E ora 19:30 sunt pe terasă. O seară plăcută de primăvară. Primăvara coronei. Un vânt răcoros mă adâncește mai mult in fotoliul meu. De pe terasă de aici de sus apropierea de cer e mare. Curios, cu mai puțin de o sută de metri depărtare de pământ, și stelele-ți par mai apropiate mai luminoase. Gândurile mă aruncă-n trecut.
Fălticeni
Eram copil. Aveam 11-12 ani. Era seara de Paști. Îi spun mamei că vreau să ies în oraș. Nu puteam să nu observ grija din ochii ei. Grijă ce mie îmi slăbea dorința, da-mi întărea voința.
– Tocmai azi, ți-ai găsit. În seara de Paști. Fii atent. Nu sta târziu.
Nu răspund nimic. Îmi iau un pulovăr, în aprilie e răcoare bine în Fălti.
O strângere la piept și un sărut pe frunte pecetluiesc rugămintea mamei în tăcerea mea, transformându-le pe acestea într-un pact nesemnat.
Am ieșit din casă. Am luat-o pe strada Sucevei. Zeci de femei cu basmale și paltoane și bărbați îmbrăcați pentru o seară lungă afară, mă depășeau, sau îmi tăiau grăbiți calea. Se grăbeau spre biserică. Strada Germană era ultima stradă până la Liceul Nicu Gane, la care învățam. Aici stăteau prietenii mei buni, Zisu, Cușu și Relu dar și o fata blondă, subțire înaltă, după care întorceam totdeauna capul. Ca și cum aș fi știut eu de ce, roșeam de câte ori ni se încrucișau privirile.
Pe colt era o biserică. Cred că era biserica Germană. Nu fusesem niciodată înăuntru și nu intenționam să intru tocmai în seara de Paști. M-am oprit în fața casei Irimescu. Un gard înalt de piatră, separa curtea măricică a impozantei clădiri de strada Sucevei. M-am sprijinit de gard și am participat la prima procesiune religioasă din viața mea. Mulțimea de oameni, umpluse deja și biserica și curtea. Acum se revărsa în tăcere pe trotuarul îngust din fața bisericii.
Lumea se aduna, venind tăcută, câte unu sau doi sau în grupuri mici, cautându-și repede și cu nerăbdare cel mai bun loc în apropierea bisericii. Erau câteva sute de oameni. Era în plină dictatură comunistă. Dar credința îi făcea pe oameni gata să înfrunte posibilele șicanii ale regimului. Noaptea coborîse peste târg. Nimănui nu-i păsa de frigul ce devenise mai înțepător. Deodată din biserică s-a auzit o voce puternică cântând, vocea preotului. Oamenii de afară repetau parcă spusele lui. Strada era prost luminată. Șușotiri de credință se urcau spre ceruri.
Mașini nu treceau aproape de loc. Puținele mașini care voiau să treacă, trebuiau acum să-și facă loc prin mulțimea, care crescând, ocupase toată strada Sucevei. Vocea preotului devenea tot mai puternică. Murmurul cu care mulțimea îl urma forma acum o orchestră pioasă care umplea văzduhul. Afară era rece bine. Știam că e frig când îmi ieșeau aburi din gură. Aburii din sute de guri, împinse de cântecul ce acompania preotul se ridicau acum spre cer. Ei cereau cuvioși divinătații să le fie vocea auzită, și-și doreau să readucă divinătatea pe pământ prin forța credinței lor imense.
Deodată sute de lumini s-au aprins. Toată strada Sucevii era luminată. Sute de lumânări, ținute cu smerenie, formau valuri de lumină ce se revăsau pe stradă. Oameni de lângă mine își spuneau unul altuia „Hristos a înviat!” și răspundeau „Adevărat a înviat!”. Spuneau și credeau. Se vedea în ochii lor. Abia de îndrăzneau parcă să se uite unii în ochii altora. Se uitau și-și zâmbeau. Era o atmosferă feerică. Oamenii păreau convinși că au fost auziți. Divinătatea i-a auzit și s-a întors pe pământ. Ținând lumânarea strâns în mână fiecare voia parcă, să ia cu el parte din lumina zeiască. Lumină doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. Lumină care să-l facă mai bun, mai om. Așa păreau deodată și fețele oamenilor din jurul bisericii. Luminate de lumânările din mâna lor, păreau parcă eliberați de o grea povară, povara izbăvirii. Erau absolviți de orice rău.
