După ce, în 1898, a fost numit episcop Iacov Piatnicki, acesta a înfiinţat o societate misionară ortodoxă, ,,Frăţia Naşterii Domnului”, având drept scop promovarea culturii creştine, a educaţiei morale şi religioase a clerului şi poporului credincios. În plus, aceasta a primit permisiunea de a publica broşuri (cărticele) cu conţinut religios şi cultural, în limba română, în 1903, tirajul total al acestora ajungea la 195 000 exemplare. Eparhia Chişinăului a patronat şi Societatea Istorico-Arheologică Bisericească din Basarabia, înfiinţată în 1904, care avea menirea de a cerceta istoria bisericii locale.
După 1905 (în urma declanşării revoluţiei), autorităţile bisericeşti din Basarabia au cedat spiritului vremii, acceptând descentralizarea administrativă, rolul clerului a sporit, iar congresul preoţilor urma să devină din organism consultativ permanent. Conducerea bisericească a acordat o mai mare libertate de folosire a limbii române, iar clerul a decis, la congresul său din 1905, ca preoţii de la sate să predice în română, limbă ce devenea obiect de studiu în seminar, iar tipografia eparhială avea să publice literatură religioasă şi un ziar pentru credincioşi. Surpriza plăcută a fost faptul că, după numirea lui Vladimir ca episcop la Chişinău, în 1904, acesta începu însuşi să înveţe româneşte şi chiar introduse studiul acestei limbi la seminar, plătind pe profesori din banii săi, tipărind cărţi moldoveneşti. Dar episcopul Vladimir rămâne în memoria bisericii basarabene mai ales pentru editarea publicaţiei ,,Luminătorul”, primul număr apărea la 25 ianuarie 1908, un jurnal bisericesc în limba română, spre ,,luminarea” clerului şi poporului credincios. În septembrie 1908, el a trebuit să părăsească Basarabia, spre regretul credincioşilor şi preoţilor din provincie.
Aceste tendinţe înnoitoare au durat puţin, în 1908, în viaţa bisericească s-a revenit la conservatorism, iar în Biserica basarabeană a fost reafirmată autoritatea episcopală. Arhiepiscopul Serafim Ciceagov (1908-1914) a întruchipat perfect conservatorismul bisericesc din aceşti ani; panicat de aşa-zisele tendinţe naţionaliste manifeste în sânul Bisericii din provincie, el a urmărit să concentreze în mâinile sale conducerea treburilor acesteia. El a încercat să reducă rolul congresului clerului, devenit pur decorativ, ca să descopere apoi că mijlocirea acestuia era indispensabilă în relaţiile cu preoţii şi credincioşii din parohii. Pe de altă parte, după ce, în 1906, sinodul rus a acceptat limba română la Seminarul din Chişinău, în 1911, Duma imperială a votat un proiect de lege referitor la învăţământul privat, în limba maternă, dar nu se referea la românii din Basarabia. În cele din urmă, cum frământările legate de statutul limbii române în Biserică ameninţau să dobândească o dimensiune politică, naţională, prin ucazul din iulie 1913, era permisă slujba în limba română în Biserică La 21 iulie 1913, zi privită ca o adevărată sărbătoare, a fost oficiată prima slujbă în limba română, în Biserica basarabeană, după ce fusese eliminată în 1871.
Episcopul Serafim depuse eforturi pentru a opri orice manifestare naţională în Basarabia, interzise folosirea limbii române în Biserică şi s-a opus să fie acordate fonduri tipografiei. Impunerea slujbei în rusă, până şi în bisericile de la sate, nu putea decât să înstrăineze pe moldoveni de biserică şi să-i facă nepăsători faţă de învăţăturile ei mântuitoare. Consecinţele nedorite şi neaşteptate au fost sectarismul religios şi amplificarea superstiţiilor de tot felul. Pe acest fond, în acest context, s-a născut inochentismul. Aceasta era o mişcare religioasă fundamentalistă ortodoxă, care ameninţa serios biserica oficială şi care a trecut graniţa Basarabiei, avându-şi originea la Mănăstirea Balta din Podolia. Acolo, între 1909 şi 1911, un tânăr călugăr român, Inochentie, şi-a câştigat renumele prin predicile sale în limba română şi prin alinarea suferinţelor bolnavilor.
Acest călugăr, Inochentie, era ,,de felul său moldovean” (Nistor) şi vieţuia ca ieromonah într-o mănăstire, în Balta, un târguşor aşezat pe apa Codâmei, la hotarul de nord al ţinutului Ananiev, gubernia Chersonului, într-o regiune locuită în mare parte din moldoveni. El predica cu mare putere de convingere, în ,,limba moldovenească, cunoscută de norod” (Nistor), o credinţă nouă, ,,eterodoxă”, după care se conducea noua sectă a ,,inochenţilor”, în 1912, numărul lor era de 76. În scurt timp, Mănăstirea Balta a devenit un loc de pelerinaj pentru mii de români din întreaga Basarabie, iar adepţii lui Inochentie i-au continuat misiunea în alte mănăstiri. Îşi vindeau moldovenii ,,şi cenuşa din vatră” (Nistor), numai să poată ajunge înaintea lui Inochentie şi să-i asculte cu nesaţ cuvintele, sute de mii de oameni rătăceau pe drumul spre Mănăstirea Balta, şi s-a putut remarca că forţa predicilor sale provenea şi din faptul că acesta le vorbea ,,moldoveneşte”. Mesajul lui Inochentie era simplu şi clar: venise vremea Antichristului, iar sfârşitul lumii şi Ziua Judecăţii de Apoi erau aproape. De aceea, era de datoria tuturor acelora care doreau să evite osânda veşnică să se întoarcă la moralitatea serioasă de la începuturile creştinismului.
