Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)
După această ripostă fermă, la 15/28 octombrie, contraatacul român a continuat şi prin lupte înverşunate rezistenţa germanilor a fost înfrântă, aşa cum s-a întâmplat la Arsuri-Horezu. Germanii au fost siliţi să se retragă în condiţii extrem de grele şi cu numeroase pierderi. Germanii au fost înfrânţi în defileul Jiului, dar păstrau încă un cap de pod în trecătoarea Surduc. Prin victoria repurtată în aceste zile, Divizia 11 infanterie a oprit pătrunderea germanilor prin defileul Jiului, remarcându-se prin conducerea operativă a luptelor generalul Cocorăscu, comandantul diviziei, şi colonelul Anastasiu, comandantul Grupului Jiu.
În ciuda eşecului suferit, germanii n-au renunţat la forţarea munţilor, generalul Falkenhayn hotărând ca ,,acţiunea de rupere” a apărării române din Carpaţi să fie executată tot prin pasurile Surduc şi Vâlcan. În aceste trecători, două unităţi germane, Brigada 144 şi Divizia 11 bavareză, păstrau încă poziţii favorabile de o parte şi de alta a Jiului. Germanii au pregătit cu minuţiozitate noua acţiune, masând din vreme o cantitate mult superioară de forţe şi mijloace: 4 divizii de infanterie şi 2 divizii de cavalerie, în timp ce în zonă se afla doar Divizia 11 infanterie română. Această puternică grupare germană, bine înarmată şi echipată, a trecut la ofensivă în ziua de 29 octombrie/11 noiembrie 1916. Beneficiind de superioritate numerică şi tehnică, germanii au câştigat rapid teren, înaintând 8-10 km pe zi, iar trupele române au fost obligate la replieri succesive. Trupele inamice au reuşit să străpungă defileul, la Bumbeşti, înaintând pe mai multe direcţii spre Târgu Jiu, pe care l-au ocupat la 2/14 noiembrie.
Conducerea militară română, complet surprinsă de noua ofensivă germană, a acţionat prea târziu, abia la 3/16 noiembrie, în a şasea zi a ofensivei, ea a trimis întăriri, Divizia 17 infanterie, dar era prea puţin şi prea târziu. La acea dată, inamicul ieşise din defileu, aflându-se dincoace de munţi şi realizase o pătrundere de 40 km, folosind cu succes Corpul de cavalerie (două divizii) al generalului Schmettow. Între 4/17-6/19 noiembrie, ei au ajuns la Filiaşi, interceptaseră calea ferată Turnu Severin-Craiova şi se aflau la 80 km faţă de aliniamentul de pornire al ofensivei. Încercările a două detaşamente române de a executa un contraatac s-au dovedit imposibile, iar trei detaşamente aflate pe teritoriul Olteniei, care totalizau 16 batalioane, 2 escadroane şi 13 baterii, au fost forţate să capituleze la Isbiceni, pe malul drept al Oltului. Încă din seara de 4/17 noiembrie, în raportul înaintat de divizie către Armata I, se arăta că ,,situaţia este foarte critică”! Continuând nestăvilite înaintarea, la 11/24 noiembrie, trupele germane au forţat Oltul la Stoeneşti, unde au preluat controlul podului (10 km est de Caracal), şi au trecut Oltul la Slatina, afluind în câmpia munteană. Mai grav, la 10/23 noiembrie, o grupare germană comandată de generalul Kosch a trecut Dunărea la Zimnicea, îndreptându-se spre Bucureşti, în timp ce dinspre Oltul mijlociu înaintau în aceeaşi direcţie alte două grupări inamice, Kuhne şi Krafft. Acţiunea trupelor celor trei grupări ,,K”, care invadaseră câmpia munteană şi acţionau concentric, îşi propuneau ocuparea capitalei ţării.
