Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)
În aceste zile grele şi triste, pentru români, au sosit în capitala Moldovei diferite delegaţii aliate, precum delegaţia franceză condusă de ministrul muniţiilor, Albert Thomas, delegaţia belgiană condusă de ministrul Vanderwelde şi o misiune americană, condusă de generalul Hugh Scott. Prezenţa delegaţiilor aliate la Iaşi constituia o recunoaştere a drepturilor naţionale istorice ale românilor şi reprezenta, în acelaşi timp, un omagiu adus jertfelor armatei române, după intrarea în război. Atmosfera febrilă din aceste luni a culminat cu afirmarea sentimentului naţional, Moldova devenind centru de concentrare a voluntarilor români, foşti prizonieri din Rusia, care luptaseră în armata austro-ungară. Ei s-au organizat în Comitetul naţional al românilor din ţările subjugate, care a lansat un manifest, la 11/24 aprilie 1917, prin care chema la organizare militară, în perspectiva luptelor de pe frontul românesc. Au fost editate unele publicaţii, ca ,,Gazeta Transilvaniei şi Bucovinei”, ,,România Mare”. La 26 aprilie/9 mai 1877, Corpul de voluntari români de la Darniţa (lângă Kiev), a lansat o Proclamaţie, în care era exprimată voinţa de a lupta pentru întregirea naţională- Adunarea românilor de la Darniţa a fost considerată Prima Alba Iulia.
Textul acestei proclamaţii a fost larg răspândit în Europa şi în America, iar sosirea primelor batalioane de voluntari români la Iaşi, în zilele de 7/20-8/21 iunie 1917, a prilejuit manifestaţii de înaltă vibraţie naţională. Dr. Vasile Bianu nota: ,,Zi mare. Zi sfântă. Una din cele mai sfinte zile ale României Mari, căci ea este prevestitoarea apropierii celei mai mari, ziua întregirii neamului românesc. Astăzi, la ora 4 p.m., a sosit cel dintâi batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni, compus din 1500 de oameni. Sosirea acestei armate naţionale a Ardealului şi Bucovinei se poate considera ca un eveniment istoric fără seamăn în trecutul nostru. Această armată va lupta acum pentru libertatea şi dezrobirea patriei…Este de ajuns să spunem că ochii tuturor la vederea voluntarilor se înrourau cu lacrimi…de fericire, bucurie şi durere”. Voluntarii ardeleni şi bucovineni au fost repartizaţi la următoarele unităţi: reg. 5 vănători, 2, 3, 19 şi 26 infanterie, unde şi-au completat instrucţia şi au luat parte la luptele din vara 1917. 112
La începutul lui noiembrie 1916, la Chantilly, s-a desfăşurat Conferinţa militară interaliată, care a stabilit, pentru primăvara anului 1917, trecerea la ofensivă generală pe toate fronturile. Se prevăzuse ca ofensiva să înceapă chiar din aprilie 1917, pentru a nu fi devansată de către inamic. În ansamblul acestui plan, forţele româno-ruse din Moldova, aripa sudică a Frontului de Est, aveau misiunea să fixeze inamicul din faţă prin acţiuni ofensive limitate. Ordinul 3715, din 8 martie 1917, dat de generalul Zaharov, adjunctul comandantului frontului româno-rus sublinia această misiune. Dar această acţiune a fost amânată datorită situaţiei politice şi militare din Rusia, în urma izbucnirii revoluţiei şi abdicării ţarului. Apoi, la 20 aprilie/3 mai, generalul Zaharov a fost înlocuit prin generalul Scerbacev, având ca şef de stat major pe generalul Golovin. La începutul lui mai 1917, la Moghilev (pe malul Nistrului), unde se afla reşedinţa Marelui cartier general rus, generalii Scerbacev şi Prezan au stabilit împreună liniile principale ale viitorului plan de acţiune. Planul operativ a fost pregătit de generalul Golovin şi transmis Marelui cartier general român şi armatei ruse, la 17/30 mai 1917, ofensiva fiind proiectată la începutul lui iulie.
