ROMÂNII DIN PROVINCIILE ISTORICE SUBJUGATE – BUCOVINA (1848-1914)
Încă din timpul revoluţiei, prin ,,Petiţia Ţării”, din iunie 1848, fusese cerută autonomia provinciei, iar Constituţia din 4 martie 1849 proclama, în principiu, autonomia Bucovinei. Astfel, Bucovina, despărţită de Galiţia, era declarată ţară de coroană ereditară (Kronland), cu titlul de Ducat (Herzogtum). Noul titlu de duce al Bucovinei (Herzog der Bukowina) era inclus, alături de cel de rege al Galiţiei, în marea titulatură a împăraţilor Austriei. Potrivit decretului imperial din 9 decembrie 1862, Ducatul Bucovinei avea o stemă proprie, reprezentând un cap de zimbru, o imitaţie după stema Moldovei, iar culorile naţionale ale noului ducat erau albastru-roşu, aşezate orizontal. Prin decretul imperial din 13 martie 1849, se aducea la cunoştinţa populaţiei ţării că ,,ducatul Bucovinei formează o ţară a coroanei” şi reprezentanţii populaţiei urmează a se întruni, pentru a elabora proiectul de constituţie şi legea electorală a provinciei.
Însă aceasta trebuia înfăptuită în practică şi, în acest scop, lupta politică naţională trebuia continuată. Într-adevăr, guvernul central de la Viena numea în fruntea Administraţiei Bucovinei, în 1849, nu un localnic, nu un român, cum se ceruse în timpul revoluţiei, ci un membru al camarilei imperiale, baronul Eduard Bach (fratele ministrului de interne, cu acest nume). Considerat ,,o încarnare a reacţiunii”, acesta, fără să se consulte cu fruntaşii provinciei, a ticluit şi trimis în secret la Viena nişte ,,proiecte închipuite” de constituţie şi lege electorală. Atitudinea guvernatorului, care ,,lovea în interesele cele mai importante ale naţiei”, a atras protestul general al locuitorilor, iar fruntaşii politici ai ţării au cerut Curţii vieneze să anuleze propunerile. Propunerile sale privind componenţa viitoarei diete a Bucovinei se făceau în mod arbitrar, după propria-i dorinţă. Ca urmare, la 26 aprilie 1849, Bach a fost obligat să publice instrucţiunile oficiale pentru elaborarea Constituţiei şi a legii electorale. A fost format un comitet alcătuit din 15 persoane, condus de Eudoxiu Hurmuzachi, care avea menirea să redacteze proiectul de Constituţie. Comitetul a înaintat Curţii propuneri, în care se cerea înfiinţarea unei Curţi de Apel la Cernăuţi, a două tribunale, la Cernăuţi şi Suceava, a 16 preturi, înfiinţarea unei facultăţi de drept şi a unui institut de credit.
În vara lui 1849, a fost definitivat Proiectul de Constituţie provincială pentru ducatul Bucovinei, publicat în gazeta ,,Bucovina”, din septembrie 1849. Proiectul cuprindea 57 de articole, Bucovina era definită ca ,,provincie a coroanei imperiului austriac”, având Cernăuţiul drept capitală. Potrivit Constituţiei, Dieta reprezenta puterea supremă în acest teritoriu autonom, fiind alcătuită din 48 de deputaţi, din care 16 ai comunităţilor ţărăneşti, 16 ai marilor proprietari (din care 2 ai Fondului Bisericesc) şi 16 ai ,,intelighenţei”, industriei, comerţului şi meseriilor. Dar înfăptuirea imediată şi reală a autonomiei întârzia, situaţia politică a Imperiului se agrava, la 31 decembrie 1851, Constituţia din 4 martie 1849 era abrogată, sub pretextul că nu era ,,aplicabilă”, de fapt se reintroducea absolutismul.
