare !
Deși destul de lung, totuși, datorită zăpezii așternute drumul ni s-a părut a fi extrem de plăcut și chiar reconfortant așa că, ajungând în dreptul ruinelor Capidavei am avut imensa surpriză ca să-l descoperim pe paznicul de vis-a-vis care, fiind alertat telefonic de directorul Nizam a și traversat Dunărea ca să înlăture zăpada de pe locul plat unde urma să lăsăm mașina și totodată, să ne aștepte acolo.
Ne aștepți de mult ? – l-am întrebat eu strângându-i mâna bucuros de revedere.
– Nu prea, am venit ceva mai devreme ca să adun câțiva tineri care să ne facă bătaia și să ne ajute dacă vom reuși să punem vreunul jos.
– Ai vreo presimțire ? – i-a făcut nea Cristea cu ochiul după care, a scos din buzunar niște bani împăturiți pe care i-a întins paznicului – Uite aici datoria de data trecută față de băieții ăștia pe care-i folosești la goane, pentru atunci și pentru astăzi.
Inițial, paznicul, vădit surprins de gestul lui nea Cristea, a schițat gestul de a-i refuza oferta însă, nea Cristea l-a apucat ferm de articulația mâinii și s-a încruntat la el:
– Băi, io sunt colonel de miliție așa că, dacă mă contrezi așa ținându-mă cu banii întinși, la plecare de aici te luăm cu noi și nici dracu nu te va mai putea scoate din mâinile noastre ! Pricepi ?!
Foarte impresionat și înroșit la față de rușine, paznicul a primit în cele din urmă banii și s-a apropiat de grupul celor patru tineri care, după ce au șușotit câteva clipe și-au împărțit banii iar unul dintre ei a și zbughit-o spre casele din sat:
– Unde naiba a șters-o puștiul ăla ? El nu mai vine cu noi ? L-a chestionat nea Cristea pe paznic iar acesta i-a răspuns ușor stingherit:
– Nu vă faceți probleme pentru că revine imediat. Mai mult ca sigur că le-a, dus bani bunicilor deoarece el n-are părinți care au murit înecați în Dunăre iar cei doi bătrâni, deși nu sunt bunicii lui l-au luat de suflet ca să-l crească iar puștiul, le duce ceva bani ca să mai cumpere d-ale gurii.
Foarte impresionați de cele auzite, ne-am urcat în lotca legată de fierul ascuțit înfipt anume în mal și pe care astfel îl văzusem data trecută iar peste câteva clipe a apărut și puștiul care a revenit gâfâind de alergătură:
– Phii, .. mi-a fost teamă că plecați fără mine – s-a bucurat el fiind bine primit de ceilalți tineri apoi, lotca s-a pus în mișcare.
Ajunși pe malul celălalt am fost din nou întâmpinați de soția paznicului care tocmai ducea spre casă un braț de crengi uscate:
– Bine ați venit ! – ne-a întâmpinat ea voioasă – Cu ce să vă aștept la masă ? Dar vedeți să nu întârziați pentru că mai adineauri a spus la meteo că, pe la prânz se schimbă vremea, cu vânt și ninsoare.
– Eh, … a intervenit nea Cristea, nici de vânt și nici de ninsoare nu ne e nouă teamă mai ales iarna, însă mare frică mi-a fost că ne vei face vreo urare de succes și astfel, eu mă hotărâsem deja ca să nu mai plec de la voi iar la vânătoare să meargă doar ei fără mine.
– Vai de mine ! – s-a lamentat biata femeie savurând gluma – Cum puteam io să vă spun o așa blestemăție că doar îs nevastă de vânător iar ăsta al meu, m-ar cocoșa nu altceva dacă ar auzi din gura mea ieșind o asemenea prostie ! Ptiu !
Drept urmare, deoarece bătăiașii erau cu noi la un loc, nu a mai fost nevoie ca să mai intrăm în casă pentru a-i aștepta așa că, am luat direct drumul pădurii urmându-l pe paznic ai cărui ochi patrulau în față pentru descoperirea oricăror urme care în zăpadă se zăreau de altfel cu mare ușurință, mai ceva decât pe pământul umed.
