În tărâmul visării, satul de-acasă sau casa satului, dorul de sat, de copilărie şi de tradiție, este satul care în sinea lui le poartă pe toate acestea la un loc. Pentru că doar acolo fiecare dintre noi, cei care am trăit acolo, puteam deveni într-o clipă și împărat şi cerșetor, şi balaur şi luptător, puteam deveni orice, acolo unde fiecare zi de mâine nu era decât un început al unui nou joc. Chipul drag al copilăriei de pe tărâmul fermecat al satului nostru, acea figură a vârstei plămădită dintr-un darnic şi viu amestec de gusturi, culori şi zgomote, peste care tronează inocența, naivitatea şi puritatea pruncului este o caldă felie de viață, pe care copiii zilelor noastre nu o cunosc decât din poveștile bunicilor.
Frumos era pruncul de țăran în cămeșuța albă de pânză sau,, jolj’’, lungă până în pământ. Frumos în optincuțe și obdele…,cu obrajii îmbujorați chiar dacă urmele de silvoiță şi groștior îi îmbrățișau într-o pictură hazlie chipul. Era frumos în lumea lui, încălecat pe șaua copilăriei într-un tărâm, de care nu se sătura niciodată. Dolofan, pe drumul satului, sau pe vale, prin grădini şi pe dealuri, tropăind în băltoace, frământând noroiul, cocoțat în copaci, în mii și mii de ipostaze, care de care mai trăsnite, frumoși, de parcă mănâncă ” doar mniez de nucă” , după cum spuneau femeile mai vârstnice.
Ne întoarcem în sat, în copilărie și dintr-o dată ne-aducem aminte de începuturile fermecate ce deschideau odată cu zăvorul glasurilor sale începuturile de poveste …și fiecare poveste începea la fel: ,,a fost odată…ca niciodată…..demult, tare demult’’. Această formulă făcea parte din jocurile copilăriei din satul românesc tradițional.
Felul în care se jucau copiii satului aducea un farmec aparte prin abordarea unor subiecte serioase, ceea ce îi punea în postura de a părea, în aceeași măsură caraghioși dar și drăguți: ,,Io vreu să hiu mamă, tu, Vasile, să hii tată, tu eşti tâna, tu, tânu…Anica a hi doctor, Anuța și Gavriș vânzătorii……’’. Uneori nemultumiți ne mai încăieram în smiorcăieli:
”Io, nu mă mai joc cu tine, că și ieri tăt tu ai fost mama. Mai vreu să hiu și io, batăr astăzi!” Și avea dreptate, pentru că împărțirea rolurilor trebuia să se facă în mod corect, așa cum ne învaţaseră ai noștri: ,,Să nu vă sfădiţi! Mai lasă-l și pă el să hie cum vre ,nu ….numa cum îi vre tu!…că s-a duce di la tine !’’
Tabloul împărțirii de roluri era unul extrem de atrăgător dar şi dificil.
Dar apele se linișteau dând drumul ”motoarelor” ce porneau în forță forfota jocului împăcării. Plutea în lumea satului, a copilăriei, o poftă nestăpânită de joc, un întreg univers ce fremăta de zâmbet și voie bună. Jocul nostru,al lor, era învestit cu o forță uriașă, era o lumină vie, iar în lumea jocului totul părea perfect, era o lume în care doar clipa conta iar ea, clipa, clocotea ca ”bulbucii de săpun” în palma copilariei de acolo. Clocotea în poala veșniciei. Așa arăta universul copilăriei din sat, cu bulbucii din aluatul tocitorilor, cu bulbucii din bălțile de ploaie, cu bulbucii din cutia de box fabricaţi din săpunul mamei (făcut din unsoarea de porc ) sau cu săpun ”Cheia” cumpărat mai greu, uneori pe ouă,… de la bold. Zilele calde de vară ne găseau adesea pe pragul cămării, pe marginea șanțului sau pe butucul de la tăietorul de lemne, cuprinși în spectacolul colorat al ,,bulbucilor de sopon”. ,,DE-A BULBUCII “(baloane de săpun). Într-o cutie, de obicei de ,,box”, înmuiam săpun ,,Cheia”(era atunci) și în soluţia obținută introduceam un pai în care suflam. Cutia se umfla într-un tort de biluțe colorate. Cu ajutorul paiului lansam în aer balonașe ușoare, lent plutitoare și în lumina soarelui ușor colorate. Spectacolul ,,bulbucilor’’era o mare plăcere pentru noi, îl admiram scăldându-ne zâmbetul în bucuria biluțelor zburătoare.
