Cunoșteam totul acolo așa cum îmi știam respirația și mersul, pe sârmă mereu…
În casa aceasta timpul nu există și de aceea mi-e atât de bine… Aici am dat drumul atâtor visuri în lume, cu atât de mult entuziasm și credință. Îmi este totul familiar, face parte din mine, din toate măririle și căderile inevitabile prin care am trecut în zbor sau la pas…
Totul e energie împrăștiată care parcă așteaptă să o readuc iar și iar în echilibru. Muchiile pereților nu pot fi altfel decât puțin strâmbe, așa cum au fost la început, făcute cu stângăcie. Îmi place imperfecțiunea zidurilor pentru că în spatele lor sunt mâini care au căutat demult apropierea de perfecțiune.
De aici se auzeau, ca din altă lume, clopotele ce sunau de vecernie la schitul de peste deal când dispărea totul din jur sau devenea transparent spre dimensiuni nevăzute. Ca un vaier prelung, repetat, își spuneau chemarea spre rugăciune, spre reculegere sau poate doar spre reamintire a efemerului de care uităm deseori, rodul semeției de a fi concret sau al iluziei eternității… Nimic nu e perfect și pentru totdeauna, dar, până la urmă, de ce nu am trăi ca și cum am fi?… E mai confortabil așa, mai ușor de trăit printre alegeri la tot pasul.
Toți cei care au trecut pe aici au scăpat în eter măcar câte un gând de nemurire. Unii au păstrat iluzia până la final, alții, cu stângăcie netrucată și tremurândă și-au alungat repede gândul în coșul cu visuri destrămate, prea plin de tot ce ar fi putut fi…
Acolo zace mult din ce-am visat mai frumos căci nimic nu e distribuit uniform în lume, în oricare lume. Coșul cu ce nu îmi mai e acum de folos e, paradoxal, plin de frumos…
—————————-
Laura OPARIUC
29.05.2019
(din proza scurtă ,,Casa fără timp”)