Și n-am mers prea mult deoarece am și dat de câteva urme proaspete lăsate chiar pe poteca pe care mergeam noi bănuind astfel că, sub stratul de zăpadă se află chiar poteca mistreților. Și nu ne-am înșelat deoarece, deși era acoperită cu zăpadă, ei îi știau foarte bine așezarea iar astfel, o preferau. Prin alte locuri și nu puține, pe asemenea poteci, chiar eu am descoperit de mai multe ori lațuri întinse special pentru a-i prinde pe mistreți așa că, le-am demontat iar de câteva ori chiar am stat ascuns un timp în așteptarea braconierului dar nu am reușit să-l prind însă, lațurile i le-am demontat.
Treaba a mers strună. La prima goană au fost împușcați doi mistreți, unul de paznic iar celălalt de nea Cristea care, insistând să intre în goana următoare printre gonaci, a reușit să împuște și o splendoare de vulpoi despre care paznicul, foarte mulțumit, ne-a spus că, l-ar cunoaște foarte bine deoarece, l-a văzut de mai multe ori cum îi cam dă iama printre puicuțele din ogradă dar n-a putut ca să-i facă felul deoarece era tare șmecher după care, auzindu-l de când se cunoaște el cu vulpoiul cel hoț, spre marea bucurie a paznicului, nea Cristea i-a pus vulpoiul în brațe pentru a-l jupui iar apoi, urmând ca să i-l dăruiască soției sale sub formă de căciulă.
La a doua goană, tot nea Cristea a pus jos un alt mistreț dotat cu niște colți frumușei și care, dintr-un motiv știut numai de el, i-a ieșit brusc în cale tocmai pe când se îndrepta spre locul lui de stand. In rest, în bătaie au mai ieșit două ciurde de capre și câțiva căpriori dintre care unul cu un trofeu superb pe care i l-am zărit și eu foarte clar deoarece a trecut la mai puțin de zece metri de locul în care mă aflam.
Între timp, a început din nou să ningă ba chiar s-a cam întețit iar ninsoarea fiind ușor spulberată de palele unui vânt care parcă ne cam anunța că s-ar mai întări așa că, am hotărât să mai facem o bătaie iar apoi, în funcție de cum va evolua vremea să procedăm în consecință.
Zis și făcut. Pentru a o lua mai înaintea zăpezii, am întins pașii iar astfel am ajuns în locul dorit de paznic iar acesta ne-a indicat la repezeală locurile unde ar fi bine să ne așezăm precum și de unde se va apropia goana spre noi în timp ce, el a tăiat-o undeva în stânga dispărând într-un des mare de mărăciniș despre care ne-a aruncat din mers că, ar fi unul din locurile predilecte ale mistreților, locul de unde câinii nu se încumetă deloc să-i stârnească.
M-au uitat în jur pentru a dibui locul din partea dreaptă în care speram că s-a instalat nea Cristea însă, nemulțumit că nu l-am descoperit, m-am instalat cu vederea orientată mai mult spre stânga iar pentru orice eventualitate, aveam câmp liber de tras pe toată suprafața liberă din fața mea.
Nici nu m-am așezat bine pe o buturugă rămasă de pe urma tăierii unui pom că, de undeva din partea stângă, ceva mai departe de mine, s-a auzit un foc de armă așa că, am deblocat iute carabina și m-am așezat comod pentru tragere orientându-mă spre stânga mea ori în față iar astfel, am ciulit bine urechile cercetând totodată perimetrul din jur care era bine garnisit și astfel, foarte des cu plante de toate felurile. La scurt timp de la focul de armă recepționat mai devreme, s-a făcut auzit încă unul venit cam tot din direcția de unde s-a auzit și precedenta împușcătură așa că, instinctiv, m-am încordat în speranța că mi se va oferi și mie ocazia ca să împușc ceva și astfel, sperând că, vânatul va traversa terenul liber din fața mea.