Aşa arăta universul creat și recreat de copii, un spațiu în care se regăsea o lume în siguranță, prietenoasă și simplă, pe care noi, copii o stăpâneam și prin care umblam nestingheriți, o lume construită şi reconstruită după pofta imaginației noastre. O ridicam și o coboram, o complicam şi o simplificam, o îmbrăcam şi o dezbrăcam după jocul minții de copil, iar mintea noastră nu sta niciodată în loc.
Copilăria respira în atmosfera satului, râsetele și jocurile noastre. Nimic nu putea fi mai frumos decât să o trăiești acolo, prin toate ascunzișurile făcând fel de fel de năzbâtii. Aşa am trăit în poala satului muşcând cu poftă din darul scump al cerului. Odinioară, jocurile tradiționale erau parcă desprinse din viața de zi cu zi, până și denumirile lor sugerau acest lucru :,,De- a barza “, altele erau mici scenete :,,Lapte gros”, ”De-a calu” , ”Bâza “etc.
Unul dintre cele mai prezente jocuri în toate generațiile de copii ai satului , cel care s-a perpetuat până astăzi sub alte denumiri, a fost jocul: ” Ipio-poş” sau” De-a mnijitelea”, devenit apoi: ”De-a ascunselea”. L-am jucat în multe curți cu ”actori” – copii din tot satul și ne-am găsit ascunzişul prin paianjenii încăperilor din atât de multe șuri, stăuăroaie, poieți, încât parcă toată casa omului a devenit o scenă de joacă pentru copilarie. Aş spune chiar ,arogându-mi dreptul de a extinde spațiul casei,satul întreg devenise scena în care ne jucam copilăria.Alături de jocul pietricelelor, a păpușilor sau jocul cu mingea, jocul amintit mai sus: ,,De-a ipiopoş’’sau :,,De-a mnijitelea’’ rămâne unul dintre cele mai practicate jocuri, vechi ,poate cel mai longeviv și poate unul dintre cele mai dragi scenarii ale copiilor din sat.
Jocul se deschidea prin câteva versuri , care să desemneze pe cel care va” mniji” primul :,, Într-un coș cu viorele / Ședeau două păsărele/Amândouă ciripesc/Eu pe tinu te iubesc !’’
Asta era cea mai mare problemă : ,,cine începe mnijitu’’, de aceea recurgeam la aceste poezioare, pe care le dirijam după bunul plac al grăitorului și în așa fel întindeam sau scurtam silabele cuvintelor încât să: ,,nu ptice pă mine’’.
O altă poezioară : ,,Într-o călimară/Plină cu cerneală/ Ce culoare are /Călimara ta/.
Sau : Uni,doni,tri ,patroni,cionca,lonca…Gârli,știop… sau ” Unima doinima tri cu cula cula/ Cioca boca Cincu râncu piu stop/ Tu să ai noroc” .Tot jocul relaxează iar scena copleșește de-adevăratelea : capul aplecat peste mâinile cu palmele întinse pe lemnul crăpat al șurii, ochii închiși și se spune poezioara în gura mare(erau multe într-un scenariu inventat nu se știe când și de cine dar care persista în viața copiilor satului aducându-le mare bucurie ) . Cuvintele de avertizare nu lipseau indiferent ce postură sau ce rol aveam în cadrul jocului, deoarece : ,,să nu pândești , închide bine ochii !Ai grijă că te vedem! ’’ Dar ,din nou trebuie să recunosc, uneori ,pe furiș , mai deschideam ușor crăpătura ochiului în speranța că prindem ceva….ce mai una alta ! Regulile însă trebuiau respectate, așa că încălcarea lor ducea la întreruperea jocului:,,Te-am văzut…..ai pândit! Nu mă mai joc….mnijăște și numără din nou !’’Acestea erau supărările ce puneau la punct pe cel care încerca să păcălească până şi regula jocului,pedepsindu-l pe cel care nu respecta ”legea”…
Mai apăreau supărări și în fuga celor doi către victorie: ,,io am ajuns primu… ba io….io te-am scoptit primul , ba io ….nu-i așe? ( îi întrebau pe ceilalți )….ba io am bătut primul, nu m-ați auzit? Am fost înaintea ta…’’ Și unul mai îngăduitor din cei doi rupea supărarea : ,,no, lasă c-oi mniji io din nou’’….
