Vântul iernii ridica fuioare de praf îngheţat şi gunoaie de pe străzi, scoţând sunete lugubre din coastele ieşite la vedere ale unui mileniu anemic. Cântecul de jale al ineditei orgi eoliene era susţinut ferm de un cor de câini răpciugoşi a căror motivaţie, foamea năprasnică, se dovedea suficientă pentru entuziasmul lor aproape contagios. Desigur, nu-i băga nimeni în seamă.
Într-o garsonieră de la etajul opt al unui bloc, fost muncitoresc, acum sediu de birouri, stătea calm, indiferent la poezia exterioară, rozându-i pătimaş unghiile, Costel. Pe birou licărea ecranul computerului care juca singur table. Era un calculator vechi, cu pedale, care scârţâia din toate încheieturile, însă de când Costel îi băgase jocul acesta în memorie juca de nebun, fără încetare. Pe Costel îl bătea fără nici un efort, aşa că acesta, dând dovada unei suspecte inteligenţe, renunţase rapid şi se mărginea să privească şi să-l înjure din când în când de mamă. Dar, calculatorul insensibil la acest concept nu se sinchisea. Ne aflăm aşadar în sediul central al complexului agro-industrial Krakl World International, un concern ale cărui succese îl plasau la burse cam pe acelaşi plan cu ceva mai puţin cunoscutul Gazprom. Domnul Costel este directorul general al acestuia, chiar dacă poartă bască trasă meseriaş pe frunte şi se scobeşte cu unghia între măsele.
O sonerie se agită isteric şi Costel tresări muşcându-se de deget. Avea şi de ce! Pe peretele din faţa sa se lumină marele ecran privat prin care patronul dădea ordine. Într-adevăr, pe ecran, în decorul mirific al unei insule din Pacific, apăru figura boss-ului cu mustăcioară şi zâmbet jmecher.
– Costeliii, scoate băi deştu’ dăn gură şi fă-i cu mâna lu’ tanti-ta, că-i veni o idee nemaipomenită dă la un turc pă care-l trage ea dă limbă dă fo doo zâle-ncoa’!
Obiectivul telefonului G3 al şefului aduse în prim plan, o balenă neagră eşuată pe nisipul de un auriu strălucitor al plajei. Balena cu turban roşu îşi flutura aripa dreaptă încărcată de inele şi brăţări către Costel.
– Săru-mâna, tanti, şi să ştii că am dat de mâncare la raţe, iar la noi, la Fâlfani totu-i bine, rosti directorul general formula consacrată pentru comunicarea cu teribila lui mătuşă dinspre mamă. Mulţumită de rezultat, balena se rostogoli pe partea cealaltă invadând ecranul cu bogăţia spatelui său ce se răsfăţa, nestingherit de vreo textilă, sub razele fierbinţi ale soarelui tropical.
– Bagă, bă, limba-n gură şi notează ce-ţ’ spui io acuma!
Costel se execută! Peste câteva minute, un alt plan genial începea să prindă viaţă, undeva, într-un loc din Europa, unde nimeni nu crede că se poate întâmpla ceva…
***
Precum bine se ştie, mijlocul lunii ianuarie este de departe cea mai benefică perioadă pentru depresii adânci. Amintirea tot mai îndepărtată a chiolhanelor de la sărbători, gândurile sâcâitoare că mai ai cam o veşnicie până la concediu şi eşti nevoit în această perioadă să te faci că munceşti, băutura şi banii care s-au terminat, precum şi gagicile care umblă înfofolite în palton şi încălţate cu galoşi, ar fi câteva din motive, însă suficiente să te prăbuşească.
Din adâncurile întunecate ale fiecărui om, dintre scheletele a sute de sarmale, caltaboşi, cârnaţi, kile de tobă, ţuică, bere, vin şi zeamă de varză, se ridică rânjind spectrul suicidului, iar gheara sa rece strânge beregăţile poporului muncitor. Normal, poporul, după ce stoarce ultima picătură de zaţ şi ultimul fum din ţigară, se declară pregătit să se arunce în golul tranziţiei de la o societate la alta.
Numai că, aici intervine inteligenţa de necontestat a guvernelor, cele care, pe baza unor studii aprofundate, au de fiecare dată soluţia pentru a ieşi din criză. Anul acesta, inteligenţa guvernului are moaca unuia care a primit o cărămidă în cap şi i-a bufnit soba în faţă, dar care anunţă cu un glas tragic pe micul ecran al televizorului:
– Trash Institute Research, ne avertizează că, în scurt timp, cel târziu până la toamnă, civilizaţia umană, inclusiv cea din Krakl, va dispărea din cauza acoperirii pământului cu un strat gros de pungi din plastic, al căror timp de reciclare, pe baza unor experimente indubitabile, este de mii de ani. Vă dorim noapte bună dragi telespectatori şi nu uitaţi! Până la toamnă! Nu mai mult!
