De multe ori stăm la televizor şi, uitându-ne, din greşeală, la emisiuni de ştiinţă, ne uimesc infinitele capacităţi de mimetism ale fiinţelor vii, de la ciupercile otrăvitoare care aromesc a trufe, dar te fac să latri, la gândacul ce semănă perfect cu un băţ uscat şi nu este înfulecat de păsări, până la şarpele de culoarea pietrelor care îţi dă fiori de admiraţie abia după ce ai călcat pe el. Eiii, gândeşti, dacă şi oamenii ar putea să se… Nici prin cap nu-ţi trece că oamenii, mă rog, doar unii dintre ei, folosind marea inteligenţă cu care au fost căpătuiţi de Creator, sunt capabili de performanţe mult mai mari. Cei ce l-au cunoscut pe Spiridon Târtiţă au avut prilejul de a constata pe viu acest fapt.
Spiridon se născuse, aparent ca un copil normal, mai ales că taică-său fiind de profesie paracliser nu prea avea metode de a depista în mod oportun superinteligenţa fiului său. De altfel, a şi murit la timp doborât de ciroză, că prea îl enerva pe părintele paroh evaporarea subită a vinului de împărtăşanie. Imediat după naştere, Spiridon a mimat cu o tehnică ireproşabilă tipul de copil plângăcios, bubos, pârâcios şi foarte antipatic, apoi ca şcolar tipul cretinoid care ia note mici, este rău şi agresiv cu toţi colegii, dar lingău cu profesorii. Iar asta, ultima, i-a reuşit de minune! Toată lumea a respirat uşurată când Spirel a terminat şcoala şi s-a dus la profesională. Aici a fost numit Spirache şi s-a transformat în tipul ucenicului trândav cu bască şi salopetă unsuroasă, care ia şuturi în fundul cam gras, castane în cap şi este alintat cu vorbe de duh specifice ca: „Bă, Spirache-n gura mă-tii, scoală dă pă strung, că putrezeşte sub tine!” şi altele de aceeaşi factură, cum se obişnuieşte în mediul muncitoresc.
Daaar, culmea, a absolvit şi această înaltă şcoală, reuşind să nu fie strivit de vreun motostivuitor şi devenind brusc un tânăr de viitor, încadrat în câmpul muncii, tot cu bască şi salopetă, acum însă şi privire şmecheră, ţigară în colţul gurii, plus gura plină de nobilele idealuri ale timpului său. Striga din rărunchi pe unde apuca: „patriei, cât mai mult cărbune cocsificabil (beton, oţel, ciment, acid cianhidric, sau locomotive, însă nu şi ulei de candelă, că poporul doar nu mănâncă rahaturi d-astea). Şi, deşi era lăcătuş mecanic necalificat, îşi păstrase intactă capacitatea de a turna profesionist din orice poziţie, calitate care-l ridica mult în ochii şefilor. Cum la modă erau linsul şi pupatul fără scrupule, mai ales dacă aveai ca ţintă fundul marelui conducător şi al savantei de nevastă-sa, tânărul Spiridon se transformă în cea mai catifelată limbă, plus cele mai fierbinţi buze din aria sa de cuprindere. Reuşi astfel, însoţit de înjurăturile, admiraţia, ura, dispreţul şi invidia celor din jur, să ajungă în structurile de conducere ale partidului. Dovedea cu probe că nătărăii care făceau, cu sau fără talent, aceleaşi exerciţii de pupat şi lins erau doar nişte bieţi amatori pe lângă el. El avea har! Or, cu asta nu te pui! Întrucât nu avea o meserie practicabilă (aia de lăcătuş rămăsese la stadiul embrionar), fu numit ideolog al noilor succese obţinute sub ilustra conducere şi publică în presa vremii tot felul de articole scrise de mercenarii condeiului, sub pseudonimul D. Pumnul. Se vedea de departe că tov Spiridon era un om al vremurilor sale, un vizionar al socialismului triumfător, om de omenie, bun şi drept, hotărât şi energic. Pe scurt, tăia în carne vie! Numai că…
Într-o zi de iarnă, pe când se îndrepta îngândurat spre bufetul gării să ia una mică, se trezi în mijlocul unor oameni care strigau de mama focului tot felul de lucruri foarte ciudate cu libertate, libertate, jos tirania, huooo, democraţie, mâncare, căldură în casă, drepturile omului şi alte tâmpenii. Nici nu apucă măcar să se mire, fiindcă instinctul său mimetic îl metamorfoză brusc. Se trezi purtând un drapel găurit şi zbierând mai tare ca toţi ceea ce auzise. Cu mult înainte de a-şi da seama că nimerise într-o chestie care se numea (nu s-a aflat încă de ce) revoluţie, era deja un lider al acesteia. În zilele următoare, a profitat de faptul că-i cunoştea pe ziarişti şi dădu câteva interviuri răscolitoare, pline de miez şi substanţă, adevărate teze ale noii epoci care se profila încă timid pe sub balcoanele luminate până târziu în noapte, de ecranele televizoarelor ce transmiteau necontenit spiritul revoluţionar în toate casele. Noul său pseudonim era Democrit, nu că ar fi ştiut cine era acesta, ci pentru că aducea cu termenul democraţie, la fel de necunoscut, dar de care se făcea multă paradă atunci.
Ce să mai vorbim?! Revoluţia, spre fericirea tuturor oamenilor, avea deja chipul bărbătesc al domnului Spiridon. După o scurtă perioadă de confuzie, marele revoluţionar a poposit într-o încăpere uriaşă frumos luminată de policandre candelabre, cu fotolii largi, din piele maronie, moi şi extrem de comode. Ca să vezi! Nimerise în parlament, adică în fosta Mare Adunare Naţională, aia de pe vremea tiranului. Noii locatari, spre deosebire de precedenţii vorbeau vrute şi nevrute, toţi o dată şi nu ca atunci când tătucu’ le dădea voie să glăsuiască pe rând şi cu mult discernământ, că altfel… Dar faptul nu avea nici o relevanţă, în fond!
Cum era cald şi bine, Spiridon se aşeză pe un fotoliu şi mecanismul său mimetic intră în funcţiune. După atâta practică devenise perfect, aşa că Spridon luă imediat forma şi culoarea fotoliului. De atunci au trecut mulţi ani, la putere sau în opoziţie s-au perindat felurite de partide, dar el este tot acolo, singura primejdie fiind să nu-l aspire din greşeală vreo femeie de serviciu când curăţă praful sau adună gunoaiele. Dar, dacă până acum nu s-a întâmplat, nici în viitor nu prea sunt şanse…
———————————–
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași, 30 aprilie 2020
Tablou perfect zugrăvit.