Mihai Rădulescu
(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)
În ziua de 19 ianuarie 2009, aflam cu durere despre dispariția fulgerătoare a celui care a fost Mihai Rădulescu, prozator, editor, traducător, eseist, armenolog şi cercetător al artelor plastice şi istoric al detenţiei comuniste. Un prieten special, care îmi lipsește…
Mihai Rădulescu aparţine unei familii de intelectuali. Urmează şcoala primară şi cursul secundar la Maison des Francais, la Liceul Francez şi la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, apoi devine student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, secţia regie de operă, dar aceasta desfiinţându-se în 1955, trece la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În noiembrie 1956 este arestat pe motive politice şi condamnat la 4 ani de închisoare, pe care îi execută la Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă forţată de la Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni. După eliberare îşi câştigă existenţa pe şantiere, ca instalator de calorifere şi hamal, iar ceva mai târziu ca instructor pentru teatrul de păpuşi.
I se admite să îşi continue studiile universitare şi frecventează cursurile secţiei de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Germanice din Bucureşti, pe care le încheie în 1968. Rămâne asistent la facultatea pe care a absolvit-o, iar din 1972 e angajat lector de limba engleză şi limba franceză la Institutul Teologic din Bucureşti, de unde se şi pensionează. Nu i s-a aprobat să-şi dea doctoratul în anii dictaturii. Un capitol din teză va fi publicat în Shakespeare, un psiholog modem, prima lui carte, apărută în 1979. După 1989 fundează Editura Ramida.
Rădulescu a abordat mai multe domenii, remarcându-se mai ales ca prozator şi eseist. Până în 1990 i se editează mai ales transpuneri din literatura engleză şi americană (George Eliot, Oscar Wilde, Herbert Spencer, precum şi Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, 1973, alte texte incluse în Antologie de poezie americană de la începuturi până azi, 1978, ca şi volumul Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, 1981), din literatura franceză (Montaigne,Victor Hugo şi versiuni selectate în Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi), dar şi din literatura armeană (prelucrări sau repovestiri).
„Transpuneri” în alt limbaj sunt şi cele mai multe din piesele scrise acum – dramatizări, adaptări, scenarii radiofonice după opere celebre, române şi străine: Mitică Râmătorian, după N. Filimon (1976), Micul Eyolf (1967), adaptare radiofonică după H. Ibsen, Peripeţiile lui Nils Holgersson (1969), după Selma Lagerlof, Crispin, rivalul stăpânului său (1986), după Lesage. Cele câteva piese originale – unele pentru teatrul de păpuşi – par simple divertismente.
Se reţine, totuşi, Ceasornicarul revoluţiei sau Beaumarchais la St. Lazar (1982), prin intermediul căreia autorul face să răbufnească suferinţele şi privaţiunile trăite în închisorile comuniste, în studiile şi eseurile reunite în Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru (1985), Rădulescu încearcă să fundamenteze „stilistica antropologică” sau „antropologia stilistică” pornind de la sugestiile lui Buffon sau de la ideile lui Gilbert Durand. Consideraţiile sale pe marginea unor piese de teatru de Ibsen, Strindberg, Gorki, Beaumarchais etc. sunt rodnice pentru regizor, actor şi spectator atâta timp cât rămân la nivelul aprecierii „comportamentului nonverbal”, dar pot fi utilizate şi ca adjuvant în înţelegerea sensurilor profunde ale textului. Când se încearcă însă o generalizare din perspectiva filosofiei culturii, ele nu mai au aceeaşi relevanţă.
Contribuţia cu adevărat originală a lui Rădulescu se conturează abia după 1989, când poate să publice paginile de sertar şi să dezvăluie dramatica sa experienţă de detenţie. Pasiunea manifestată mai înainte faţă de literatura biografică sau pentru subiecte care să îi prilejuiască „introducerea documentului în cadrul ficţiunii, aceasta din urmă neavând alt rol decât să sprijine adevărul documentar, să-l scoată în evidenţă, să-l impună cu mijloacele colorate ale beletristicii”, vizibilă încă din romanul Mozart. Şapte zile pentru nemurire (1987), subsumează total tehnicile artistice.