Și iar şi iar jocul se derula iar cotloanele gospodăriei cuprindeau în brațele lor copilăria. Așa, copii erau prinși în ieslea cu fân şi paie din poiata omului, în ciubărul din șură, după uși ,pe sub paturile din casă, în staulul de oi, prin coteț când porcii erau duși pe Poiană, prin ”cătrețe”, când spațiul era mai generos ….Nu cred că putea fi vreun loc necercetat de copilarie şi neexploatat . Copilăria era pretutindeni,încăpea peste tot,se pitulea …..ea se pierdea pretutindeni, adunându-se pentru a se pierde din nou,iar şi iară. Multe mai erau castelele copilăriei şi nici un loc nu rămânea neatins de zburdălnicia ei, că era moară, că era car, că era poiată cu rândunici colibe din coceni, că era cortul din ”halduri” sau colibe…,,pupti din juptii de tulheni” ,castel din tină sau căsuță din frunzar…
”Lapta” sau mingea ajunsă în mâinile noastre făcea ,,pită caldă’’ scoțând din cuptorul imaginației minuni de jocuri în care să râdem ,să visăm, să zburdăm, să lăcrimăm dar mai ales să fim copii .
Jocurile cu lapta erau numeroase și erau, poate , preferatele noastre și acasă și la școală. Grădinile oamenilor, curţile, drumul era plin, plin de copii, ce își făceau jocurile cu lapta (minge de dimensiuni mici) : o aruncau, o prindeau, o loveau,ținteau….:.”De-a hribele” ,” De-a ogoiu” ,” De-a una şi fuga” ,” De-a la foc- la foc”.
Din toată suita jocurilor cu lapta , jocul de căpătâi rămâne : ”De-a hribele”.
Un copil ținea mingea, se învârtea în cercul format de copii în jurul lui și zicea:
”Să hie , să hie…..Anica !!!” Arunca pe neașteptate mingea iar Anica o prindea și astfel câșiga o hribă iar ea devenea un nou culegător, țintind un alt copil:
” Să hie, să hie……Gavriș..!” …Acesta , dacă nu prindea mingea fugea cât mai departe de subiect pentru ca șansa de a ne ținti să fie cât mai redusă. Dacă nu nimerea, striga mai departe numele unui nou culegător. Dacă ne nimerea , cel atins ieșea din joc într-un repaus până la sfârșitul lui.
De multe ori ,în preajma unei jucării noi,copiii, construiam mai multe jocuri, cazul jocurilor cu mingea, a jocurilor de creaţie făcute cu păpușile etc.
Capacitatea uimitoare de invenție și imitație într-o lume în care nu ai nimic de-a gata,rămâne o caracteristică esențială a celor care și-au trăit copilăria în lumea satului.
Uneori ne asumam serios rolul de ,,popă’’ şi cu versurile năstrușnice adunate la întâmplare dar lăsate nouă din alte generații simulam mișcările preotului, pendulând mâna înainte și înapoi în semn că mergem și noi purtând cădelnița : ,, Doamne miluiește/ Popa prinde pește…peștele-o fugit….popa n-o vinit’’.
Jucăriile nu se luau de la ,,prăvălie” sau dacă se întâmpla să se găsească , erau prea scumpe pentru a fi cumpărate.Ar fi interesant de privit comparativ relaţia ce se putea stabili între o jucărie creată de copil şi una creată adult ….Vorbim aici de implicare,de motivaţie , de împlinire…toate darurile din braţele micului creator.Şi jocul construit în jurul creaţiei era în mod evident unul ce presupunea o altă atitudine,alt comportament….rolul actorului avea greutate,iar jocul consistenţă în conţinut, rod al imaginaţiei aceluiaşi creator- pruncul satului.
