Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (47)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Trupele române reuşiseră a se decroşa de inamic, nu fără pierderi, şi a ocupa o primă linie de rezistenţă, iar încercarea inamicului de a tăia retragerea armatei române a eşuat, după cum mărturiseşte generalul Falkenhayn în memorii. Pe de altă parte, cu toate că armata a dat o bătălie grea pe Argeş şi Neajlov, capitala nu a putut fi salvată, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, ora 12, trupele germane au ocupat oraşul. Între 25 noiembrie/8 decembrie-28 noiembrie/11 decembrie, au fost angajate puternice acţiuni de luptă pe linia Cricov-Prahova, în scopul concentrării trupelor şi organizării unei noi linii de rezistenţă. Trupele Armatei I au fost retrase din front, din cauza pierderilor mari suferite, şi trimise pentru refacere în nordul Moldovei. Începând de la 1/14 decembrie, a rămas în front numai Armata II română, comandată de generalul Averescu, încadrată în partea dreaptă de Armata IX rusă, iar în cea stângă de armatele IV şi VI ruse.  Acum, la începutul lui decembrie 1916, au fost introduse în front forţe substanţiale ruseşti, iar trupele româno-ruse din zonă au şi fost puse sub comanda generalului Zaharov.

Peste câteva zile, la 9/22 decembrie, a avut loc o schimbare şi la Marele cartier general român, generalul D. Iliescu, mediocru şi slab pregătit, care a condus operaţiile, a fost înlocuit cu generalul Const. Prezan. Timp de șase zile,  între 9/22-14/27 decembrie, s-a desfăşurat bătălia de la Râmnicu Sărat, după lupte crâncene, care au cerut mari sacrificii, trupele române au trebuit să se retragă, ceea ce a determinat retragerea generală a forţelor româno-ruse în direcţiile Focşani şi Brăila. Alte lupte au avut loc la Caşin şi Focşani, care a fost ocupat, ca şi Brăila. În aceeaşi vreme, a început şi retragerea trupelor ruse din Dobrogea, patru corpuri de armată şi câteva divizii de cavalerie. La 10/23 decembrie, inamicul a atins linia Tulcea-Isaccea, iar după zece zile trupe germane, bulgare şi turceşti intrau în Măcin, Dobrogea fiind complet pierdută, ultimele unităţi s-au retras la nord de Dunăre, în Galaţi.

În cele 40 de zile, cât a durat retragerea dintre Argeş şi Siret, trupele germane au înaintat 200 km, adică 4-6 km pe zi, dar, în ultimele zile anului 1916, armatele inamice se aflau la limita eforturilor. La sfârşitul anului 1916, frontul s-a stabilizat pe văile Şuşiţei, Putnei şi Siretului, iar la 28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, comandamentul german a fost obligat să dea ordinul de trecere în apărare a trupelor sale. Pierderi în oameni şi materiale au fost foarte mari, potrivit unei statistici americane, la sfârşitul primei campanii, românii pierduseră în total 500 000 oameni (100 000 morţi, 150 000 răniţi, 250 000 prizonieri. Armata română fusese înfrântă într-adevăr, dar nu a putut să fie nimicită, după cum mărturiseşte generalisimul Ludendorf: ,,Noi am bătut armata română, dar n-am putut s-o nimicim”. Fiinţa armatei a fost salvată, iar România nu a putut fi scoasă din luptă.

Retragerea în Moldova, din decembrie 1916, a fost teribilă, de un mare dramatism, amintind de vremurile de bejenie în masă medievale, fiind afectaţi deopotrivă soldaţi şi civili: ,,Slabi, palizi, încovoiaţi sub greutatea raniţelor încărcate, cu uniformele decolorate şi rupte, soldaţii…, obosiţi de zile întregi de marşuri, înaintează mereu frământând cu bocancii desfundaţi glodurile miriştilor şi lapoviţa drumurilor. Prin aerul umed şi rece, prin ceaţa groasă a zilelor, par nişte cortegii nesfârşite de umbre…”. În afara soldaţior, spre Moldova s-a revărsat o mare mulţime de oameni de toate categoriile, după cum relata un contemporan; ,,Convoaie întregi de mii şi mii de fugari, cu ochii zăpăciţi, cu faţa trasă, cu hainele în neorânduială, abia se mişcau gâfâind în lungul drumului. Mame cu copii în braţe, sau cu ei de mână, bătrâni ducând carul cu boi în care şi-au pus toată averea, nevasta, copiii, cu câteva ţoale, toţi se mişcă în lungul drumului, în preajma armatei, ca şi cum ar căuta sprijin în puterea ce reprezintă aceasta”. În această retragere grăbită, s-a petrecut şi un episod nefericit, în gara Ciurea, un tren de pasageri ce mergea spre Moldova s-a ciocnit cu un tren aflat în gară, încărcat cu benzină: ,,au rămas morţi pe loc, carbonizaţi ori striviţi, mai bine de 700 de oameni, bărbaţi, femei şi copii, pe care trenul îi ducea la Iaşi, refugiaţi din teritoriile ocupate, între care o mulţime din Dobrogea”.

