Ne gândim cu adevărat la marele dar al vieții, venit de la Dumnezeu? Cât de fragil este firul ei ? Cineva se exprima astfel: „O viață nu înseamnă nimic! Dar nimic nu se poate compara cu o viață”! Am ști s-o prețuim mai mult, dacă am înceta să viețuim automat, dacă am învăța să ne bucurăm de fiecare clipă a ei! Cel mai mare miracol este, până la urmă, viața însăși! Ferice de cei care pășesc înfiorați pe tărâmul acesta, care știu să se bucure, să vadă miracolele din jurul lor, să transmită fericirea celor care nu au acces la ea! Poetul, mai mult decât oricine, trăiește miracolul vieții și, în generozitatea si noblețea lui, este fericit să-l împartă semenilor săi. Numai poetul, rupând din viața lui, împarte mărgăritare celor din jur și, în măsura în care reușește, se simte cu adevărat fericit!
Un interviu ce va rămâne în memoria colectivă acordat de poeta Ana Podaru…
Dumnezeu să o odihnească în pace!
***
Vă mulțumesc, mai întâi, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!
Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familia, părinții…
Ana PODARU: Vă mulțumesc pentru invitație. Voi răspunde cu drag acestui interviu. Logos şi Agape este una dintre platformele culturale româneşti de prestigiu cu care colaborez cu plăcere.
Ioan POPOIU: V-ați născut într-o zi de toamnă, într-un sat de lângă Bacău! Cum era locul natal?
Ana PODARU: Bacăul meu drag, Moldova inimii mele. Da, m-am născut într-o zi de octombrie, anul 1974, în oraşul Bacău, din păcate, am fost un copil nedorit de tatăl meu, fiind a treia fată, tatăl meu dorindu-și un băiat, am fost ignorată mult timp lipsindu-mi dragostea unuia dintre părinţi. Am crescut în comuna Nicolae Bălcescu, un sat de care-mi amintesc cu drag, un loc în care m-aş întoarce definitiv, dacă aş putea, pe uliţele acestui sat mi-am petrecut copilăria, bucurându-mă de natură. Era o comună înfloritoare, aproape de oraș, evoluată, cu mijloace de transport, din care tradiţiile nu lipseau, se respectau de sărbători, îmi amintesc de horele din sat, de biserica impunătoare, în stil gotic, cu o arhitectură romano-catolică specifică. Uneori, îmi amintesc de clăcile la care participam, împletind ciorapi de lână sau torcând, mi-o amintesc pe mama ţesând la război sau cosând motive florale pe in, îmi amintesc baticul ei de ţigaie înflorit cu care mergea la biserică. Nu pot uita caii, am iubit întotdeauna caii, alergam pe pajiște după mânji, chiar am primit o copită în abdomen încercând să apuc coada unui mânz, eram furioasă când vecinul meu îşi bătea caii până la sânge. Îmi amintesc de cireşii în care ne petreceam verile, de perii în care aruncam cu pietre, de gustul lor şi de zeama care ne curgea pe bărbie. Îmi amintesc de uliţele satului, de câmpurile mănoase, de munca câmpului de care nu am fost lipsiţi, îmi amintesc de muşcatele din fereastră, de fântâni, de izvoare. Aş putea scrie la nesfârşit despre satul meu natal.
Pe urmele cailor
Pe urmele cailor, într-un trecut adânc
M-am regăsit adesea de multe ori plângând,
În gingașe ființe ducând povara grea,
Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea.
Copil fiind în suflet simțeam durerea lor
Și cum arată teama în ochii cailor,
Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling,
Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting
Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz,
Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz,
Aud și bocănitul ciocanului în cuie
Și zgomot de potcoave galop la cer se suie,
Privesc spre nori văd corbii cum se reped la cai,
Cum biciul se lovește de pielea lor și …vai…
Văd sângele cum curge, pe corpul lor, flămând,
O siluetă care izbește-n ei râzând
Și retrăiesc momente de teamă și furie,
Și nu pot uita caii și-a mea copilărie.