Eu eram complet cuprins de freamătul străzii, străpuns de credința lor, a oamenilor din jurul meu. Atunci pentru prima dată mi-am dat seama că o religie, oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei.
Kowloon – Hong Kong
Un sfert de veac mai târziu.
E așa ușor să spui sau să scrii un sfert de veac. Doamne dar e așa de mult. E atât de mult încât viața omului numărată în sferturi de veac nu ar avea nici un farmec. Ar trece prea repede. Ea, viața trebuie numarată în secunde și fiecare secundă cu zecile ei de trăiri. Deci un sfert de veac mai târziu, eram în Israel, lucram pentru o mare companie de calculatoare Israeliană. Prima mare companie Israeliană de HighTech. Aveam sucursale în toată lumea. Ca director, eram răspunzător de bunul mers al computerelor în toată lumea, de la Waterloo – Belgia, San Francisco – USA, Tokyo – Japonia pâna în HonG-Kong pe atunci Anglia.
Într-o duminecă, plimbându-mă singur prin Hong-Kong, am aflat că este ziua de naștere a lui Buddha. Era tot în aprilie. Aprilie e una din cele mai bune luni să fi în Hong Kong. Au trecut musonii, e cald dar nu este foarte umed. Am decis să merg să văd în Kowloon marea statuie a lui Buddha.
Cocoțată pe un munte, statuia este uriașă. Deși înaltă doar de vreo 40 de metri, statuia lui Buddha arată ca un templu. Ca să ajungi la ea, trebuie să urci zeci de scări, ieșite-n evantai din picioarele lui Buddha și să treci vreo trei terase care înconjoară măreața statuie. Buddha de aici nu e acel bonom drăguț, grăsuț, zâmbind. Aici Buddha, măreț, majestuos stând ca întotdeauna cu picioarele încrucișate sub el, face semn enoriașilor să nu se împingă, să nu se grăbească, el are timp pentru toți. Nu numai timp, dar de asta are el două urechi uriașe cei ating umerii. El vrea să se știe că oricine poate fi auzit, orice dorință își poate atinge destinația. El e aici pentru toți.
Aici pe pământ, spune Buddha credincioșilor lui, poți trăi oricum cu Dumnezeu în tine, apoi sus în ceruri vei fi cu Dumnezeu lângă tine. În jurul statuii monument, pe scări erau sute de credincioși. Unii mâncau alții se rugau, unii doar se-nvârteau. Unii stăteau cu capul în sus și cu mâinile rdicate spre cer. Alții își îngropau capul între picioare într-o poziție în care doar un specialist în Yoga poate reuși. Totul într-o liniște deplină, la nici o jumătate de metru de un religios și nu i se auzea murmurul.
Sute de lumânări, aprinse pe scări. Un miros puternic, ca de marihuana îți umplea nările. Fiecare voia ca urechea Buddhei să fie doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. Printre enoriași, erau și oameni înveliți într-un șal galben maroniu. Aceștia sunt preoții lui. M-am apropiat de câțiva. Nu aveau chef de străini, sau nu știau engleza. Într-un târziu am schimbat câteva priviri aprobatoare cu unul din ei, și m-am apropiat. I-am spus de unde sunt. El mi-a povestit că are 42 de ani. Arăta cu greu de 25. La 30 de ani a devenit preot (Monk). Se învârte toată ziua în jurul templului, să ajute credincioșii. L-am întrebat cum de arată așa de bine. M-a luat spre piciorul stâng al Buddhei. Acolo pe terasa a doua era un loc mare un fel de loc de picnic. Nu-l observasem până atunci. Acolo erau zeci de pachete, oale, crătiți toate cu mâncare. Mâncare adusă de credincioși divinătății. Monk-ul mi-a explicat că el mănâncă doar din mâncare adusă de credincioșii Buddhei.
– Îți mai iei ceva pentru acasă, pentru diseară?, îl întreb. Zâmbește.
– Eu nu am casă. Dorm într-o mânăstire dacă e tare frig. Altfel sunt toată ziua aici. Mâncarea e a lui Buddha, cum pot să o iau acasă, dacă vine altcineva și are nevoie de ea? mi-a spus Monk-ul.
– Dar tu, tu n-ai pofte, nu vrei nimic?, îl întreb.
– Sigur că vreau, sigur că am. Dar Buddha este cel ce îmi va satisface toate nevoile. noi nu știm dorințele sau poftele ce sunt, mi-a răspuns Monk-ul.
O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei.
