Iată-ne pe noi, cei lipsiți de podoaba care ne acoperea cândva craniul, pe unii cu ondule negre, blonde, azi la vârsta patriarhatului, sprijinindu-ne în baston, în cel mai bun caz, căci unii dintre veteranii Transnistriei ori sunt sprijiniți de către o însoțitoare, ori privesc în zări de după geamul unei Case de bătrâni. Dar fiindcă memoria le este limpede mai pot să povestească celor din jur, nepoților, amintiri din Transnistria.
– Apoi, replică unul din medici, am auzit că voi Bucureștenii ați, trăit ca în sânul Evei…
– O fii, care cumva… dar după Pogromul legionarilor – unde au murit în chinuri zeci de bucureșteni (fii lui rav. Guttman z.l.) s-au înăsprit legile lui Antonescu. Însăși profesorul Giurescu a consemnat (deși pe scurt) cine erau victimile rebeliunii legionare, în care au fost omorâţi peste 100 de evrei din Capitală. Tot, acest Om de știință, precizează în scrierile sale: „Unii dintre evreii bucureșteni au fost duși în lagăr în Transnistria iar cei rămași pe loc, prestează munci – precum curățatul zăpezii, îndepărtarea dărâmăturilor provocate de bombardamente.
Desigur că nu la atât se reduc suferințele populației evreiești, ci ele cuprind și confiscarea magazinelor, eliminarea funcționarilor evrei în cadrul romanizării, excluderea evreilor din învăţământul de stat, pauperizarea ca urmare a acestor măsuri etc. Dacă un om de știință, academician, precum Giurescu, căruia i-am citit scrierile, a fost martor și a consemnat, trimiterea evreilor în Transnistria, mai poate scrie careva că bietul ANTONESCU – primul ministru al României din anii 1940-44, nu a fost implicat în CRIME contra evreilor?!
În anul școlar 1942-43, în primele zile ale lui Septembrie au început deportările spre Transnistria. Siguranța a ocupat localul din str. Romulus nr.55 unde funcționa liceul „CULTURA”. Acesta se strămuta în str. Sfântul Ioan Nou nr.9, apoi pe str. Anton Pan, dar a fost evacuat și de aici fiind siliți să cedeze localul pentru Cercul Teritorial București. În localul din Romulus fuseseră strânşi câteva sute de evrei, care urmau să fie deportați spre Transnistria! Printre cei închiși acolo, se aflau: anticarii Pack, prof. Magnesiu, elevul Suliav și mulți alții. Generalul Cepleanu a fost comandantul muncii obligatorii din Capitală. Tot el a dat ordin de deportare a unor familii bucureștene spre Transnistria.
DOMNILOR istorici din sec. XXI… ANTONESCU ca Prim Ministru nu știa? Apoi, cine a ordonat trimiterea a 200 de evrei bucureșteni spre Transnistria? În ISRAEL au fost invitați 40 de demnitari –reprezentanți a patruzeci de țări pentru a COMEMORA 75 de ani de la dezastrul inumanitar care s-a petrecut la AUSCHWITZ. Și noi, cei puțini rămași în viață, cei care am fost la vârstele copilăriei îndepărtați de mamele noastre – închise în lagăre separate, de tații îngropați de viu – gropi care se mai găsesc până în aceste zile de-alungul și latul Transnistriei.
Noi, copii orfani am fost aduși înveliți în ziare și cartoane, salvați în ultimele momente de către o comisie ajunsă în Transnistria. Ne-au urcat în vagoane și așa am ajuns la Cîmpulung, Bacău, Iași. Comunitățile de evrei ne-au primit, ne-au adoptat și ne-au redat viața, tinerețea. Această delegație care ne-a salvat viața a fost formată din câţiva evrei din București, vreo doi din Bacău, printre care prof. I.Voledi și Herș Segal. Unii copii orfani au fost adoptați, alții găzduiți de familii care cu toate că aveau fiice și fii ne-au primit în sânul Familiilor lor unde am crescut ani de zile. Am fost înscriși –după vîrstă la școli primare, iar alții la liceu.