De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei,
Mă rog la cer… zic: – Caii … sunt ocrotiți de zei!…
Ioan POPOIU: Ce percepție aveți despre copilărie ? Cât a fost de fericită?
Ana PODARU: Din punct de vedere social şi afectiv, nu am avut o copilărie fericită, locuiam într-o căsuţă de chirpici de la marginea satului alături de încă două surori, Iustina şi Cristina, eu fiind mezina, și de fratele meu, Alexandru. Tatăl meu era iubitor al licorilor lui Bachus, acest aspect al vieţii ne-a marcat existenţa şi ne-a încetinit evoluţia, am trăit în teroare, violenţă şi sărăcie. Mama noastră însă era o fiinţă nobilă, ea ne-a educat în spirit românesc, ne-a însuflat valorile umane şi ne-a format pentru viitor. Chiar dacă am fost săraci, mama noastră făcea din puţin mâncare gustoasă şi ne îndestula, nu mânca ea, ca să ne săturăm noi, iar curăţenia era la un nivel ridicat, preșurile le spălam la râu, hainele. Mama ne cumpăra de Paşti hăinuţe noi, uneori expadrilele sau teneşii se rupeau în talpă, îmi amintesc că le vulcanizam cu prenandez şi cauciuc, dar eram mereu curaţi.
Ioan POPOIU: Cum a fost prima zi de școală?!
Ana PODARU: Prima zi de şcoală a fost emoţionantă, eram îmbrăcată în uniformă, aveam fundiţe albe legate de coroniţă şi un ghiozdan cu câteva rechizite noi. Am fost fericită când am primit abecedarul, l-am răsfoit pagină cu pagină fără întrerupere. Am colegi de care-mi amintesc cu drag, Andreea Vaculick, Iulian Bucur, oameni dragi ai sufletului meu, când amintirile ne copleșesc, schimbăm câteva vorbe, eu şi Andreea, care era fiica dirigintei Irene Vaculick, profesoara de română pe care o iubeam ca pe o mamă. A, să nu uităm de matricole, imediat ce ne-am instalat în clasă, am primit un număr fără de care, pe timpul comunismului, nu ne puteam întoarce în clase.
Ioan POPOIU: Ați părăsit satul natal și ați mers la un liceu din Bacău! Cum a fost acel moment?
Ana PODARU: Liceul de științe ale naturii din Bacău, ,,Vasile Alecsandri”. A fost o alegere independentă, tatăl meu nu agreea ideea ca noi, copiii lui, să ajungem ,, profesoare”, ne arunca cărțile, ne stingea lumina, uneori învăţam la lumina lumânării cu pătura în geam, noaptea, pentru a nu-l deranja cu lumina, dormeau patru frați într-un singur pat, într-o cameră mică căruia i se spunea chiler. Învăţam cum puteam, eram puşi să curăţăm la porci, să culegem buruieni pentru hrana lor, pliveam iarba din grădină, scoteam apă din fântână şi udam grădina până mustea apa în pământ. Aceasta era dorinţa tatălui nostru, iar noi executam ordinele cu strictețe, de frică, nu ne bătea pe noi, dar o bătea pe mama noastră până la sânge, vedeam cum mama noastră, însărcinată, era bătută până avorta. În aceste condiții, mi-a fost teamă să-i spun tatălui meu că mă voi înscrie la liceu, am făcut acest lucru în secret și, culmea, am intrat la liceu, vestea nu a fost bine primită acasă, cu toate că se citea mândria pe faţa lui, ştiam că va trebui să mă descurc cum voi putea. Am început liceul cu mari speranţe, mergeam cu drag la cursuri, făceam naveta cu trenul, ca să nu plătim uneori, mergeam cu naşul, sau fugeam de el prin tren, mâncam batoane cu lapte şi mac, erau dulci şi ieftine, uneori îmi mai cumpăram sana şi ştrudele cu mere.
Ioan POPOIU: Cum percepeți acum acei ani?