Situaţia statului şi armatei române se apropia de o catastrofă, după trecerea Oltului de către germani, la 12/25 noiembrie, autorităţile politice (regele, parlamentul, guvernul) au părăsit Bucureştiul şi s-au retras la Iaşi, devenit pentru doi ani capitala de război a României. În situaţia extrem gravă creată, comandamentul român a decis să angajeze o bătălie pe Argeş-Neajlov, pentru salvarea capitalei, cunoscută şi sub numele de ,,Bătălia pentru Bucureşti”. Această bătălie este considerată cea mai amplă şi de mare complexitate acţiune militară angajată de armata română în timpul campaniei din 1916.
Pregătirea marii bătălii de pe Argeş-Neajlov a început la 12/25 noiembrie, imediat după forţarea Oltului de către germani, la acea dată, situaţia armatei române era următoarea: Armata I, cu Corpul 1 armată, care dispunea de 56 batalioane, 33 escadroane şi 54 baterii, la aripa dreaptă, Armata II, cu Corpul 2 armată, iar pe linia Dunării, se afla Grupul militar de apărare, cu 16 batalioane, 28 escadroane şi 31 baterii. La 11/24 noiembrie, generelul Const. Prezan a fost numit comandant al ,,Grupului de armate general Prezan”, care dispunea de 13,5 divizii, grupate în trei armate, iar la 12/25 noiembrie, Marele cartier general, prin ordinul de operaţii nr. 19, fixa misiunea acestui Grup: ,,oprirea înaintării inamicului de la vest şi sud-vest”.
Dispozitivul de luptă român era constituit în felul următor: 1. Armata I, formată din 56 batalioane, 33 escadroane şi 54 baterii, ocupa un front de 110 km, între Curtea de Argeş şi Ipoteşti, sat aflat la 14 km sud de Slatina; 2. Grupul apărării Dunării, alcătuit din 16 batalioane, 28 escadroane şi 31 baterii, plus o divizie de infanterie şi una de cavalerie, pe un front de 200 km, plasat între Turnu Măgurele şi Olteniţa; 3. Două divizii ruseşti, plasate între Olteniţa şi gura Ialomiţei, în faţa cărora nu erau forţe inamice şi care nu au intervenit în luptă; 4. Marele cartier avea la dispoziţie trei divizii, aflate în refacere la Ploieşti. În faţa trupelor române, se aflau trei Grupări armate germane (cele trei grupări ,,K”), care totalizau 16 divizii, superioare prin număr, dotare tehnică şi armament, ele dispuneau de divizii proaspete, recent constituite. Planul bătăliei de la Argeş avea la bază ideea executării unei manevre pe linii interioare, prin care grupările inamice să fie angajate şi înfrânte succesiv. Conform informaţiilor, germanii înaintau cu două grupări, una la nord (Krafft) şi alta la sud (Kosch), fără legătură între ele, forţele generalului Kuhne erau împărţite între cele două grupări. În aceste împrejurări, generalul Prezan s-a decis ,,a îndrepta şi concentra forţele chiar pe câmpul de bătălie, pe care-l aprecia a fi regiunea dintre Drăgăneşti şi Neajlov”.
Înainte chiar de începerea ofensivei proiectate, în dimineaţa de 15/28 noiembrie, trupele române au angajat lupte îndârjite cu unităţile germane aflate în marginea şi înăuntru satului Prunaru, locul unde a avut loc şarja Regimentului 2 roşiori: ,,De după garduri, din mărăcinişuri, de pe ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul ascuns cu zeci de mitraliere, aruncă o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii.Regimentul este distrus. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând, împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului, în cap cu bravul lor comandant”. Ofensiva urma să înceapă la 16/29 noiembrie, dar a trebuit să fie amânată din cauza întârzierii unor divizii şi, în timpul acesta, Marele Cartier încerca să obţină sprijinul armatei ruse pentru plănuita ofensivă, dar răspunsul a fost că aceasta ,,nu poate acţiona fără ordin superior”. În cea mai grea şi mai însemnată bătălie, armata română a fost lăsată singură de aliaţi ei (ruşii). Bătălia de pe Argeş-Neajlov s-a desfăşurat între 17/30 noiembrie-20 noiembrie/3 decembrie 1916, pe un front lung de 120 km, începând de la Goleşti şi până în apropierea Dunării, constând ,,dintr-o serie de lupte, date izolat, dar formând un ansamblu operativ”.