Am amintit, mai sus de prof.de matematică Herș Segal –care la rândul său împreună cu fratele care era prof.de fizică s-au salvat trecând granița în ilegalitate. Ambii pe lângă profesiile semnalate erau oameni de cultură, idișiști, provenind dintr-o familie din Cernăuți. Pe lângă cursurile de matematică, Herș Segal avea grijă noastră, a copiilor orfani. Ne asculta povestirile, se interesa de soarta părinților, a familiilor noastre care zăceau pe undeva prin gropile Transnistriei. Nicăieri, pe întinsul pământ al blestematei Transnistrii nu au fost deschise muzee: nici la Moghilev, sau la Murafa și nici la Bogdanovsca! Aici și-au săpat însăși, victimile, gropile lor, proprii! Era Transnistria sub, opinca românească, și sub, cizma nemțească! Erau, lagăre de femei, și lagăre de bărbați! Dar Groapă comună nu făcea selecții de sex și nici de vârstă… Doar copii erau duși în lagăre împreună cu tinerii. Până în aceste zile, se mai găsesc, ici-colo frați care nu au știut de-a lungul zecilor de ani, unul de altul. Printre noi copii au fost unii cu mai dotați, care, cu toate că au trecut prin mari suferinți, au scris poezii, povestiri, cântece în care soarta lor și a familiilor se reflecta.
Herș Segal nu numai că le-a ascultat, dar a înregistrat aceste adevărate, comori… „Mărturisiri al orfanilor”. Chiar sub regimul comunist, au găsit mijloace potrivite de a le transfera, rând pe rând, în Eretz Israel. Aici, prima grijă a fost de a le reculege și tipări. Mai bine zis, șapirografia, alcătuind o broșură pe care a intitulat-o: „Kinder derțeilen fun Transnistria”. Fiind, fost elev al său, la prima întâlnire mi-a înmânat acest.. unic, document.
***
Cu prilejul celei de a 75-a Comemorare a victimelor din Transnistria, iată câteva din perlele suferințelor, scrise de copii. Iohevet Tenen Loiz, a cărui tată a fost împușcat în lagărul din Rasinca –Transnistria, a scris cântecul „Alungată ca o pasăre”: „Ca o pasăre alungată/ Sunt gonită pe pământ/ Am rămas singurată/ Și de griji mă frământ/ Mama a murit de foame/ Tata a fost împușcat/ Singură-s printre morminte/ Lacrimile mi-au secat./”.
Iată alte două pagini scrise frumos, caligrafic, semnate de Gottesman Rutty – născută în 1931 la Cernăuți, „Dus ureme kind” (Sărmanul copil): Sărmanul copil cu părul și ochii negri/ Spune-mi de ce povești fiecărui evreu/ Că tu iești copilul nimănui?!/ Vărsat-am lacrimi multe peste mama/ Care-a pierit aici, în fața mea,/ iar tata s-a prăpădit înfometat/, El zace îngropat undeva…//” Patru strofe scrise cu grijă sunt concludente pentru viața grea de prigonit a lui Marcovici Mișu, care s-a născut la Darabani în august 1934, „Un cântec din prigoană”: „Cerșeam în ceasul serii/ Soarele de-abia apuse/ Iar eu aveam gândurile duse/ La mama ce zăcea/ La tata ce nu mai era/ Sub ploaia rece pășeam/ Desculț și singur cerșeam/ Dați-mi ceva… dați-mi ceva//”.
Conținutul acesta trist, deprimant, l-am găsit și în alte cântece ale copiilor lagărelor din Transnistria, ale acestor suflete singuratice, ale jertfelor Holocastului Transnistrian. Zima Ethel, născută la Gura Humorului, la 6 ianuarie 1934, a scris cântecul „Mă uit la fiecare fotografie”, format din șase strofe, în care deplânge întreaga colectivitate a lagărului de evrei ajunsă să-și ducă zilele, sau poate ceasurile, în cea mai cruntă foamete. Katz Iula notează două cântece scurte: „Trecut-au anii” și „Străzile”. Primul e un cântec curajos, optimist, care îmbărbătează colectivul din jur, cel de-al doilea e un ţâşnet de bucurie, scris în ziua când copiii din lagăre au fost eliberați (scoși și urcați în vagoane, transportați spre cele trei orașe amintite mai sus. „STRĂZILE”: „Zăpada s-a ţopăit/ Lumea s-a trezit/ Soarele razele-și răspândeşte/ Zâmbeşte, se bucură, trăiește/ Și pasările se înapoiază/ Ele cânta și dansează/ Cântece de bucurie/ Iar printre copii e veselie/”.
Documentul pe care răposatul prof. Herș Segal l-a alcătuit este nu numai intresant pentru autenticitatea lui. El rămâne PIATRA așternută peste mormintele necunoscute ale victemelor TRANSNISTRIEi. Aceste versuri sau proze scurte, semnate de orfanii aduși din Transnistria în anii 1944, înregistrate de HERȘ SEGAL, formează, DOSARUL de ACUZARE a acelor criminali pe care regimurile barbare le-au creat în anii 1938-1944.
–––––––––––
Broșura –Document am predat-o instituției YAD-VA-ȘEM din IERUSALIM