Ana PODARU: Acei ani au fost superbi, viaţa de navetist era frumoasă, uneori sora mea, care era la liceul agricol din Hemeiuşi, fugea de la cursuri şi venea la Bacău să-mi fure cărţile din bancă, să mergem la cinema. Aşa reuşea să mă înduplece să lipsesc de la cursuri.
Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre liceanca Ana Podaru?!
Ana PODARU: Nu am fost unul dintre cei mai buni elevi, eram undeva la mijloc, învăţam prin trenuri, dar mă descurcam, nu aveam probleme cu profesorii, în general eram iubită de ei.
Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul, ce s-a întâmplat atunci?
Ana PODARU: Am absolvit treapta întâi de liceu şi atunci sora mea, cea mai bună prietenă a mea, suportul meu psihic, s-a căsătorit şi a plecat din localitate la Petroşani. Am fost debusolată, nu mai aveam parte de afecţiune, lângă ea mă simţeam iubită. Venise timpul ca cineva să-i ducă zestrea la Petroşani, nu era mare lucru, o plapumă, nişte perne, ce reușise mama să încropească din bănuţii strânşi cu greu. Am plecat cu fratele meu la Petroșani, unde am întâlnit un băiat, aveam 16 ani, el s-a îndrăgostit de mine, locuia în bloc cu sora mea. Am avut câteva discuţii cu el, îmi doream să fac treapta a doua de liceu la Petroșani, să fiu aproape de sora mea. Ajunsesem târziu şi nu mai erau locuri, m-am întors în satul meu dezamăgită. Cumnatul meu a venit într-o zi acasă cu acel băiat, care m-a cerut tatălui meu de soţie. Acesta a spus că mă dă în schimbul unui litru de ţuică, am fost atât de dezamăgită, am plâns şi am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. M-am căsătorit.
Ioan POPOIU: În ce context a avut loc căsătoria și mutarea la Vulcan ?
Ana PODARU: Contextul a fost unul trist, doream să scap de dracul şi am dat de tac-su, cum spune proverbul. Îmi plăcea acel băiat, dar nu ştiam ce-i iubirea, aveam nevoie de afecțiune, m-am căsătorit din dorința de a fi iubită şi respectată. Totul a fost frumos până am născut un băieţel, aveam 18 ani, apoi el s-a schimbat, a devenit violent, juca toți banii la păcănele. Eu nu suportam un beţiv lângă mine, ne certam, mă bătea şi s-a produs ruptura. A fost o perioadă grea, violentă, de care nu vreau să-mi amintesc, cert e că acele clipe m-au marcat pe viaţă. Am divorţat cu greu, lucram pe unde apucam, el îmi fura băiatul, sufeream, eu nu aveam condiţii, era o luptă grea psiho-emoţională. Apoi l-am cunoscut pe Iulian, a fost o iubire curată, adevărată, un băiat bun, cu care m-am căsătorit imediat şi m-am mutat la Vulcan. Mi-a acceptat copilul şi am mai născut o fetiță, care este lumina ochilor mei.
Ioan POPOIU: După absolvirea școlii sanitare din Petroșani, ați fost multă vreme asistent medical la spitalul din oraș! Cum au fost acești ani?