După revenirea la regimul liberal, în 1860, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată pentru provincia istorică: la 22 aprilie 1860, erau desfiinţate oficial guvernământul şi ducatul Bucovinei, teritoriile acestora urmând să fie încorporate la Galiţia. În Parlamentul imperial de la Viena, întrunit conform patentei din 5 martie 1860, erau prezenţi şi trei români, printre ei boierul N. Petrino din Bucovina, care nu s-a opus desfiinţării guvernământului Bucovinei Dar populaţia Bucovinei a reacţionat prompt şi puternic, au fost trimise memorii la Viena, delegaţii la împărat şi la parlament. La 22 iunie 1860, într-o scrisoare trimisă lui Şaguna, la Viena, fraţii Gheorghe şi Eudoxiu Hurmuzachi, şefii neoficiali ai acelui ,,partid laic şi naţional” din Bucovina, arătau: ,,ducatul Bucovinei este la ora aceasta ameninţat de o lovitură de moarte, în tot ce are mai scump, în lege, în biserică, în limbă, în toate interesele naţionale, morale şi materiale. Autonomia Ţării, ce abia ne prezicea un viitor fericit, ni s-au luat şi ducatul nostru are curând a se împreuna şi a se slei cu Polonia austriacă”.
Cei doi fruntaşi bucovineni adăugau că ,,întristarea şi îngrijorarea Ţării este nemărginită”, de aceea locuitorii Bucovinei cer spriinul fraţilor lor români din Austria. Împotriva actului de unire cu Galiţia s-a ridicat întreaga populaţie a Bucovinei, care a înaintat Curţii de la Viena un memoriu, la 24 decembrie 1860, cunoscut sub numele de Chemarea Bucovinei la emancipaţie, memoriu ce purta 250 de semnături din partea fruntaşilor bucovineni ai tuturor claselor, naţionalităţilor şi confesiunilor, prin care se cerea menţinerea şi respectarea autonomiei ţării. Memoriul (Chemarea) a fost bine primit la Viena, astfel că noua Constituţie din 26 februarie 1861 a prevăzut despărţirea Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei într-un Ducat autonom. A fost numit apoi noul guvernator al Bucovinei, în persoana lui Venceslav Martina, care a publicat decizia de organizare a alegerilor pentru Dietă şi pentru Parlamentul central. La 2 martie 1861, studenţii bucovineni din Viena au lansat un apel către alegătorii din Bucovina, semnat de Ioan Gh. Sbiera, A. Berariu, L. Popescu, în care se adresau ţărănimii, fiind primit cu însufleţire şi de elevi, pe care l-au multiplicat şi răspândit prin satele din provincie. În cele din urmă, după alegeri, la 6 aprilie 1861, îşi deschidea lucrările la Cernăuţi, prima Dietă a Bucovinei .
În prima şedinţă, a fost ales preşedinte al Dietei episcopul Hacman, care, prin decret imperial, era confirmat şi în funcţia de căpitan al ţării (Landshauptmann). După noul regulament electotral, numărul deputaţilor dietali era fixat la 29, la care se adăuga episcopul ca membru de drept, dintre care 10 mari proprietari (3 erau boieri), 7 târgoveţi (meseriaşi şi negustori) şi 12 ţărani (8 români şi 4 ruteni), cele trei mari oraşe, Cernăuţi, Suceava şi Rădăuţi, alegeau 3 deputaţi germani, colegiul doi (meseriaşi şi negustori) alegea 1 german şi 1 evreu, în sfârşit erau aleşi 3 poloni (proprietari). În noua Dietă, românii aveau 16 deputaţi, la care se adăuga episcopul Bucovinei, ei alcătuind majoritatea absolută. După constituire, Dieta alegea Comitetul ţării, format din patru membri, condus de un preşedinte. După demisia episcopului Hacman, în februarie 1862, la conducerea Dietei a trecut Eudoxiu Hurmuzachi, istoric, ales în circumscripţia rurală Câmpulung Moldovenesc. El a acţionat pentru ca Bucovina să aibă stemă proprie, un scut împărţit în albastru şi roşu, cu un cap de zimbru şi o coroană ducală deasupra, aprobată de împărat în decembrie 1862. La 9 decembrie 1862, împăratul întărea şi confirma aceste drepturi ale bucovinenilor, printr-o diplomă solemnă, prin care se recunoştea oficial că Bucovina, ,,ca parte a Daciei”, obţinuse încă de la 1848-1849 autonomia şi că ,,deosebirea de limbă, de datini şi de obiceiuri nu fac posibilă şi nici de dorit o contopire a ei cu Galiţia”.