Ofensiva română de pe Argeş-Neajlov a început la 17/30 noiembrie, pe un front de aproximartiv 150 km, o divizie românească a intrat în spatele unei divizii germane, lupte foarte grele s-au dat în raza satului Bălăria, unde acţionau soldaţii Regimentului 40 ,,Călugăreni”, care au capturat tehnică de luptă şi peste 100 de prizonieri, dar şi în zona Călugăreni. Ziua de 18 noiembrie/1 decembrie părea să aducă un început de victorie, dar în seara acestei zile Armata I fusese obligată să cedeze teren în faţa atacurilor Grupării Kuhne. Deşi situţia era complicată, Grupul Prezan a hotărât să cotinue cu tenacitate ofensiva pe direcţii concentrice, în 19 noiembrie/2 decembrie, în cursul acestei zile s-au dat lupte grele pe întregul front dintre Carpaţi şi Dunăre. Generalul Prezan, fără a cunoaşte exact situaţia, a decis ca acţiunea să fie continuată şi în noaptea de 19 noiembrie/1 decembrie, pentru a fi definitivată a doua zi. Dar, în dimineaţa de 20 noiembrie/3 ddecembrie, confruntările militare erau în defavoarea noastră, trupele române pierdeau constant teren, retrăgându-se de pe poziţiile deţinute sub presiunea inamicului. Trupele inamice şi-au conjugat eforturile şi au presat cu violenţă asupra celor române, silindu-le la o retragere dezordonată, ceea ce le-a cauzat pierderi considerabile. Contraofensiva şi înaintarea trupelor germane s-a generalizat, încât trupele româneşti au cedat pe tot frontul, fiind lipsite şi de sprijinul trupelor ruseşti. Înfrângerea trupelor române s-a conturat pe parcursul zilei, iar în seara de 20 noiembrie/3 decembrie, generalul Prezan a dat ordinul de retragere generală a armatei spre est .
La 21 noiembrie/4 decembrie 1916, în urma înfrângerii, armata română a fost obligată să înceapă retragerea generală spre est, ultimul şi cel mai dureros episod din campania anului 1916. Din cauza condiţiilor, armata a fost supusă la solicitări supraomeneşti, ploile reci şi abundente au desfundat drumurile pe care se scurgeau convoaie de vehicule şi nesfârşite coloane umane: ,,…o iarnă grea a urmat unei toamne nemiloase. Efectivele în oameni şi cai ale trupelor se risipiseră, unităţile mici dispăruseră, erau divizii care abia mai numărau câteva sute de oameni, iar aprovizionările se făceau la întâmplare…Caii cavaleriei şi artileriei, cu şeile nescoase de săptămâni, cu spinarea numai răni, cădeau sfârşiţi de-a lungul drumului…transmiterea ordinelor se făcea cu mare greutate…Iar din spate urmărea de aproape duşmanul…A fost proba rezistenţei supraomeneşti şi a energiei neînfrânte a soldatului român”. În asemenea condiţii, armata română a reuşit totuşi să se sustragă încercărilor inamicului de a o încercui şi captura, ajungând pe aliniamentul râurilor Cricov-Prahova-Ialomiţa, la 24 noiembrie/7 decembrie, unde s-au oprit pentru a-şi reconstitui rândurile şi a încerca o nouă rezistenţă. În urma trupelor, grupe special constituite distrugeau tot ce putea fi utilizat de inamic (poduri, drumuri, căi ferate, silozuri), iar prin intervenţa aliaţilor, regiunea petrolieră a fost incendiată.
—————————————–
Prof. Ioan POPOIU
15 aprilie 2019