Ana PODARU: Am reluat școala, după ce mi-am crescut copiii, în 2006, m-am înscris la Liceul industrial Vulcan, unde am studiat electrotehnica. Am primit şi premiu la absolvire, eram un elev eminent, studios, lucram deja la spital ca infirmieră. A fost o perioadă grea, aveam copii, aveam serviciu, dar am avut susţinere din partea familiei. Am luat bacalaureatul şi imediat m-am înscris la Școala postliceală sanitară Carol Davila din Petroşani, dorinţa mea era să fac facultatea de asistenţi la UMF Cluj. M-am înscris, am intrat, dar s-a dizolvat clasa, pe motiv că eram doar şase pentru anul întâi! Aşa că singura variantă mi-a rămas postliceala. A fost extraordinar de frumos, am devorat fiecare clipă, anii de practică din spital, cărțile de medicină generală, am cunoscut oameni noi, colegi, prieteni, profesori. M-am implicat foarte mult și promovarea ca asistent debutant am primit-o încă din anul 3 de şcoală, lucram sub supraveghere. Mi-am făcut lucrarea pe Pneumoftiziologie-Tuberculoză şi am luat zece. Eram foarte bucuroasă, mă simţeam împlinită. Am lucrat în orașul Vulcan, în secția Pediatrie, mai apoi m-am mutat pe TBC, îmi iubesc meseria, o fac cu drag, cu pasiune şi vocaţie. A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, îmi amintesc cu drag de colegii mei şi de unii bolnavi de tuberculoză care m-au impresionat. Secţia noastră a fost mutată apoi la Petroşani prin ordin ministerial şi acolo am cunoscut oameni noi, medici noi, dar lucram pe acelaşi program naţional de tuberculoză şi mi-a fost foarte uşor. M-am ataşat de toţi, de colegi, de doctori, dar mai ales de bolnavi, nu-i pot uita, uneori mă gândesc la ei, mi-e dor de ei.
Ioan POPOIU: A fost o perioadă lungă, aproape 20 de ani, în care cei doi copii ai dvs. au crescut mari! Ce satisfacții ați avut?
Ana PODARU: Doamne, cea mai mare realizare a mea sunt copiii mei, Larisa şi Bogdan, i-am crescut cu drag, mi-au adus numai bucurii, sunt copii buni, sensibili şi iubitori. M-am bucurat de 20 de ani de viaţă de mamă, nu am simţit greutăţile vieţii, găteam, coceam, făceam prăjituri, torturi, mergeam cu ei în drumeţii, pe munte, mergeam la grătare, la iarbă verde, călătoream. Nu eram bogaţi, tatăl lor lucra la mină, eu eram asistentă, ne ajungeau banii pentru un trai decent. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fiu mamă!
Ioan POPOIU: Totusi, în 2014, a apărut o mare răscruce în viața dvs. Ce s-a întâmplat?!
Ana PODARU: Îmi doream evoluție, în profesia de asistent vezi multe, înghiţi, taci, plângi, te revolţi, te simţi neputincios în faţa şefilor, a sistemului. Toţi colegii eram nemulţumiţi, motive pe care nu le voi dezvălui acum. Doream să plec în Belgia, ne-am sfătuit cu soţul meu ca eu să plec prima şi el să mă urmeze imediat ce iese la pensie, minerii se pensionează de tineri. Am aplicat, se amânase cu un an plecarea din cauza unei legi în Belgia, aşa că, la îndemnul unui prieten, am aplicat pentru un job în Anglia și, după câteva încercări, interviuri telefonice, am fost acceptată. Am plecat, a fost foarte greu, nu prea ştiam limba, accentul britanic era diferit de cel american, am luat-o de jos ca infirmieră, am învăţat mult. A fost o perioadă de trei luni în care am lucrat până la 72 de ore pe săptămână, locuiam într-o cameră de azil.
Ioan POPOIU: Ați plecat și în Anglia ați continuat activitatea de asistent medical, ce ne puteți spune?
Ana PODARU: După cum am spus, am ajuns în Anglia, după trei luni, m-a urmat fiica mea, băiatul era de un an în Anglia, în alt oraş. Am luptat mult să obţin o locuinţă, am locuit cu chirie, apoi am închiriat un apartament doar pentru noi şi am luptat să obţin PIN-ul, autorizaţia de a lucra ca asistent în Anglia. A trebuit să aștept încă șase- opt luni până am primit avizul, dar a fost o mare victorie, imediat am primit un post de asistentă la noul azil unde lucram, renunţasem la primul job din cauza exploatării fizice. Aici eram respectată, iubită şi mă simţeam împlinită din punct de vedere profesional, făceam multe cursuri, scriam și vorbeam engleză, dar ținta mea era să lucrez într-un spital britanic de stat. Aşa că am aplicat imediat, interviul a fost un succes şi astfel am ajuns să lucrez într-un spital de stat, la secţia de reabilitare medicală din oraşul Crawley. Din păcate, viața mea privată s-a deteriorat, soţul meu a luat hotărârea să nu ne urmeze, s-a produs ruptura, fiica mea era la colegiul catolic şi nu-şi dorea întoarcerea. Am acceptat şi eu şi soţul meu să ne separăm, dar am rămas prieteni, între noi nu existau motive reale de divorţ, cu toate acestea am divorţat.