Exact în același moment în care făceam repetiție în gând cum aș proceda, de undeva din spatele meu s-a făcut auzit trosnetul unei crengi care s-a frânt sub călcătura unui om sau animal mai mare așa că, pe când îmi schimbam locul corectându-mi astfel poziția spre direcția din care s-a auzit trosnetul, tocmai pe unde mă aflasem eu s-a năpustit din stufărișul amestecat cu ierburi înalte un zdrahon de mistreț care, zărindu-mă, n-a mai reușit ca să-și schimbe direcția și astfel, scoțând un fel de guițat ori grohăit cum n-am mai auzit la un mistreț sau porc și astfel a accelerat aproape zburând la nici un metru pe lângă mine și după direcția în care se îndrepta am înțeles că intenționa să taie exact pe mijlocul golului din fața mea așa că, fără să mai stau pe gânduri, în miimea de secundă în care deodată mi-a oferit platul i-am trimis glonțul tocmai în urechea stângă pe care mi-o oferise vederii iar instantaneu, a îngenuncheat pe picioarele din față, grohăind nervos și scurmând pământul cu râtul de furie după care, s-a răsturnat pe o parte grohăind din ce în ce mai încet și scuturându-și picioarele cu ultimele puteri.
– A căzut ? – iar întrebarea paznicului m-a trezit din fascinația cu care urmăream superbul exemplar.
– Da, … însă m-a surprins pentru că, eu am auzit focul de armă pe care l-ai tras venind de unde din fața mea iar pe dumnealui, l-am auzit doar de la câțiva metri de mine când a frânt sub copită o cracă uscată iar în secunda următoare a năvălit afară din desul ăsta ca o torpilă și de-abia am mai avut timpul ca să iau linia de ochire pentru că, a și tuns-o în golul acela de parcă încerca s-o taie spre Dunăre.
– Mda, … mi-a dat dreptate paznicul apreciindu-i talia. Frumos exemplar ! Am mai ciupit și eu unul ceva mai tinerel pe care-l vor aduce copii. Ni s-a mai întâmplat ca uneori, simțindu-se încercuiți, să o taie spre Dunăre iar imaginea lor în apă este de-a dreptul uluitoare deoarece, înoată mai ceva ca oamenii și culmea, dacă este că, întreaga ciurdă, am avut de câteva ori ocazia să-i văd aliniați așa cum fug și pe uscat.
– Adică, își păstrează ordinea după rang? – l-am întrebat eu amuzat.
– Exact ! În față sunt ăi bătrâni, apoi femelele cu puii lor, iar godacii la urmă.
Intre timp, luați cu vorba nici n-am observat când se întărâtase atât ninsoarea dar și vântul așa că, după ce a cercetat cu atenție cerul paznicul s-a arătat cam îngrijorat așa că, a înclinat de câteva ori din cap apoi mi-a spus:
Cel mai bine ar fi ca să revenim acasă nu numai pentru că avem deja cinci piese care ne vor lua ceva timp ca să-i deschidem iar până terminăm treaba și luați ceva în gură ca să nu plecați până la București cu burta goală. E clar că, vremea s-ar putea strâmba cum nici nu vă închipuiți însă eu o cunosc destul de bine și de aceea nu stau liniștit așa că, haideți mai bine spre casă.
Între timp, s-a apropiat și nea Cristea însoțit de gonaci care agățaseră cei patru porci împușcați înfigându-le sub maxilar câte o agățătoare din lemn ascuțită de care trăgeau și totul mergea strună.
– Aoleo, … dar ce-i cu ăsta ? – s-a auzit glasul surprins al celui mai vârstnic dintre ei – Ăsta, de unde a mai apărut ?
– L-a adus vântu, … i-a tăiat-o paznicul – Hai, legați-l și p-acela și fuguța acasă ca să nu vă apuce cumva iarna pa-aici !
Drept urmare, până ce copii agățau porcii ca să-i tragă spre casă, la rândul nostru, noi l-am înțepat sub maxilar cu o agățătoare făcută la repezeală de paznic și odată ajunși acasă, a fixat mistrețul între două stinghii și s-a apucat iute ca să-l eviscereze în timp ce, eu și nea Cristea îl urmăream cu atenție.
– Păi, … unde naiba îi băgăm pe toți că nici rucsace nu avem ? – l-am întrebat eu glumind cu tristețe. Măcar să fi avut scândurile alea pe care le fixez pe mașină și între care ar fi putut sta dar altfel, pentru ăia patru care-s mai mici, culc bancheta din spate și îi așezăm acolo ca în camionetă dar cu malacul ăsta e ceva mai dificil … – mi-a exprimat eu îndoiala.