Evacuarea de mari proporţii în Moldova, devenită centru al rezistenţei, a creat probleme deosebit de grave, pe lângă faptul că teritoriul ocupat (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea) era supus unei spolieri metodice, trebuia organizată partea rămasă liberă din ţară, pentru a putea primi masa enormă de refugiaţi şi a permite pregătirea armatei pentru război. În ţara de peste Milcov, alături de refugiaţii civili şi de armată, au fost aduşi mii de tineri, între 16 şi 19 ani, precum şi recruţii anilor 1917-1920, prizonieri, circa 20 000 răniţi şi bolnavi. Despre aceşti răniţi, un deputat arăta în Parlament: ,,Ne plângem pentru răniţii noştri, care nu au căpătat îngrijirile necesare şi care au stat câte şapte zile, fără să poată să-şi găsească un pat în spital, care nu şi-au primenit pansamentul câte zece zile şi ne plângem că ei au fost evacuaţi pe jos, cu o pâine în mână pentru 5-6 zile drept hrană…Ne plângem că ostaşii noştri, după trei luni de război, au rămas în zdrenţe…”.

Transportul şi cazarea populaţiei evacuate, apreciată la mai mult de 1,5 milioane suflete, a ridicat probleme aproape insurmontabile, dificultăţile fiind agravate şi de asprimea iernii, de boli, de absenţa alimentelor şi medicamentelor, a medicilor. Aceste lipsuri au provocat un mare număr de victime, numai tifosul exantematic a provocat 300 000 victime, după cum consemnau ziarele, epidemia a provocat mai multe victime decât zece bătălii. La Iaşi, de pildă, mortalitatea a atins proporţii înspăimântătoare, zilnic, erau înregistraţi 400-500 de morţi: ,,Morţii civili făceau să crească enorm cifra  pierderilor similare provocate de războiul propriu-zis, de pe front, unde extrem de mulţi militari mureau din cauza tifosului exantematic şi, în număr mai mic, a febrei recurente, boli…specifice războiului. Mi se întâmpla să văd aproape zilnic, chiar pe strada Lăpuşneanu, camioane enorme încărcate cu cadavre, puse claie peste grămadă…”.

În armată, tifosul făcea ravagii: ,,În armată, tifosul ucidea trei sferturi din numărul celor bolnavi…În unele divizii molima izbucnea cu o iuţeală nemaipomenită, ucigând într-o săptămână a cincea parte a efectivului. Un regiment, în 8 zile, pierdea un sfert din oamenii săi. La Regimentul 5 roşiori, caii au trebuit repartizaţi unor corpuri de armată, pentru că nimeni nu-i mai putea îngriji”. Ambasadorul francez în România, contele de Saint-Aulaire, arăta că ,,în iarna trecută (1916-1917), armata română a fost foarte mult decimată de epidemii, provocate de lipsa de aprovizionare. Astfel, au zăcut bolnavi peste 200 000 de români, dintre care au murit peste 80 000”. Şi ambasadorul belgian la Iaşi consemna, într-un raport din 2 martie 1917, că ,,bolile îi seceră (pe oameni) în proporţie înspăimântătoare…, cam la 15 000 oameni pe lună, cifra unei diviziii, s-a evaluat numărul deceselor. La Iaşi, la ora actuală, mor câte 175 oameni zilnic de tifos…”.

La 20 noiembrie/3 decembrie, după înfrângerea în bătălia de pe Argeş-Neajlov, guvernul român, împreună cu regele şi parlamentul, a părăsit Bucureştiul şi şi-a stabilit reşedinţa la Iaşi. După stabilirea în capitala Moldovei, la 11/24 decembrie 1916, s-a constituit un guvern de uniune naţională I.I.C. Brătianu –Take Ionescu, alcătuit din liberali şi conservator-democraţi (în guvern au intrat trei miniştri din această formaţiune). Take Ionescu arăta că noul guvern, în care intraseră alături de el şi câţiva membri ai partidului său, M. G. Cantacuzino, D. Greceanu şi C. I. Istrati, izvora ,,dintr-o necesitate” naţională.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

21 aprilie 2019