„Romanele” Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor” (1993), Codrul scufundat (1994), Popa Piso din Zărneşti (1994), Condamnat să învingă (1995), „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud (1998) şi Hrandt (2002) sunt clădite pe structura unor experienţe reale, în evidenţierea cărora perspectiva auctorială este de multe ori înlăturată spre a face loc documentului nud: materiale de arhivă, mărturii ale contemporanilor sau pur şi simplu înregistrări pe bandă în care personajul se autodestăinuie. E un fel de proză autenticistă, pe care autorul o practică intuitiv.
Între textele detenţiei se află şi cele consacrate suferinţei şi umilinţelor trăite de feţele bisericeşti: Sânge pe râul Doamnei (1992), Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste (1992), Martiriul Bisericii Ortodoxe Române (1994), Preoţi în cătuşe (1997, în colaborare cu Irineu Slătineanu). Stăruinţa în relevarea prigoanei împotriva preoţilor nu este întâmplătoare. Înfăţişând torturile săvârşite de torţionarii atei din închisorile comuniste, Rădulescu sugerează asemănarea cu torturarea martirilor creştinismului, ceea ce -spune autorul – „transformă un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporană, după cum transformă un capitol al istoriei contemporane într-unui al istoriei sacre”.
Familiarizat cu tot ce s-a scris în exil şi în ţară despre detenţia şi prigoana comunistă, Rădulescu realizează în 1998 o lucrare insolită, Istoria literaturii române de detenţie, în două volume intitulate Memorialistica reeducărilor şi Mărturisirea colaborării, unde sunt prezentate într-o viziune proprie contribuţii memorialistice şi de ficţiune. În acest imens material narativ sau poetic, susţinut în cea mai mare parte de experienţa trăită, există în cele din urmă o aspiraţie spre concizie de o mare vibraţie şi deschidere către mister. De asemenea, în naraţiunea Pe bulevard în jos…, din volumul de povestiri cu acelaşi titlu (1990), se schiţează o complicaţie survenită din senin, cu urmări grave asupra destinului protagonistei, în linia prozei lui Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, Mircea Eliade.
După Revolutia din 1989 a întemeiat editura Ramida care a funcționat timp de zece ani. Scopul ei era publicarea de memorii de detenție si de carte religioasă.
A avut unul dintre cele mai bogate și mai bine organizate site-uri literare și de detenție (LiteraturaSiDetentie.ro) din țară, unde în ultima perioadă a deschis un capitol nou: „Cartea Prietenului Meu”, dedicat acelor foști deținuți sau rudelor acestora, ce nu au bani să-și publice memoriile .
Acum, îl mai regasim doar pe http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mradul/ și http://www.gid-romania.com/index.asp
Din păcate, acest site-ul (LiteraturaSiDetentie.ro nu mai există, așa cum îl gândise Mihai Rădulescu. Pe cine să deranjeze “literatura de detenție”?
I-a cunoscut pe cei mai mari duhovninci ai Neamului Românesc: P. Arsenie Papacioc, P. Adrian Fagețeanu, P. Justin Pârvu.
“Rugul Aprins” a fost o preocupare pentru scriitorul Mihai Rădulescu. A ținut legătura cu majoritatea celor implicați, cu cei care au cunoscut prigoana comunistă.
Deși toți membri grupării Rugul Aprins au fost achitați în 1996, în urma judecării unui recurs în anulare introdus de Procuratura Generală, la solicitarea Părintelui Adrian Fagețeanu, la Curtea Suprema de Justiție, “hotărârea judecătorească este târâta de mentalitatea comunistă”
Într-o broșură intitualtă Rugul Aprins. Arestare. Condamnare. Achitare (Ed. Agapis, 2003), scriitorul Mihai Rădulescu a arătat drama acelui grup de autentici mistici ai ortodoxiei românești.
„Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).
Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu.