– Dar, ce spuneați de scândurile alea ? – m-a întrebat deodată paznicul – Ce scânduri sunt alea ?
– Păi, … scânduri ca toate scândurile dar ceva mai groase pe care le fixez pe acoperișul mașinii de marginile portbagajului.
– Și ? … Care-i șmecheria ? – m-a luat paznicul la întrebări fiind tare curios.
– Nici o șmecherie. Fiind lungi de câte zece metri fiecare, le leg câte un steguleț în față și în spate iar astfel circul fără probleme, iar când mă aflu la vânătoare și dau de vreun canal de irigație, așez scândurile peste canal la lățimea mașinii și trec dincolo iar apoi, îmi iau scândurile și-mi văd de drum.
Paznicul m-a ascultat cu o atenție din ce în ce mai încordată apoi, s-a întors și a rupt-o la fugă spre o clădire din fundul curții de unde a revenit cărând după el o scândură grosuță însă ceva mai mică de zece metri:
– Ei, … ce părere aveți ? – m-a luat el la întrebări așezând scândura pe jos și deschizând în lungul ei un metru pliant de tâmplărie – Uitați, are patru metri lungime iar grosimea …
– Stop ! – l-am oprit eu imediat – Gata, te-am înțeles ce vrei să spui însă, pe scândurile tale eu chiar n-am de gând ca să traversez canale de irigație așa că, grosimea lor mi-e indiferentă. Te-ai prins?
– Mda, … până aici v-am înțeles perfect, dar chiar că nu înțeleg la ce v-ar ajuta acuma scândurile mele.
– Hm, … e simplu ca bună ziua, prietene, deoarece, dacă le fixez bine de portbagajul mașinii mele aflată peste gârlă, malacul acesta mare va sta între ele ca în loja Operei Naționale !
În jurul meu s-a lăsat brusc o liniște mormântală iar, conform previziunilor de mai devreme ale paznicului, ninsoarea s-a întărâtat iar palele vântului au început ca să ne șfichiuie fețele pulverizând-o cu din ce în ce mai mare tărie în obrajii noștri așa că, fără să ne mai spună nimic, a zbughit-o din nou în clădirea din fundul curții de unde a revenit aproape imediat cu un colac de furnir destul de groasă:
– Gata, … l-am găsit, că de mult n-am mai umblat cu ața asta ! – a izbucnit și el în râs – M-am prins, … vreți să legăm scândurile de portbagaj iar pe malacul acesta să-l fixăm între ele cu cracii în sus iar la asociație, doar îi dați drumul. E bine așa ?
– N-am la mine vreun Premiu Nobel pentru că ți l-aș oferi cu viteza luminii – i-am răspuns eu strângându-i mâna, acum ne mai trebuie doar două cârpe ori două stegulețe de tricolor pe care să le agățăm în fața și în spatele scândurilor deoarece altfel nu se văd că depășesc gabaritul mașinii. De asta te-ai prins ? – l-am întrebat iarăși în timp ce a și rupt-o la fugă revenind cu două batiste.
– Gata, … am adus și stegulețele semnalizatoare – mi le-a arătat el mândru de descoperirea lui.
– Hm, … dar cu mucii uscați de pe ele cum procedăm ?
Pentru câteva clipe a rămas uluit de întrebare însă, încet, încet, s-a dezmeticit și a pufnit în hohote de râs:
– Nu ține pentru că, le-am pescuit chiar din coșul soției în care are rufele de întins la uscat așa că, mucii or fi fost însă, după spălat s-au cam dus la Marea Neagră odată cu Dunărea.
Goniți de vijelia vântului care se întărâta din ce în ce mai rău, nu am mai apucat ca să-i eviscerăm așa că, după ce l-am deschis numai pe cel mare împușcat de mine, ca să nu se strice pe drum, pe ceilalți i-am lăsat așa grăbindu-ne ca să plecăm mai repede.