Ioan POPOIU: După ce-am vorbit de biografie, să ne referim acum la opera dvs. care este impresionantă. Când ați descoperit universul cărților ?
Ana PODARU: Universul cărților l-am descoperit în copilărie, din păcate, nu aveam prea multe cărţi în casă, dar le împrumutam de la bibliotecă.
Ioan POPOIU: Primele versuri de când datează?
Ana PODARU: Primele versuri le-am scris la 20 de ani, eram deprimată, sufeream cumplit şi acele câteva rânduri au fost ca o eliberare… ,, lumină e afară, întunecat mi-e chipul
tristeţea mă cuprinde înlănţuindu-mi gândul
aş vrea să plâng, dar oare la ce m-ajută plânsul
aş vrea să mor, dar moartea nu vine când vrea omul
şi-atunci mă zbat mai bine ca pasărea rănită
sperând că poate-odată voi mai fi fericită,…”, cam aşa suna.
Ioan POPOIU: Surprinzător, debutul poetic a avut loc târziu! De ce?
Ana PODARU: Nu m-am gândit niciodată că voi scrie poezie, apăruse acest facebook, eram şi eu prezentă, aveam un grup de amici cu care ne amuzam pe seama unei emisiuni TV. Eu, fiind mai glumeață, am început să pamfletez concurenţii acelei emisiuni, postam şi a prins la public, se amuzau copios. Într-o zi, am scris o poezie, apoi alta, aşa de amuzament, le-am postat și, la un moment dat, am fost luată la rost de o doamnă că de ce nu public o carte decât să postez pe net, că ce vreau, să mi le fure cineva?… M-am amuzat, nu ştiam ce-o să iasă, am continuat să postez, ea a continuat să mă certe, apoi m-am hotărât să-mi fac primul manuscris și așa s-a născut prima carte.
Ioan POPOIU: Să vorbim despre debut! Ce ne puteți spune ?
Ana PODARU: Debutul meu a fost neaşteptat de bine primit în rândul tinerilor mai ales. M-am bucurat de un succes enorm.
Ioan POPOIU: Primul volum are un titlu metaforic! De ce FIRIMITURI…?
Ana PODARU: Acest volum este foarte strâns legat afectiv de timpul copilăriei mele, de durerea şi suferinţa trăită, de plânsul fraţilor meu speriaţi, de icnetele de sub pătura trasă pe faţă de teama tatălui nostru, copilăria noastră a fost o dramă! Dar, dincolo de acea dramă, existau clipele de fericire, joaca, chicotitul, alergatul prin ploaie, iubirea care ne unea, bucata de pâine caldă din mâinile noastre flămânde. Imi amintesc cât de mult ne doream o prăjitură, o păpuşă, un suc sau o cutie cu bomboane. Toate acestea erau FIRIMITURI DE FERICIRE.
Ioan POPOIU: Cum a fost receptat volumul ?
Ana PODARU: M-am întors la Vulcan, să lansez Firimituri de fericire, am fost susţinută de viceprimarul Cristian Merişanu şi de primarul Gheorghe Ile, care au reușit împreună cu consiliul local să organizeze întreaga lansare în lipsa mea. Eu am venit doar cu cărţile, ca o invitată, în sală mă aşteptau peste 150 de persoane, elevi, studenţi, localnici, profesori, localnici, televiziunea locală, ziarişti… Am avut şi invitaţi speciali, pe scriitoarea Silvia Urlih, coordonatoarea unei antologii la care am participat, și scriitoarea Daria Dalin, care mi-au susținut lucrarea. Surpiza mea a fost că elevii liceului, la care am învăţat, mi-au recitat din poezii. A fost un moment emoţionant.
Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? S-a întâmplat ceva?! Următorul volum se numește semnificativ „Fluturi în infern”! Și este lansat la Londra! Cum comentați ?!
Ana PODARU: „Fluturi în infern” este tot un titlu metaforic, ce subliniază viața fragilă a fiecărui om ce se luptă cu greutăţile, bolile, suferinţa. Acest volum a fost tradus în engleză, este bilingv, român-englez, de aceea am lansat la Londra, în prezenţa şi cu ajutorul celor de la My Romanian Community, peşedinte Cristian Stâncanu şi o prietenă foarte dragă mie, Adina Maglan, care a reușit să ne ofere spaţiu chiar în Brent Library, o clădire impresionantă. Am avut peste 50 de participanţi români şi englezi şi a fost un real succes. Ulterior, acest volum a fost primit şi distribuit în toate librăriile din Londra, am înţeles că este foarte bine primit de cititori, se împrumuta des pentru a fi citit. A fost premiat de Editura Ispirescu acest volum şi a primit premiul întâi la Oneşti, în cadrul concursului „Expresia ideii”.
Fluturi în infern
Ana Podaru
Am colindat aseară poienile în vis
Eu.. fluture o zi, dansam cu licurici
Și mă-nălțăm la stele plutind în necuprins,
Iar luna îmi zâmbea, cu toți erau complici
Am coborât pe-o rază, m-am așezat pe flori,
Iar ale mele aripi se contopeau cu ele
Sălta prin luminiș magie de culori
Iar vântul ne ghida fără să aibă vele
M-am așezat în părul bălai al unei fete,
Apoi cu gingășie, în palma călduroasă,
A ochilor scânteie pe suflet mi-e pecete,
Privirea ei candidă mă urmărea sfioasă…
Dar se-auzi un tunet și totul s-a schimbat,
Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat
Țipau în beznă stele cu glasul tremurat :
-Nu ne luați lumina !…iar luna … a oftat…
Am încercat să zbor, captiv eram în palmă
Ca într-o colivie … iară frumoasa doamnă
Nu mai avea nici păr, nici chip de pus în ramă,
Doar frunza mirosea ca-ntr-o ploioasă toamnă
Pe floarea ce regină era pe timp de noapte
Am încercat să lunec, dar am căzut în gol,
Iar în tunelu’-ngust urlau cu mii de șoapte
Oameni cu chip de corb, ce îmi dădeau ocol…
Eu fluture o noapte, ei … corbi să mă înghită,
Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste,
Nu pot să zbor la stele, să poposesc uimită
Pe razele ce plâng cu lacrimi contopite.
Ioan POPOIU: Poezia dvs. devine, treptat, tot mai dramatică, următorul volum poartă titlul „13 Octombrie rece. Icarii timpului, 2016”. Cum comentați ?
Ana PODARU: „13 Octombrie rece” este un volum dedicat mamei mele, el reprezintă ziua naşterii mamei mele şi luna morţii, dar luna reprezintă şi naşterea mea, astfel a devenit titlul unei poezii, la fel ca „Icarii timpului”, strict cu referire la copiii ce tind spre înalt. A fost o alegere bună ca titlu, chiar dacă este un titlu oarecum codat.
Icarii timpului
Ana Podaru
Din pântec, dorința de zbor către soare
Copilul o are…născându-se viu
Purtând moștenirea strămoșilor care
Rămași fără aripi, păcatul și-l știu,
Speranța mustește din fragede timpuri
Când pasul devine mai ferm pe-al său drum,
Dar urma se pierde dormind sub nisipuri
Iar pasărea Pheonix renaște din scrum,
Din nou o privire spre caldele raze,
De pleoape căzute, se pierde-n ocean
Și gândul respiră-n iluzii și oaze
Când sufletul pare străin de alean,
Curtean fără rege în turn de castel
Cu mâinile-ntinse spre cerul cu stele,
Când vântu-n duet cu un vechi menestrel
Îi mângâie tâmpla cu versuri culese
din inimi de munte, povești de izvoare,
din miez de mesteacăn, lăstar ce nu moare,
din clopot ecou, scrie versul în zare
lumina din lună căzând la picioare.
