Totul a început banal, la ştirile de maximă audienţă ale unor televiziuni specializate în catastrofe, unde ni se anunţa, de altfel pe un ton criminal de calm, că suntem invadaţi de acarieni. Populaţia a primit şi ea detaşată această veste, obişnuită fiind cu nenorocirile televizate. Abia după ce, trecător, pe micile ecrane au apărut fotografii cu numiţii acarieni, un fior de groază a şuierat prin livinguri, sau prin dormitoare, dar fără să-l depăşească în intensitate pe cel provocat de scenele mediocre din filmele de groază. Acolo cel puţin, vezi bestiile smulgând creieri din capul oamenilor de ştiinţă, îi auzi cum molfăie şi rag de fericire, sau cum se înmulţesc ei prin corpul unei blonde delicate şi, obligatoriu, savantă preocupată de pacea mondială. Pe când aici nu era vorba decât de nişte aiureli cu fălci în formă de potcoavă, coarne, colţi, gheare sau trompe. Puţin! Mult prea puţin pentru un public foarte antrenat! Nici consumarea în direct a reporterului de la „ştiri de groază”, un clăpăug ce transmitea din dormitorul propriu, nu a produs cine ştie ce impresie.
Numai că, pe alte canale, cele de ştiinţă popularizată, a început aparent întâmplător, să se vorbească despre nenorociţii de acarieni, prezentaţi acum ca fiind infiltraţi de milenii în sânul primitor al civilizaţiei noastre. Prima a fost o doamnă de dimensiuni apreciabile, oxigenată, cu binecunoscutul aspect al coafezei din oraşele mijlocii. A început să spună că: „gândăşeii iştia nu prea-i cunoaşti ştiinţa, da’ dacî vă vini sî vă scărchinaţ’ pi işi pi colo, spalaţâ-vă ghini pi mâni cî sî ie pi subt unghii şî vă chicî păru”. Poporul află că distinsa doamnă este profesor universitar şi astfel gradul de alertă sporeşte considerabil. Apar apoi nişte pompieri care declară deschis şi sincer, că în caz de atac ei n-au nici o posibilitate de ripostă, deoarece nu au cu ce să cumpere spumă carbonică, aşa că nu e cazul să sunaţi la…. Un grup de generali reprezentând cele trei categorii de arme declară în cor că armata nu este pregătită pentru o asemenea acţiune, că tancurile nu au benzină, nici avioanele, muniţia e pe sfârşite, iar serviciile de informaţii sunt ocupate cu treburi mult mai importante şi nu au date suficiente pentru a se putea elabora o strategie. În fine, apare şi futurologul de serviciu care, bine susţinut imagistic, face scenariul viitorului apropiat. Mai întâi se topesc calotele glaciare, valurile tzunami rad nişte ţări cu populaţie de culoare galbenă, erup toţi vulcanii, Sahara se extinde cu viteza lavei acide, oceanele dau în clocot, tornadele fac ravagii şi, abia la sfârşit, se prăbuşesc turnurile gemene, de data asta devorate de acarieni. Un ultim erou, american desigur, luptător din beretele verzi, Rambo al CXXXIV-lea, cu mitraliera fumegând la piept, se zvârcoleşte sub grămada de acarieni care-l înfulecă mârâind deşi el le spune plin de sictir: fuck you, însă nemernicii ăia nici măcar limba engleză primitivă, aia din filme, n-o ştiu, de înapoiaţi ce sunt. Finalul apoteotic plimbă o cameră cu rezoluţie foarte mare peste fosta planetă albastră devenită acum un pustiu înfiorător, suspect de asemănător cu suprafaţa lunii, prin care foşgăie biruitori acarieni de mărimea unor bivoli.
Un vânt de nebunie mai rece decât crivăţul bate prin casele poporului! Profund stresată, partea responsabilă a acestuia, din disperare, se îmbată, că de-o fi să moară, măcar să moară cu sufletul împăcat. Partea iresponsabilă, aia care trăia de mii de ani în modul cel mai inconştient în perfectă simbioză cu infernalele creaturi, se îmbată şi ea, însă numai din obişnuinţă.
A doua zi, programele televiziunilor încep cu prezentarea unui tânăr cu figură distinsă care anunţă fericit că ştiinţa americană, singura de altfel, a descoperit nişte prafuri salvatoare. Cu vârful degetelor presară zâmbind acele prafuri peste nişte acarieni capturaţi de reporterii de teren ai studiourilor, iar aceştia (acarienii) pocnesc precum popcornul.
Bucuria cuprinde întreaga civilizaţie şi toţi cumpără miraculosul praf distribuit la preţuri modice în mici cutii, frumos împodobite cu figuri triste de acarieni morţi. Drept urmare, de frică, acarienii nu mai apar şi lucrurile intră în firescul lor.
***
Într-un bloc din mahala, la etajul opt, în biroul firmei Anti Acarian World Enterpraises, Costel, directorul de marcheting, se scobeşte în nas şi se uită la poza trimisă de şeful său din concediu. Pe fundalul unei mări de smarald, aflat între două creole cu flori la gât, având un trabuc în gură şi o bască pusă şmechereşte pe o sprânceană, domnul Titi face cu mâna la obiectiv. Pe verso scria cam tremurat: „Sal’tări dăn conced dăn Havai E mişto acilea la chinej” Fostul zootehnist, asociat cu un italian care sărise cu banul şi ideea, dăduse lovitura vânzând prafuri expirate pentru combaterea gândacilor de Colorado, spre a fi folosite într-un ipotetic război împotriva acarienilor, nişte gângănii de care nu ştia decât italianul, dar care, într-adevăr, aveau nişte moace de spaimă.
Bim-bam-bim-ba-ba-bam… Telefonul mobil de ultimă generaţie, obligatoriu cu cameră încorporată, GPS şi fişier audio-video masacrează electronic o cunoscută piesă clasică. Costel apăsă tasta verde şi auzi vocea iubitului său boss:
– Băi, tâmpitule, scoate dreacu’ deştu’ dăn nas şi cumpără toate felurile dă prafuri dă la boii ăia dă ţărani! Am pus de-o afacere cu un rus bazat, chişcă dă parai. La toamnă băgăm una tare cu o cheste pă care-o ştie el, una cu gripa aviară! Hai, că iese iar banu’ la gros! Te-am pupat!
———————————–
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași, 28 aprilie 2020