Ierusalim
După vreo câteva luni de la venirea în Israel, am fost să vizitez Ierusalimul. Pentru prima data în orașul vechi. Orașul lui David. Eram impresionat, emoționat. Ăsta, Ierusalimul, este adevăratul motiv pentru care sunt aici în Israel, pentru care ani de-a rândul am vrut să plec, eu, părinții, bunicii. Pentru prima data eram pe zidurile cetății vechi, vechi de mii de ani.
Am decis să vizitez Sfântul Mormânt. Ziduri vechi vopsite în dureri milenare. Pietre înnegrite de vreme, obosite în timp, cu greu lasă câtorva fire de iarbă să tâșnească din istorie și să-ți strige ‘există și prezent’.
O poartă uriașă te îndreapta spre biserica Sfântului Mormânt. O ușa mica te conduce în biserică. Înăuntru pe neașteptate apare o sală mare, frumoasă, ornamentată, care oprește mulțimea din a se îmbulzi spre cripta mormântui sfânt. O boltă mare, și o gaură uriașă în mijloc atrag razele soarelui, pe care acesta încearcă să le distribuie fără mare succes enoriașilor. O pictură mare a Maicii Domnului atârnată pe perete, impresionează mult.
După o coadă de vreo 40 de minute am intrat cu un grup de bolivieni. Cobori câteva trepte, și te îndrepți spre cripta din dreapta. Nu contează dacă ești religios sau nu. Ești copleșit de credință. Ești învăluit în mister. Pătruns de pioșenie. Pe un altar în față, sculpturi de îngeri. O masa cu mii de lumânări aprinse. Tu reprezinți doar o privire ce mângâie pietrele istoriei. Smerit. Umil. Ceri îndurare. Deodată o fată de vreo 20-25 de ani din grupul de bolivieni, a scos un tipât sfâșietor și s-a aruncat pe podea, ca într-un bazin de înot. Sânge a sărit din genunchii juliți și din mâinile ei lovite. Ea recunoscuse mormântul. Strigătul ei sfâșietor a amuțit ca la o poruncă, a tăcut deodată. Nici un strigăt de durere, nimic. Părea cufundată în mormânt, sculptată în piatra mormântului sfânt. Ea voia ca lespedea rece să fie doar a ei, doar pentru ea și a lor ei, doar pentru o clipă.
Asta a durat mai puțin de un minut. Doi preoți au ridicat-o repede, acordându-i primul ajutor. S-a depărtat cu mâinile parcă voind să tragă mormântul după ea. Nu scotea un sunet. Amuțise.
Omul, credința, câteodată nu au limite. Am fost șocat, am rămas impresionat mult timp după aia, de fata asta tânară, de respectul ei fără limite, de dăruire. O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei. Aici la Ierusalim înțelegi că orice religie poate exista în orice loc.În orice loc din lume poți apela la credință.
Petach Tikva
M-am întors din vis pe terasa mea. Fără cafeluță, mi-e mult mai greu. Seara încerc să nu beau cafea. Peste câteva minute se vor auzi sirenele. În memoria eroilor căzuți în războaie. Astă seară nu e o zi de comemorare obișnuită. Toată lumea stă în case. Dar la 19:55 ca la un semnal toate luminile pe terase sau aprins. Fiecare a lăsat televizia, mâncarea sau știu eu ce și a ieșit pe terasă.
Fiecare are în mână o lumânare. Fiecare se gândește la un cunoscut, un vecin, un prieten, o rudă pierdută. Fețele oamenilor sunt luminate parțial de lumânări. Pe fiecare terasă se adună din ce în ce mai multă lume! Oare de ce? Parcă sunt la un film cu zombi. Zombii care deoadată se trezesc la viață și încep să meargă. Oare fiecare familie acum, în timpul Coronei, să-și fi regăsit iubirea pierdută. Oare rugămințile părinților, o dată, doar odată, să se fi îndeplinit? Dragostea pierdută-n luptă, să se fi întors, acum doar pentru o zi, doar încă o dată. O minune a Coronei?
Fiecare vrea ca cel dispărut să se întoarcă, să fie doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei. Acum, asta e religia mea, aici în Israel, religia soldaților noștri. Particip în liniște la rugămintea fierbinte de fuziune între familia rămasă și divinitate. Singura religie care ne unește pe aproape toți israelienii.
Amintiri cu sentimente străine
Timpul în afara casei e destul de limitat. Majoritatea timpului mi-o petrec în casă. De aceea am tot timpul să cuget la ale timpului. Desigur, totul până ce cu timpul, cineva v-a salva lumea de pandemia asta.