Secunde se duc prin urlet de lup,
Magnolii presară covor de petale,
Iar foi dintr-o carte ce iute se rup
Călcâiul demult nu mai poartă sandale,
Covoare de stele și flori presărate
Ascund spini și cuie, iar blânda făptură
În cursa de iederi cu lacrimi udate
Dorința din cale-i agață și fură…
Și rupe…și fură speranța din lume
Ajuns lângă visul născut din pruncie,
Cu aripi de ceară nu-i vreme de glume
Când seceta arde cerând veșnicie.
Octombrie rece
Ana Podaru
Octombrie rece, ce poți să-mi aduci?
mi-ai pus la picioare sfârșit, început,
pe frunzele-ți moarte ades au căzut
din lacrima mea poveri mari de cruci,
ce poți să-mi mai dai?… dă-mi toamnele mele,
să sorb asfințit cu ochi de copil,
nu-mi face cărări cu vântu-ți ostil
pe frunte, pe mâini…mă plouă cu stele,
Octombrie rece, genunchii mi-au stat
la cruce de piatră plângând tremurat,
în brațe cu flori… călcând apăsat
mormântul, vorbind cu ecou…un oftat,
octombrie rece, pe lume-ai adus
o floare de mac… înflorind la apus,
un cer ca de foc pe suflet mi-ai pus,
sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus,
octombrie rece, cu teamă pășesc
prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul,
sub clopot ce bate mă adăpostesc,
în mine trăiește pădurea și… lupul.
Ioan POPOIU: Volumul ce urmează nu lasă loc niciunui dubiu: „Cad îngeri din icoane”! Volumul a fost premiat, dealtfel! Ce ne puteți spune ?
Ana PODARU: Ca și celelalte volume, și „Cad îngeri din icoane” a fost lansat în cadrul zilelor Revistei Banchetul de la Lainici, la Liceul Carmen Silva din Petroşani şi Mănăstirea SF. Varvara din Petroşani, unde am avut un public impresionant, cu scriitori contemporani de renume, printre care nu pot să nu-l amintesc pe mentorul meu, scriitorul petroşănean Dumitru Velea şi pe marele scriitor Mihail Diaconescu. Dumitru Velea a făcut posibilă apariţia acestui volum scriindu-i și prefaţa, fără dumnealui, acest volum nu ar fi existat, am avut susţinerea dumnealui din toate punctele de vedere, a fost premiat de Fundaţia I. D. Sârbu din Petroşani. Un volum care a primit foarte multe lucrări critice.
Cad îngeri din icoane
Ana Podaru
Cad îngeri din icoane pe trupul meu de gheață,
Genunchii-mi sunt de piatră, nici nu mai pot a plânge,
Cu fruntea aplecată mă rog în bălți de sânge,
S-a prins un drob de sare sub pleoapă-n dimineață.
Cad îngeri din icoane și sfinții mă-nconjoară,
Mă scaldă-n mir și leacuri, mă ung cu apă vie,
Din glasul lor psaltirea-i un dar de cununie,
Mireasă îmbrăcată-n lințolii-n plină vară.
Cad îngeri din icoane, se roagă Maica Sfântă,
Eu nu mai am putere să-mi pun pe cap coroana,
Din mine curge viața și-mi oblojește rana
Un pustnic și un clopot ce pentru sfinți cuvântă.
Cad îngeri din icoane, buchetul meu de cale
Înghite plin de sete din lacrimile-amare…
M-au parfumat toți crinii, tămâia urcă-n zare,
La gât nu port mărgele, e-un lanț cu șapte zale.