Mişcarea aceasta eretică avea, pe lângă latura religioasă, şi una naţională moldovenească, ceea ce l-a determinat pe Serafim să ia măsuri, convocând la 5 martie 1913, la Chişinău, un congres cu participarea preoţilor, misionarilor, călugărilor şi laicilor. S-a stabilit să fie răspândită Evanghelia, prin predici pe înţelesul norodului, în limba moldovenească, şi prin cântări corale în biserici care să fie înţelese de credincioşi. În ciuda acestor măsuri de combatere şi cu toată prigoana ,,inochentiştilor”, ţăranii moldoveni au continuat să asculte şi să creadă în misiunea lui Inochentie. Fiind considerată periculoasă învăţătura sa, Inochentie a fost pus sub urmărire, iar în august 1913, o sotnie de cazaci a înconjurat mănăstirea din Balta şi l-a reţinut pe călugăr, care a fost apărat de ţărani, 60 din ei fiind ucişi. Inochentie a fost surghiunit într-o mănăstire, Solovki, aflată într-o insulă din Marea Albă, aici a murit în 1917, când mişcarea lui se stinsese, dar vâlva provocată de aceasta este semnificativă pentru mentalitatea rurală basarabeană.
În ceea ce priveşte situaţia materială a Bisericii din Basarabia, pământurile şi veniturile acesteia erau modeste, de pildă, mănăstirea Căpriana avea în proprietate 10 sate cu 40 000 deseatine pământ, iar celelalte împreună stăpâneau 100 de moşii, cu o suprafaţă de peste 200 000 deseatine, prin comparaţie, în aceeaşi vreme, Mitropolia Iaşi, Episcopia Huşului şi Aşezămintele Sf. Spiridon deţineau împreună 38 moşii. Până în 1864, administrarea mănăstirilor închinate era încredinţată împuterniciţilor acestora, însă ucazul din 15/27 mai 1864 stabilea ca veniturile să fie arendate prin licitaţie. În 1873, s-a hotărât ca bunurile imobile ale mănăstirilor din Basarabia şi cele închinate Locurilor Sfinte să treacă sub administrarea Ministerului Afacerilor Străine. Din veniturile realizate, 2/5 erau date aşezămintelor în cauză, 2/5 revenea zemstvelor, pentru întreţinerea şcolilor şi bisericilor, iar 1/5 revenea cheltuielilor de administraţie. În acelaşi an, cota repartizată zemstvelor a fost reîmpărţită între Mitropolie, Ministerul Cultelor şi zemstve.
Viaţa intelectuală şi culturală românească, literatura din provincie mai curând a stagnat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar, în prima jumătate a acestuia, intelectualii români din Basarabia erau renumiţi, Alex. Hasdeu (1811-1872), Const. Stamati (1786-1869), Teodor Vârnav (1801-1860). Pe linia rezistenţei naţionale, pot fi menţionate manifestările unor exponenţi ai boierimii române (intelighenţia naţională), care între 1845-1848, au încercat să publice la Chişinău, un ziar, ,,Românul”. În anii unirii celor două principate, se cunosc tentative de editare a unor reviste sau ziare româneşti sau bilingve, cu titluri semnificative, ,,Basarabia” sau ,,Glasul românilor basarabeni”. La unirea Principatelor, Alex. Hasdeu scria aceste rânduri grăitoare: ,,Vă trimit urări de bine din partea Basarabiei, pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României unite..”. . În 1862, în atmosfera de entuziasm naţional de după unire, nobilul C. Cristi solicita autorizaţie pentru deschiderea unei tipografii moldoveneşti.
Dar, în 1863, documente ruseşti menţionează existenţa unui partid al nobililor moldoveni, care acţiona în vederea unirii Basarabiei cu România. Revoluţia din Polonia, din 1863, a avut ecou în rândul boierilor basarabeni, care se manifestau în sens naţional românesc şi care întreţineau legături cu personalităţi politice şi culturale de la Iaşi şi Bucureşti. Boierul Al. Const. Bodescu, consilier imperial, dona Academiei Române 200 de ruble pentru încurajarea învăţăturii în România. În 1867, un reprezentant al oficialităţii ruse, subliniind necesitatea impunerii cu severitate a limbii ruse, constata că utilizarea în continuare a limbii române constituia, prin finalitatea ei politică, un pericol real, deoarece ,,unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea unui principat aproape neatârnat şi puţin binevoitor faţă de noi, produce o acţiune de atracţie vădită şi la vecinii moldoveni din Basarabia”.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
28 ianuarie 2019