Plină de regrete că nu ne așezăm la masa pe care tocmai o aranjase, soția paznicului ne-a condus totuși până la lotcă iar apoi, a rămas pe mal salutându-ne cu mâna pe deasupra capului.
Datorită vântului, paznicul a reușit cu destul de multă greutate ca să dirijeze lotca în dreptul locului în care se afla mașina iar aici, a legat-o de același fier ascuțit după care, în timp ce eu culcam banchetele, ajutat de cel mai vârstnic dintre tineri, paznicul a înnodat de portbagajul mașinii câte două funii de fiecare parte iar noi, am instalat pe cei patru mistreți pe care n-am mai apucat să-i eviscerăm așezându-i doi câte doi unul peste celălalt iar după ce am terminat, l-am urcat și pe cel mare sus pe portbagaj fixându-l între două scânduri și totodată, legându-i picioarele desfăcute larg de portbagaj, câte două picioare de fiecare parte a mașinii.
Când am terminat eram frânți de oboseală însă transpirația ne-a înghețat pe obraji datorită vântului rece și garnisit cu zăpadă așa că, paznicul s-a grăbit ca să-și ia la revedere de la noi, iar apoi, s-a urcat în lotcă și apreciind direcția vântului care îl mâna exact spre malul opus de unde tocmai venisem, ne-am dat seama că totul este spre bine și va ajunge sănătos acasă.
Ne-am uitat un timp în urma lotcii până n-am mai zărit-o apoi, ne-am urcat amândoi în BUBULINA și am pornit la drum felicitându-ne că am plecat la țanc deoarece, simțeam că, în fiecare clipă care trecea vremea se întărâta din ce în ce mai mult. Destul de greu am ajuns la șoseua Constanța – București unde, am virat la stânga spre casă însă, atât ceața groasă care s-a lăsat precum și stratul din ce în ce mai gros de zăpadă care era permanent pulverizată de vântul din ce în ce mai puternic și el, desființau practic orice posibilitate de a zări măcar marginile șoselei și implicit, starea drumului așa că, am aprins faza lungă a farurilor și permanent apăsam pe claxon pentru a ne semnala prezența.
Am apucat ca să circulăm astfel aproape vreun sfert de oră când deodată, în fața mașinii m-am pomenit cu un milițian care dădea din mâini disperat și care, fiind lipit de parbriz, pentru a nu se prăbuși în fața mașinii care era frânată dar împinsă de vânt, patina totuși pe șosea, iar el, se ținea cu ambele mâini încleștate de corpul ștergătoarelor. Cu chiu, cu vai am reușit ca să opresc mașina din patinaj iar când m-am dus la milițian acesta văzându-mă, a dat drumul brațelor ștergătoarelor și s-a prăbușit aproape leșinat pe șosea chiar în fața mașinii.
Nea Cristea a coborât și el imediat iar împreună l-am ridicat de jos pe milițian, scuturându-l iar nea Cristea m-a întrebat imediat:
– L-ai lovit ?
– Nici vorbă, doar erai lângă mine ! – Când l-am zărit prin ceața asta, am frânat imediat că mergeam foarte încet iar astfel, împins de vânt, am patinat ușor spre el și tipul, în loc să se dea la o parte din fața mașinii, a rămas pe loc iar după cum ai văzut, s-a agățat de ștergătoare iar astfel, cu toții, am mai patinat vreo câțiva metri.
In timp ce eu îl scuturam iar nea Cristea îi verifica trupul și picioarele pentru orice eventualitate ca să afle dacă totuși, nu cumva a fost totuși lovit, am auzit din spre stânga șoselei niște chiuituri și hohote de râs iar la un moment dat, din ceață, au apărut doi bărbați care râdeau în hohote iar odată ajunși lângă noi s-au mai potolit și l-au ridicat ei pe milițian care însă, puțea groaznic a băutură și bombănea niște cuvinte neinteligibile după care, și-a pus ambele mâini pe după umerii celor doi care astfel, continuând ca să râdă în hohote au plecat cu el în spre stânga șoselei unde au și dispărut imediat tot în ceață iar după câteva clipe s-au făcut auzite aceleași chiuituri și strigăte.
– Ce naiba facem ? – m-a întrebat nea Cristea complet dezorientat.