Pe baza planului operativ, la 11/24 iunie, Marele cartier român a dat ,,Ordinul de operaţiuni 31”, care prevedea începerea ofensivei, la 1 iulie 1917, dar, pregătirea nefiind finalizată, a fost amânată pentru 9 iulie. Conform acestuia, erau prevăzute două acţiuni ofensive: una, în zona Nămoloasa, executată de armatele I română şi VI rusă, care trebuia să străpungă frontul german şi să acţioneze apoi în direcţia Râmnicu-Sărat, Dunăre şi Curbură, pentru a nimici forţele germane prinse îm învăluire; a doua, în zona Mărăşti, unde Armata II română, împreună cu Armata IV rusă, trebuia să străpungă frontul inamic între Poiana şi Răcoasa (sat), după care urma să ajungă în valea Putnei.
În paralel cu aceste pregătiri, pe frontul de est, era declanşată ofensiva generalului Kornilov, la 18 iunie, între Zborow şi Nistru, oprită de germani, care au trecut la contraofensivă, la 6 iulie. Trupele ruse au fost înfrânte şi silite la o retragere dezordonată spre răsărit, la 12 iulie, a fost ocupat Tarnopol, iar trupele austriece au atins, în înaintarea lor, Galiţia şi Bucovina. După această victorie, comandamentul austriac propunea ca două armate, conduse de arhiducele Iosef, să pătrundă în nordul Moldovei pentru a întoarce întreaga apărare a forţelor ruso-române şi apoi să le încercuiască împreună cu germanii, care acţionau din sud. Dar s-a renunţat la acest plan . Pe de altă parte, armata rusă era în plină descompunere, deşi în martie 1917 se constituiseră 62 de divizii noi, numărul dezertorilor era atât de mare, încât s-au trimis unităţi speciale de cazaci pentru prinderea lor. Divizia 103 rusă, aflată în zona Buhuşi, a refuzat să se supună ordinului, sute de soldaţi ruşi, care nu mai voiau să lupte, au fost arestaţi.
În aceste împrejurări, comandamentul inamic (german) a iniţiat o ofensivă concentrică, executată de două grupuri de armate, grupul Mackensen, în zona Nămoloasa, şi grupul Gerock, în zona Oituz. Prin acest plan, se urmărea distrugerea forţelor româno-ruse din Moldova şi, în final, scoaterea României din război. Însă succesiunea în timp a acţiunilor militare a dus la o altă desfăşurare de forţe, care s-a concretizat în trei operaţii dependente una de alta: operaţia ofensivă a Armatei II, în zona Mărăşti, şi operaţiile de apărare ale Armatei I, în zona Mărăşeşti, şi ale Armatei II (aripa dreaptă), la Oituz.
Bătălia de la Mărăşti. Acţiunile din cadrul acestei bătălii s-au plasat geografic în depresiunile Vrancei şi Zăbrăuţului. Situaţia forţelor militare pe Frontul Moldovei, în ajunul bătăliei, la 9/22 iulie, era următoarea: Armatele I şi II române, alături de Armata IX rusă, Armata IV rusă şi Armata VI rusă, iar în faţa lor se aflau: Armata I austro-ungară, Grupul german Gerock şi Armata IX germană. Referindu-ne strict la luptele de la Mărăşti, în această zonă, Armata II română, aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu, dispunea de 56 batalioane, 14 escadroane, 448 mitraliere, 228 de tunuri şi 21 avioane. Trupele inamice, la rândul lor, dispuneau de 21 batalioane, 36 escadroane, 252 mitraliere şi 142 tunuri.
