Navighez pe internet cu speranţa că îmi voi umple prăpastia de ignoranţă cu muntele de informaţii ce-mi trece prin faţa ochilor. În fond, o iluzie, ca oricare alta. Din colţul său, de pe pernă, mă priveşte cu un aer nedumerit, Codiţă, un boxer cu o figură de criminal în serie, dar cu un suflet de înger. Plictisit, după o vreme, se ridică, îşi ia lesa în gură şi vine la mine cu o privire fără dubii. Adică, ori mergem la plimbare, ori iese cu scandal! Asta tocmai când citeam ceva foarte interesant despre modul de înmulţire al fluturilor de varză. Şi când te gândeşti că o mulţime de femei procedează la fel precum nevinovatul Codiţă, ele nefiind însă la fel de nevinovate! Numai că, în cazul de faţă, spre deosebire de cel în care se află soţiile, nu încape nici o negociere, eventual cu un schimb în bijuterii, sau blănuri, aşa că, de multe ori mă gândesc la surprinzătoarea inteligenţă a celor pe care nu-i bănuim de aşa ceva. Oricum, îmi iau rucsacul pentru ca să mă dotez cu cele necesare, conform legii, atunci când ieşi cu un câine la plimbare. Mănuşi, pungi de plastic, lopăţică, făraş, găletuşă, botniţă, lesă regulamentară, spray deodorizant, plus apă şi praf de purici, documentele de sănătate şi de apartenenţă ale câinelui, cele eliberate de la asociaţia chinologică de cartier, dar şi cele de la clinica veterinară, pentru a se vedea că a fost vaccinat la timp. Codiţă se uită la mine cu o privire care spune mult, dar ce ştie el despre legi!? Pe stradă mergem la pas, voioşi, cu chef de joacă şi chiar uitând eu de fluturii de varză, când, la intrarea în parc, suntem opriţi de doi tineri în uniforme aparţinând poliţiei comunitare. Politicoşi, dar fermi, verifică actele şi dotările conforme legii, îmi atrag atenţia că nu am plătit la primărie taxa de posesie animal de companie şi că până în octombrie nu mai sunt decât cinci luni, deci este cazul să mă grăbesc, apoi mă avertizează că intrarea în parc, cu câini, este interzisă.
În tot acest timp, dincolo de gardul din fier forjat al parcului, o haită de maidanezi (ştiu că li se spune câini comunitari, dar nu vreau să se facă jocuri de cuvinte necuvenite cu poliţia denumită la fel) îşi desfăşoară, nestingherită de nimeni şi nimic, activităţile specifice de socializare şi înmulţire. Unul dintre ei, flocos şi plin de scaieţi, vine chiar lângă noi şi îşi rezolvă necesităţile fiziologice fireşti, privindu-ne cu un aer nevinovat şi umplând spaţiul cu duhori de nedescris. Enervat, Codiţă intră pe secvenţa naturală şi uitând de bunele maniere, latră cu furie. Primesc o amendă destul de pipărată pentru tulburarea liniştii şi hotărăsc să ne întoarcem acasă, că, iată, cine ştie ce se mai întâmplă. Poliţiştii, dacă este să iau în seamă numai felul în care mă privesc, îmi susţin hotărârea fără nici o rezervă. Ne despărţim oarecum prieteni, ceea ce mă face să îmi permit o întrebare:
– Nu vă supăraţi vă rog, dar câinii aceştia din parc nu se supun aceloraşi reguli? Oamenii se uită la mine ca la un gândac de bucătărie, totuşi îmi răspund:
– Păiii, domnooo, ăştia-s maidanezi şi ei sunt protejaţi de asociaţiile unor babe ţâcnite, care dacă află ceva rău despre ei e vai dă pielea noastră, aşa căăă…
Plec lămurit, încercând, fără prea mult succes, să-l îmbunez şi pe Codiţă a cărui figură se cam pleoştise când s-a prins că ne întoarcem:
– Băi băiatule, fii atent cum stă treaba! Nu te bosumfla, că şi la noi la oameni e la fel; unii au drepturi, iar alţii au dreptul să… îîîî… săăă, adică, măiii, cum să-ţi explic eu, au dreptul, mă-nţelegi!? Departe de frământările mele existenţialiste, Codiţă, fiinţă structural fericită, clămpănea după muşte. Hai că-s chiar prost! Mă întorc la internet, că acolo-i mai simplu: dacă dai banul, ai dreptul, dacă nu, nu! Trăiască realitatea virtuală!
———————————–
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași, 29 aprilie 2020