– Ne vedem de drum ri mergem să petrecem și noi cu ei … ce naiba să facem ?! – i-am replicat eu. Că doar n-o să ne apucăm ca să trezim bețivii din băutură!
În acel moment, din ceață a apărut un alt bărbat care, stăpânindu-și cu greu râsul, s-a apropiat de portiera mea și mi-a explicat moment în care, inevitabil i-am mirosit și lui respirația care duhnea puternic a băutură:
– Hâc, scuzați-ne, dddar noi am cam băut, hâc, ceva șșși prostul ăsta de polițist hâc, cccare era mangă, vvva zărit cu ceva sus pă hâc mașină și, pppână sssă-l prindem noi ssa-rreppezit în șosea, dddar să știți că, … nu-i ddeloc un om rău, așșa cccă, … duceți-vă accasă la vvoi ! Hai, …. Ddrum bun !!
Deoarece astfel ne-am clarificat definitiv datorită tipului care a reușit să se apropie de noi, am ponit iar la drum. Am mers cât am putut de încet pentru a nu mai avea surprize și cu mare greutate, când începuse ca să se crape de ziuă am reușit ca să ajungem de-abia în Urziceni unde, tocmai când încercam ca să ne simțim ca acasă, ne-am pomenit cu alt milițian care a coborât foarte grăbit din observatorul construit la intersecția cu șoseaua de Buzău și ni s-a proțăpit ferm în fața mașinii apoi s-a apropiat de geamul meu:
– Bună dimineața, … actele la control ! De unde veniți !
– Păi, de la Capidava, … i-am spus eu străduindu-mă ca să-mi stăpânesc râsul.
– Cine-i aia, … repetați-mi vă rog cum se numește!
Nea Cristea își sucise fața spre benzinăria din apropiere și îl simțeam cum se străduia ca să nu izbucnească în hohote de râs.
– Păi, … aia e o fostă cetate romană, aflată pe malul Dunării în comuna cu același nume.
Completamente derutat, n-a mai întrebat nimic după care s-a apucat ca să-mi frunzărească actele apoi s-a uitat în sus la mistreț:
– Și cu ăla, ce-i acolo sus ? E mort ?
Crezând că glumește, i-am intrat și eu în joc:
– Da, e mort de tot !
– Dumneata-ți bați joc de mine ?! – m-a întrebat el furios.
– Păi cum altfel crezi că ar sta legat acolo, dacă n-ar fi mort ?
– Păi, …depășește gabaritul mașinii.
– Exact, …tocmai de aceea i-am legat stegulețele alea de scânduri.
– Și, … cum a murit ?
– De glonț ! – i-am răspuns eu stăvilindu-mi râsul.
– Dar din mașină, de ce vine un miros așa de urât ?
În acel moment, răbdarea lui nea Cristea s-a epuizat definitiv și s-a aplecat peste mine întinzându-i legitimația la fereastră:
– Măi, băiete, eu sunt colonel de miliție și vânător iar noi acuma venim de la vânătoare unde am împușcat mistrețul ăla de sus, de pe mașină și pe ăștia patru din mașină care put rău de tot. Toți sunt destinați cantinei partidului, clar ??!!! Acum, ce mai vrei să afli ?!
– Păi, … nnn-am știut ce se vedea aia ddde pe mașină așșa că …
– Perfect, acum te-ai lămurit ?
– Da, … să trăiți !
În timp ce el încă mai saluta eu am pornit iar mașina având cap-compas Bucureștiul iar odată ajunși la sediul asociației din Calea Moșilor, l-am chemat pe portar și pe caloriferistul care se pricepea la trofee de vânat și cu ajutorul lor, am descărcat-o pe Bubulina exact în momentul în care a intrat pe poartă și directorul asociației:
– Ce naiba faceți aici ? – ne-a luat și el la întrebări.
– Păi, … mai nimic – mi-am asumat eu obligația de a-l lămuri – Am găsit niște cadavre pe la Capidava și, de teamă să nu se strice în frigiderul paznicului, tot veneam acasă, așa că, ne-am asumat răspunderea de a le aduce la asociație cu speranța că se vor împuți aici, în București ! Am greșit ?
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, octombrie 2020