Natura reprezenta o lume darnică, din care copiii își puteau găsi o gamă variată de materiale și astfel să-și confecționeze o paletă la fel de variată și de largă de jucării. Interacţiunea fără frontiere a micilor creatori cu natura, cu lumea cea mare, avea darul de a da naştere marii scene a spectacolului, pe care copiii îl jucau pe cinste.
Imaginația și fantezia aveau o mare libertate. Pe marginea văii satului creșteau sălciile numai bune să se facă din coaja lor fragedă cimpoaie şi ” durloaie” .Alături de ele la îndemâna copiilor se afla lemnul de soc , din care își mesteșugeau pistoale cu apă sau gloanțe din cânepă și câlți. Așa s-a născut jocul: ’’De-a muzicanții ‘’
”În faţa lăzii de zestre…” , ”La ospăţul satului”, ”În cântecul ceterii…”
Şi cum în lumea satului muzicanţii erau prezenţi cu diverse ocazii ,alături de cei mari erau prezenți și copiii la manifestările de bucurie ale satului. Atunci, cum să nu luăm cu noi, faceți bine voi, oameni mari ai satului, nu ne cereți asta…..să luăm lumea voastră veselă și s-o aducem la noi, în lumea noastră, a celor mici. Iată cum în universul copilăriei copiii satului își fabricau instrumente pe măsură.. Așa s-a născut vioara din tulheanul de mălai, apoi mandolina din cutia de chibrituri peste care se puneau firele subțiri de elastic scoase din guma de la izmenele bunicului sau de la budigăii lui tâna, acordeonul – din hârtie, cimpoiul – din coaja de răchită sau tulpina de la florile morților,cântecul cocoşului făcut cu firele de iarbă. Iată suficient de multe instrumente pentru a se naște jocul care le reunea pe toate:,,De-a muzicanții’’
În zidirea jocurilor în care era transferată lumea celor mari în lumea proprie copilăriei micii omuleți se dovedeau foarte inventivi. Şi nu doar capitolul : nuntă,botez, dans îşi găseau spaţiu în jocurile noastre ci tot ceea ce marca viața comunității rurale, în special momentele importante din viața omului. Prin urmare , copiii inventau scenariul înmormântării, după modelul preluat de la cei mari. Percepţia unui astfel de moment era făcută cu măsura vârstei dar semnificaţia şi greutatea jălaniei şi a jelitului erau făcute cu măsura pe care o aveau la îndemână, fără să pară nimic înfricoșător, pentru că era privit totul ca parte din viață .Aşa că…în jurul pruncului cu ochii închişi şi mâinile adunate pe piept,întins pe iarba de acasă, cuvântam cam aşa…sub formă cântată :
”Aiii,săracu c-o murit….Şiii nime nu l-o jălit….Ai,săracu c-o murit….Şiii nime nu l-o jăli!” …şi cântau sub forma verşului cântat de diacu.
Jucăriile erau fabricate fie de noi, copiii, fie de un frate sau o soră mai mare, fie de părinți sau bunici cu o îndemânare și fantezie, ce nu cunoștea limite. Materialele pe care le foloseam în confecționarea jucăriilor , a acelorași jucării, erau variate,așa cum a fost cazul păpușilor : a celor făcute din pănuși de porumb şi coceni de cucuruzi,cu păr de mătase de porumb, a păpușilor din lut sau a celor din cârpe (categoria de jucării cel mai frecvent folosită în satul tradiţional) sau din câlți. Fără un chip conturat ,păpușile din pănușă sau cârpe aveau trup şi semnificație și asta însemna pentru noi totul .Creatorii de jocuri,copiii din lumea satului,găseau o jucărie în orice obiect din preajmă, pe care îl transformau într-un prieten drag ,găsind noi forme de a petrece timpul şi inventând mereu noi jocuri ,atribuind jucăriilor roluri diverse într-o simplitate cu un farmec fără margini.