În viață înveți multe despre timp.
Cum să privești timpul.
Cum să primești timpul.
Bătaia din aripi a fluturelui e întradevăr ireală. Cu două aripi ce-și colorează transparența, prinse delicat pe un corp neproporțional de mic, amintesc de a barcă minusculă cu două pânze uriașe navigând spre un destin liniștit. El micul și delicatul fluture te aruncă în oceanul viselor. El așteaptă doar o adiere ca să-și ia zborul. Nici marii constructori de avioane nu visează să planeze un avion cu aceași ușurința, aceași desăvâșire în fragil, ca a fluturelui coborât spre floare, purtat doar de o adiere, o slabă adiere de vânt.
El vrea parcă să ocolească realitatea să treacă pe lângă ea, pe nesimțite. Desăvârșirea lui îți sare imediat în ochi, îți ia ochii. Și de aceea, dacă îl ții pentru o secundă în mână, îl eliberezi imediat. Tu nu vrei să fi cel ce-i v-a schimba cursul, și așa scurt, al vieții lui, al delicatei făpturi. Pentru că el e firav, pentru că el sfidează absolutul, perfectul, pentru că el trăiește doar câteva săptămâni. Timpul. Timpul îndeamnă, minunează-te, nu te atinge de natură. Fluturele e o creatură minunată, limitată în timp, temporară.
Admiră înflorirea cireșului. Admiră cum mugurii sângerii, cerșind o privire, formează mănunchiuri mici de splendoare, care te îndeamnă să le urmărești permanent. În săptămâna înfloririi, zilnic te simți obligat să urmărești schimbarea. Nu mult timp. După o zi două, coama cireșului se ascunde sub rochia de mireasă. Ochii nu se pot dezlipi de pe ea. E pură, albul imaculat îți oprește respirația. Doar încă două, trei zile și această operă Dumnezeiască ofilește. Petalele ascunse până acum de mireasă, își pierd stălucirea opacă. Hainele-i se pătează de timp, cu fiecare oră ce trece. Această orgie de frumos ține doar câteva zile.
Timpul. Cel mai copleșitor frumos este frumosul care stă să dispară, frumosul temporar. Mai este și timpul ce nu poate fi măsurat, ce înșeală. Promisiunea – la anul te las să te dai singur în bărci, la bâlci – nu are nici o valoare. Un an e ceva ce pentru un copil de cinci ani e nesfârșit. El nu știe când începe nici când se v-a termina anul. Nu-și amintește de săptămâna trecută, darămite de anul trecut. Un an pentru-n copil de cinci este ca și 15 ani pentru o persoană de 60 de ani. Este echivalentul eternității. Timpul îți arată că iluziile create în timp sunt deziluzii. Timpul care înșeală.
Personal am primit puternic pumnul necruțător al timpului în față, la 36 de ani. Tata a murit brusc de un atac de inimă. Eu știam doar că mie asta nu mi se poate întâmpla. În nici un caz făra să fiu pregătit în timp. Timp în care am să mă obișnuiesc puțin cu idea, cu lipsa. Credam că firul vieții drept sau întortocheat, după cum ți-e scris, mă încolăcește sigur. Dar poate el e ajuns acum la ‘mosor’ acolo unde firul se termină, se termină, așa deodată, fără preaviz. Nu, mie asta nu mi se putea întâmpla. Atunci am înțeles că timpul nu lasă nici o urmă, identificabilă geometric sau visual. El își continuă drumul lui de niciunde spre nicăieri. Doar încăpățânarea mea de a mă compara în oglindă la intervale de timp, mici sau mari, îmi definește timpul.
Atunci am realizat că nu mai sunt copil.
Atunci am realizat că sunt un copil cu copii.
Atunci am realizat că ei, copiii mei, au copii.
Atunci am realizat că eu, nu mai am părinți.
Atunci am realizat că știu deja să primesc timpul.
Dar tot timpul, în timpul ăsta primim o groază de timp. Mult timp de la cei ce ne iubesc. Timpul nostru se contopește în porțiuni din timpul lor, timpul altora. Asta de fapt e viața. Copil fiind știam că primesc tot timpul părinților mei. Tata lucra cam până îmi terminam eu lecțiile. Atunci el era dispus să joace cu mine orice joc numai să stau cu el, să vorbim. Câteodată stăteam. Câteodată cum terminam de mâncat, împins de neliniștea vârstei, eram afară. Căutam timpul altuia, a unui partener la trecerea timpului pentru fotbal, volei, baschet, șah, sau în cel mai rău caz plimbări pe strada mare. Ăsta era timpul investit în mine, fără tam-tam, discret de părinți, de prieteni, era dragostea.