Imediat după acest anunţ, cam încifrat de fapt, apare pe micile ecrane un grup de savanţi de la prestigioasa Academie Locală de Astrofizică şi Menaj. Aceştia seamănă toţi cu Einstein în zilele lui cele mai proaste şi se apucă să explice poporului, folosind tot felul de probe materiale, ce a vrut să zică speakerul. Aşadar, se ia o pungă de plastic şi se ţine în vânt. Punga rezistă! Se ţine apoi în ploaie. Punga rezistă! Se loveşte cu un corp dur. Punga rezistă! Poporul se uită uimit la năstruşnicie şi aşteaptă ca unul dintre savanţi să o facă panglici colorate cum mai văzuse el în iarmaroc astă-vară. Ei bine, nu se întâmplă una ca asta! Demonstraţia are ca scop să arate cât de rezistentă la eroziuni de orice fel este punga de plastic. Se aduc în studio pungi din vremea fenicienilor, a romanilor şi chiar din vremea Egiptului antic, descoperite recent într-un sit arheologic din vestul Kraklului. Ba, la un moment dat, bine subliniat de muzica funebră, este prezentată într-o cutie de plastic transparent, ermetic închisă şi bine sigilată, o pungă din cretacicul superior. Animatoarele din jurul savanţilor leşină, având însă mare grijă să li se vadă chiloţeii pe ecran. Cele care au, care nu, nu!
Cu sufletul la gură, poporul priveşte punga de culoare galbenă pe care se mai văd nişte litere mari roşii; BILL… restul este şters… Un fior de groază trece ca acceleratul prin sufragerii. Mămulicăăă…
Savanţii trec la concluzii. Deci! Având în vedere faptul că aceste obiecte sunt aproape indestructibile şi zilnic folosim cam trei catralioane (concept fără nici o acoperire, provocator de spaime în copilărie când este folosit, în locul noţiunii de infinit, care nu are nici un sens pentru pici), în maximum patru luni, planeta va fi acoperită de pungi, soarele va dispărea, se vor topi gheţarii, valuri de un kilometru înălţime vor mătura totul în cale, scoarţa terestră se crapă, erup toţi vulcanii, iar mai spre seară vine şi un asteroid uriaş care pune cireaşa pe tort. La sfârşitul prezentării, pe muzică de Chopin imaginea unui pământ pustiu peste care se rostogolesc pungi de plastic de diferite culori şi mărimi. Groaznic! Poporul se scarpină, cam nedumerit…
Savanţii însă, că de aia-s savanţi, vin cu o propunere de evitare a catastrofei! Se recomandă trecerea din nou la mai vechea şi prietenoasa pungă din hârtie, la tradiţionala ţoşcă din sfoară, sau chiar la batista înnodată la capete.
De spaimă, poporul muţeşte! Bine, unii muţiseră în scop de protecţie încă de la prânz, dar erau totuşi mai puţini decât acei care cască gura neîntrerupt la cel mai bun prieten al omului, televizorul! Totuşi, un popor care a trecut prin atâtea în bimilenara sa existenţă are resurse suficiente pentru a dormi liniştit cu deviza: las’ că şi mâne-i o zi ş-om vedea noi ce şi cum! Pân’atunci, merge ş-aşa!
Într-adevăr, a doua zi, poporul era deja pregătit pentru supravieţuire şi a reacţionat firesc; s-a dus să-şi cumpere pungi de plastic, cât mai multe cu putinţă, ca să aibă atunci când vor lipsi, mai ales că apărea şi posibilitatea unui câştig pe bază de speculă. Zis şi făcut! Numai că, dacă până ieri erau pungi de plastic peste tot, astăzi ele dispăruseră complet.
Vânzătorii ridicau din umeri şi nimeni nu avea nici o idee despre ce s-ar fi putut petrece. Pe la colţurile străzilor apăruseră însă etnici de toate vârstele care ofereau, la preţuri enorme, pungi de plastic, dar şi cornete făcute din ziare vechi, la preţuri acceptabile. Cum de era posibil aşa ceva?! se întreba nedumerit poporul…
***
– Costeliiii, băi, Costeliii, scoală, bă, că vrea tuşă-ta să vorbească cu tine! Bietul om, surprins şi de această dată, îşi muşcă din nou buricul degetului. Pe ecran apăru balena, tot neagră, tot cu basma roşie şi mustăcioară, însă de data asta la schi în Alpi. Bine, nu pe pârtie, ci la restaurant, îndopându-se cu varză călită, dar în Alpi nu la Maglavit, unde nu sunt nici măcar dealuri.
– Săru-mâna dadă-mare spuse rapid Costel, dar nu mai apucă să dea întreg raportul. Mătuşa rupea furioasă un copan şi n-avea timp de conversaţie.
– Ia zî, bă, muşcă dovleacu’ dă-n planu’ mio!? Cum ieşi? Ieşi bine, păi, cum să iasă altfel, că doar io-l gândii! Cumpăraşi toate ziarili? S-apucară ţâganii dă făcut cornete? Hai bă, că am încă una în cap! Una bună, cu bidoanili dă plastec, că ieri mă-ntâlnii cu-n bozgor dă-n China, băăă, şi ce-are ăla-n izmene, n-are neam dă neamu’ vostru-n căpăţână! Klik! Ecranul se stinse cu un uşor ţiuit…
———————————–
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași, 28 aprilie 2020