Grădinile ofereau materiale diverse, din care se putea ,,inventa”jucăria dorită : din urzica moartă se confecționa morișcă, din tulpinile de păpădie- cimpoaie sau lănțișoare, purtate la gât sau oferite păpușilor ; iar din tulpina de la porumb se confecționau patine sau viori .
Lemnul darnic întâlnit la tot pasul deschidea porţile unei lumi de jucării ,în funcţie de vârstă ,anotimp şi sex. Astfel băieții își confecționau arcul cu sageti,praștia iar fetele ,de obicei,se gândeau la mobilierul necesar pentru camera păpușilor (de obicei legănuţ ,unind două scânduri ),în jocul de creație:,,De-a mama”, ”De-a familia” etc.
Alături de lemn,hârtia reprezenta un alt material din care pruncii de țărani își croiau multe și variate jucării, care colorau universul copilăriei în acel spațiu ideal.
Aceste jucării, ce presupuneau cunoaşterea unor tehnici de îndoire ale hârtiei și ale ordonării acestora, erau confecționate de cei care erau deja școlari , iar mai apoi acest secret era transmis și celor de acasă : fraților sau prietenilor mai mici. Dintre jucăriile din hârtie, care au luminat de-a lungul timpului sufletul micuţului fiu de țăran se pot aminti: capișonu (coifu) ,pocnitoarea, solnița, acordeonul ,avionul, morișca, zmeul, vaporașul sau bărcuța ,ultimele ,în mersul lor pe apa ” halăului” sau a văii, ce-i țineau cuprinși în vraja jocului o bună bucată de vreme. Şi fiecare bărcuţă şi vaporaş încărca în spinare …..chipul copilăriei de la ţară.
În jurul capișonului se croia jocul: ,,De-a soldaţii’’…apoi fiecare jucărie creiona în jurul său propria pictură, ce izvora din însăşi semnificaţia acesteia…
Legătura cu natura era una specială. Copiii simțeau că sunt o parte din ea iar ea era o lume darnică ,în care ne ei își găseau atât de bine locul alergând,căutând , gândind , inventând și zidind în brațele ei o lume de jucării, ce colorau universul unei bucurii.
Dacă frumusețea iernii aducea în viața copiilor bucuria zăpezii, primăvara avea un farmec special prin explozia de verde a naturii; dacă vara purta cu ea soarele și căldura toropitoare, toamna însemna bogația în grădini și livezi.Copiii satului trăiau din plin bucuria fiecărui anotimp, îl simțeau mai aproape de suflet iar jocurile se construiau și se desfașurau în funcție de aceste anotimpuri.
Iarna se bucurau la săniuș, dându-de pe ”duriș” ,prinși în jocul: ,,De-a brujitelea’’sau,,La țintă’’,făcând oameni de zăpadă , gustând din sloiurile streşinii sau dimpotrivă, ascunzându-se de gerul năpraznic la gura sobei ,construind colibe din coceni și ascultând poveşti la căldura focului. Primăvara colindau luncile și văile căutând ouă de pasăre, jucau mingea pe câmpul mustind încă de zăpada abia topită. Vara colindau pădurile după ”pomnițe”( frăguțe), își făceau cotloane în căpițele de fân, legau cărăbuși cu sfoară crezând că îi vor lua cu ei în zbor iar scăldatul prin toate băltoacele, erau preocupările zilnice. Toamna chiar și munca, la care erau puși, devenea prilej de joacă. Iată că la desfăcatul porumbului se căutau știuleții care aveau câteva boabe colorate și se rostea arătând spre ceilalți: ”ciurtu-te”. Nu se știe exact ce însemna acest cuvânt dar era o adevărată tragedie să se încheie desfăcatul și să rămâi ”ciurtat”. În casă sau afară, copilul trăia din plin copilăria simțindu-se parte dintr-un univers în care dimensiunea fundamentală era fericirea.
În curgerea firească a timpului, şiruri de copilării s-au perindat, s-au consumat în vatra satului, minunate şi dragi copilării. Povestea de atunci ne apare astăzi precum o rugăciune menită să încălzească sufletul cu puritatea şi veselia binefăcătoare, o altă vârstă și alte vremuri…Este copilăria!
––––––––––
Maria Pădurean POP