De mama nu mai spun. Ea îmi pecetluia ziua la ore anumite, cu privirea ei. Privirea ei mă urmărea când mâncam, înainte de adormeam, când învățam. Dacă nu era acolo o așteptam. Totul avea o altă valoare încălzit la flacăra ochilor ei.
Când am avut eu copii, am realizat că nu le pot da timpul pe care eu l-am primit. Egoist! Îi lipseam de cel mai prețios dar ce le-aș fi putut face?. Timpul meu, timpul nostru. Eram tineri părinți, lucram mult. O parte din dragostea părintească o închiriam. Câteodata ea(dragostea părintească) venea de la o doamne distinsă, care stătea cu copiii de când veneau de la școală, până pe la ora 1700 când nevastă-mea ajungea acasă. Altădata era o tânără, care stătea cu copiii când ieșeam la plimbare, la spectacole sau la prieteni.
Eu plecam devreme veneam târziu. Dar eram singurul ce puteam povesti aceași poveste totdeauna cu alt sfârșit, un sfârșit neașteptat. Provocator și dorit cu nerăbdare, dorit în permanență ca pe o surpriză ce le îndulcea visele copiilor mei. Dacă se săturau de acea poveste trecema la o alta. Cu nesfârșite sfârșituri. Dar când închiriam timp de părinte, mă simțeam vinovat.
Îi rugam pe copii, să stea trezi până vin eu cu noul sfârșit. Până azi, ei nu mă iartă, pentru asta. Fetele mele îmi spun: nici măcar nu știm câte sfârșituri am pierdut!. Eu știam că ei nu pot primi de la străini dragoste de părinți. Acea dragoste ce m-a ajutat pe mine să mă formez. Oricât de corect e ‘străinul’ el le spune copiilor o parte din povestea lui, și nu o continuare a poveștii așteptate. Chiar dacă e pe tonul pe care copiii îl acceptă, povestirea nu v-a fi niciodată a lor. Eu mă consolam că nu există altă alternativă. Credeam asta cu adevărat.
Astăzi, cei din tânăra generație sunt mult mai vânduți lucrului decât mine. Lupta pentru existență e mult mai dură. Patronii vor sclavi și nu oameni cu o viață privată. Ei tinerii, mult mai des închiriază contra cost sentimente, timp părintesc. Timpul vine astfel ca ajutor la copii, profesori, antrenori, psihologi, baby sitters, sunt săptămânal angajați să-și vândă timpul lor, pentru a ocupa timpul copiilor. Cumpărând timp de la străini, unii regretă alții cred că e normal. Dar copiii rămân fără o noțiune clară, ce-i aia timp de calitate, timpul părinților lor, timpul bunicilor, timpul prietenilor adevărați.
*
Acum a venit un timp nedorit, timpul pandemiei. Într-o zi la masa de prânz văzându-i pe puști (nepoți) cât sunt de dornici de părinții lor, le-am povestit cum mama îmi verifica temele ascultându-mă la orice materie. Desigur știam că mama e depășită de diferitele materii. Așa am învățat să expun textele în așa fel încât să fie accesibile mamei. Atunci o vedeam pe mama zâmbind. Mama zâmbind, făcea pentru mine, mai mult decât orice notă.
Stând acasă, în teama pandemiei, tinerii părinți au făcut o mare descoperire: copiii le simt lipsa. Copiii au nevoie de ei. Au nevoie de timpul lor. Câteodată chiar la rezolvarea problemelor. De multe ori, ăia mici doar caută spectatori, admiratori ai inteligenței lor. Știu că un copil, cu greu ajunge mai departe decât maică-sa îl vrea, îl visează, îl dorește. Pandemia doar a apropiat copiii de părinți. Părinții și-au amintit de ce s-au căsătorit. De ce au decis să aibe copii împreună. Cine nu realizeaza asta se pregătește deja de divorț.
Avantajul pandemiei.
Acum bunicii sunt aprovizionați de copii și gătesc nepoților. Dolce farniente. Fiecare își urmează firul vieții. Familii în ghemuri mari, aranjate frumos prin zeci de fire de viață se simt unite, se simt iar familii. Timpul pandemiei! Acum între părinți și copii se crează o legătură nouă, legatură ce v-a dăinui.
–––––––
Raul ANCHEL
Petach Tikva, Israel
27 aprilie 2020