După o pregătire de artilerie de două zile (între 9-11 iulie st.v.), în dimineaţa de 11/24 iulie (ora 4!), infanteria română a declanşat atacul în bătălia de la Mărăşti. Divizia 3 infanterie a străpuns frontul inamic, apropiindu-se de satele Câmpuri, Roşculeşti şi Ciuruc, care dominau Valea Şuşiţei (s-au distins elevul plutonier Toma Apostol, din Regimentul 22 Dâmboviţa şi sergentul Gh. Cernăuţeanul). Un corp de armată rus, din Armata IV, a reuşit să cucerească, împreună cu Divizia 15 infanterie română, vârful Momâia. Satul Mărăşti era puternic fortificat de germani şi nu putea fi cucerit prin atac frontal, de aceea s-a trecut la un masiv bombardament de artilerie. Prin lupte grele, după şapte zile, au fost cucerite Plaiul Măgurii şi Cornul Măgurii, la 18/31 iulie, şi apoi Măgura Caşinului, la 19 iulie/1 august 1917, şi bătălia de la Mărăşti lua astfel sfârşit. Armata II română a ieşit victorioasă, reuşind să înfrângă Grupul general Ruiz, şi a capturat 32 ofiţeri, 2761 soldaţi şi un însemnat material de război (40 tunuri, 30 mortiere şi 22 mitraliere). La rândul lor, trupele române au suferit pierderi, cifrate la 1469 morţi şi 3052 răniţi .
Victoria de la Mărăşti a fost apreciată de însuşi generalul Averescu, care nota: ,,Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, când, pentru întâia dată, armata sa tânără, care-şi primise botezul de sânge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvântului, adică victorie ofensivă şi definitivă”. Prin victoria de la Mărăşti, armata română reuşise să străpungă frontul inamic pe o adâncime de 20 km şi o lungime de 30 km, fiind eliberate astfel 30 de localităţi. Dar, din cauza dezorganizării armatei ruse, ofensiva impetuoasă de la Mărăşti nu a avut urmări benefice, în plan strategic, astfel că armata română a fost nevoită să treacă la defensivă.
Profitând de degringolada rusească, comandamentul german intenţiona ca, ceea ce mai rămăsese din România (Moldova), să fie atacată concomitent prin Bucovina şi pe valea inferioară a Siretului. În acest scop, pentru a preveni un atac dinspre Bucovina, a fost constituită o grupare de manevră, în nordul Moldovei, alcătuită din 5 corpuri de armată. Conform planului iniţial, armata română urma să-şi înceapă ofensiva pe frontul de la Nămoloasa, în dimineaţa de 13/26 iulie, dar, cu o zi înainte, la solicitarea Armatei V ruse, ofensiva a fost amânată. Din motive distincte, ambii inamici au renunţat la ofensiva în zona Nămoloasa. Astfel, în urma înfrângerii de la Mărăşti, armata germană a mutat centrul ofensivei între Siret şi cotul Carpaţilor, pe direcţia Focşani-Mărăşeşti-Adjud.
Armata I română, restructurată şi echipată de război, în vederea apropiatei ofensive, la începutul lui iulie, s-a deplasat din partea nordică şi centrală a Moldovei spre sud. În compunerea ei, se aflau 6 divizii de infanterie, 1 divizie de cavalerie, 1 brigadă de călăraşi şi 2 brigăzi de roşiori (pe jos), însumând 78 batalioane, 58 escadroane (22 pe jos), 114 baterii de artilerie (din care 36 grea şi 4 de mortiere), 8 batalioane de pionieri şi 52 avioane, în total, 170 000 de oameni. Alături de Armata I română, se aflau trupele Armatei IV ruse, care totalizau 84 batalioane, 32 escadroane, 70 baterii de câmp şi 9 baterii grele. În faţa trupelor româno-ruse se aflau forţele din Armata IX germană, comandată de gen. Eben, subordonată Grupului de armate Mackensen, formată din 12 divizii, însumând 102 batalioane, 10 escadroane, 24 companii de pionieri, 865 de tunuri de diferite calibre şi 1135 mitraliere. Germanii au concentrat aici importante forţe şi mijloace, luate de pe alte fronturi, ofensiva din zona Mărăşeşti fiind de cea mai mare importanţă: nimicirea forţelor româno-ruse din Moldova, scoaterea României din război şi înaintarea în sudul Ucrainei spre Odesa.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
6 mai 2019