Cad îngeri din icoane, se zguduie pământul,
Pereții scot un murmur, suspină-n rând cu mine,
Din lumânări lumina mă-nalță din ruine
Când ceara se prelinge pecetluind cuvântul.
Cad îngeri din icoane, la nunta mea se-adună
Ce-a plămădit din lut cu mâini curate, sfinte,
Mă rog la Demiurg să-mi fie, el, părinte,
Când cerul și pământul cu mine se cunună.
Ioan POPOIU: Volumul este expresia lirică a luptei cu boala, pe care a trebuit să o înfruntați ?
Ana PODARU: Boala a apărut mai târziu, în 2017, exista cu siguranţă în corpul meu, spun asta pentru că întorcându-mă în timp, la primele mele scrieri, toate sunt premonitorii, poezia este glasul interior al sufletului.
Ioan POPOIU: Pe lângă aceste volume, sunteți prezentă într-o serie de Antologii!
Ana PODARU: Da, am participat la multe antologii printre care: ,,Antologia Unghenenilor” de peste Prut, coordonată de Profesorul, scriitor Victor Cobzac- 2017, Antologia ,,Iubiri înrourate’’, coordonator Liliana Liciu- 2017, Antologia ,,Nomazii Speranței’’, – coordonator Elena Volcinschi- 2017, Antologia prieteniei, vol. II, coordonator Mirela Minuța Alexa-2017, Antologia ,,Sub zodia poeziei”, coordonator Izabela Tănase-2017, Antologia pentru civilizația creștină- ASCIOR -2017- coordonator Nicolae Mușat, Antologia Poetica-2018 (poezii și prefață semnată Ana Podaru), condusă de Christian W. Schenk, Antologia ,,Clepsidra cu sentimente” – coordonator Mariana Moga – 2018, ,,Dicționarul de reliefuri românești”-octombrie 2018, coordonator Mariana Moga, Antologia „Rochii de zăpadă”-2019, coordonator Daniela Toma, editura Art Creativ-Bucureşti, Antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni”-2018, coordonator Mioara Luana Hususan etc.
Următorul volum apărut se numeşte „Un ax infinit”, lansat la Lainici, apărut în 2018, cu sprijinul redactorului şef al revistei „Banchetul”, revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, unde sunt şi eu redactor. Iar cel mai drag proiect al meu se numeşte „Păpuşi din pănuşi”, volum de poezii pentru copii, volum bilingv român-englez, apărut la Editura Art Creativ din Bucureşti, cu sprijinul Redactorului şef Daniela Toma, realizat împreună cu un grup de copii care au lucrat la ilustrate, în special Cătălina din Ungheni.
Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor aveți ca poetă ?
Ana PODARU: Momentan lucrez la un roman, numit „Punctul final”, un roman autobiografic ce ţine de perioada bolii şi de lupta cu maladia secolului. Mai am o nuvelă la care am încetat să mai lucrez, nuvelă numită „Destinul Magdalenei”, dar intenționez să reiau lucrul şi să o termin.
Vă mulțumesc mult pentru bunăvoința acordată și vă doresc succes în continuare.
***
Aici se termină textul interviului luat poetei ANA PODARU, într-o zi frumoasă de primăvară, anotimp al speranței…Poetul știe mai mult decât semenii săi despre tainele vieții, dar, ca ființă umană, nu cunoaște toate celelalte taine…Taina morții nu este dezvăluită omului, poate spre binele lui…De ce mor cei tineri, cei aleși, cei înzestrați cu har… noi, ca oameni muritori, nu știm…Dar Dumnezeu știe…Poeta Ana Podaru, după o luptă supraomenească cu boala, a părăsit tărâmul pământesc, în noaptea de 7 octombrie, la ora 3… Drumul pământesc a luat sfârșit, însă drumul presărat de lumină spre tronul lui Dumnezeu abia începe și el nu se va sfârși niciodată …
Veșnica ei pomenire!
–––––––––-
IOAN POPOIU
7 octombrie 2019