Mihai Radulescu, “un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc...”
S-a stins din viață, după o perioadă de câțiva ani de suferință în data de 19 ianuarie 2009.
Opera sa, azi, destul de citită, dar incomodă… Câte studii au ca reper opera scriitorului Mihai Rădulescu? Câte doctorate au apărut având ca studiu ,,Fenomenul Pitești“? Nu demult cineva mă întreba: “Își mai aduce cineva aminte de Mihai Rădulescu?”
Monica Levinger, studenta ce nu și-a uitat mentorul, desi trăiește în Israel, îi păstreaza încă vie memoria. Prietenul Daris Basarab alias Boris David, scriitorii din diaspora, prieteni istorici, ce încă îi duc dorul…
Nu domnule, Mihai Rădulescu nu va dispărea din memoria colectivă, deja pentru el nu mai există granițe…Deja și-a câștigat libertatea cuvântului în lumea largă…
Da, Mihai Rădulescu rămâne un reper de moralitate și demnitate față de Neamul Românesc, și Biserica Ortodoxă Română. File de Pateric Românesc!
Dumnezeu să-l odihnească în pace !
Mariana Gurza
***
Opera literară
• Shakespeare, un psiholog modern, Bucureşti, 1979;
• Civilizaţia armenilor, Bucureşti, 1983;
• Ultima nădejde, Bucureşti, 1983;
• Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru, Iaşi, 1985;
• Mozart. Şapte zile pentru nemurire, Bucureşti, 1987;
• Pe bulevard în jos…, Bucureşti, 1990;
• O vizită la regele Mihai I, Bucureşti, 1990;
• Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste, Bucureşti,1992;
• Sânge pe râul Doamnei, Bucureşti, 1992;
• Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, Bucureşti, 1993;
• Dactilografele şi revoluţia, Bucureşti, 1993;
• „Rugul aprins”. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste, Bucureşti, 1993;
• Codrul scufundat, Bucureşti, 1994;
• Evadarea lui Liviu Rebreanu, prefaţă de George Anca, Romulus Vulcănescu, Bucureşti, 1994;
• Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1994;
• Împuşcarea călăreţului, Bucureşti, 1994;
• Popa Piso din Zărneşti, Bucureşti, 1994;
• Antropologia stilistică. Lumea lui Charles Dickens, prefaţă de Victor Săhleanu, Bucureşti, 1995;
• Condamnat să învingă, prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1995;
• Flăcări sub cruce, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;
• Testament între îngeri şi diavol, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;
• Un viitor călugăr greco-catolic din preajma „Rugului aprins” (în colaborare cu Pericle Martinescu şi Justin Paven), Bucureşti, 1996;
• Preoţi în cătuşe (în colaborare cu Irineu Slătineanu), prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1997;
• Morţii noştri vii din temniţă, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;
• Antim Ivireanul – învăţător, scriitor, personaj, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;
• „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud, prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1998;
• Patru eseuri despre Mircea Eliade, Bucureşti, 1998;
• Istoria literaturii române de detenţie, I-II, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1998;
• Bucuriile şi mâhnirile părintelui Sisoe din Boteni, Bucureşti, 1999;
• Iubirea ca pasărea cerului şi alte povestiri, Bucureşti, 1999;
• Hrandt, prefaţă de Bedros Horasangian, postfaţă Barbu Cioculescu, Bucureşti, 2002.
Traduceri
• Oaspetele nepoftit. Poveşti armeneşti, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Dirayr Mardichian); George Eliot, Silas Mamer, Bucureşti, 1969;
• Victor Hugo, Ultima zi a unui condamnat la moarte. Bug-Jargal, Iaşi, 1971;
• Oscar Wilde, Menţiuni, prefaţă de Mihai Miroiu, Bucureşti, 1972;
• Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, Cluj, 1973 (în colaborare cu Grigore Năstase);
• Montaigne, Aforisme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977;
• Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, Iaşi, 1981;
• Augustin, De magistro, introducere de Lucia Wald, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Constantin Noica).