Din punct de vedere administrativ, Bucovina, ducat autonom, a fost împărţită în opt districte, apoi în unsprezece, însă Curtea de apel şi Administraţia căilor ferate continuau să-şi aibă sediul la Lemberg (Liov), şi astfel dependenţa de Galiţia continua. Ducatul era condus de un Guvernator, numit de împărat, iar Dieta era alcătuită din 30 de deputaţi, din care 17 erau români, iar ca organism executiv local funcţiona un Comitet al ţării, alcătuit din patru deputaţi şi un căpitan sau preşedinte, aleşi dintre membrii Dietei. Atribuţiile acestui organism erau: bugetul, agricultura, industria şi comerţul, drumurile, învăţământul, serviciul sanitar, orfelinatele. Ducatul Bucovina trimitea în Parlamentul de la Viena, până în 1873, cinci deputaţi, ulterior, numărul lor a crescut, iar în Camera Superioară a acestuia era reprezentată de un episcop (mitropolit), apoi, din 1873, de un mare proprietar, Vasilco Sereţki.
Provincia a cunoscut o creştere demografică semnificativă, nu în urma sporului natural, ci datorită colonizărilor iniţiate de Curtea de la Viena. Astfel, de la 377 581, în 1848, s-a ajuns la o populaţie de 511 354 locuitori, în 1869, în decurs de numai douăzeci de ani. Dar, în acest interval, numărul românilor era în descreştere, de la 209 213, în 1848, aşadar un procent de 55,4%, la 207 000, în 1869, adică 40,5%. În aceeaşi perioadă, numărul ucrainenilor era în creştere, de la 108 907, în 1848, deci 28,8%, la 186 000, în 1869, adică 36,4%. Conform cifrelor, în 1869, românii nu mai deţineau majoritatea, iar celelalte etnii deţineau împreună 59,5%. În ceea ce priveşte structura socială a populaţiei Bucovinei, românii şi rutenii alcătuiau marea masă a ţăranilor, 75-78%, iar celelalte etnii (germani, evrei, polonezi, armeni) figurau printre patroni, funcţionari, negustori, arendaşi, meseriaşi, proprietari de exploatări miniere şi forestiere. Se constată astfel marginalizarea, pauperizarea, inferioritatea socială a românilor în ţara lor, Bucovina.
În anii 1848-1849, în Bucovina au fost desfiinţate boierescul (claca), corvezile feudale, fiind împroprietăriţi numeroşi zilieri. Apoi, între 1849-1858, au fost împroprietăriţi în special ultimele categorii de ţărani cu peste 80. 000 ha teren din Fondul Bisericesc şi s-au desfiinţat, în acelaşi timp, o serie de prestaţii, precum zilele de clacă, dijma, taxele, dările urbariale, un întreg şir de corvezi. Dar această reformă, radicală, a determinat o criză agrară, care s-a prelungit până în anii 1862-1863. În aceşti ani, a continuat conflictul dintre răzeşii deposedaţi din fostul ocol al Câmpulungului Moldovenesc şi autorităţile austriece, parţial rezolvat, între 1865-1872, când li s-au restituit acestora 38. 000 de iugăre. Pe lângă agricultură, s-a dezvoltat creşterea animalelor, ponderea fâneţelor şi păşunilor rămânea neschimbată, 16,9, respectiv 15,1%, mai cu seamă în districtele Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Suceava şi Storojineţ. Au progresat meseriile, numărul meseriaşilor a crescut de la 557 la 1092, erau morari, brutari, berari, blănari, cojocari, cizmari, cofetari ş.a. Activitatea industrială a progresat la rândul ei, iar la mijlocul secolului al XIX-lea, statisticile consemnau în târgurile şi oraşele Bucovinei peste 3000 de meşteşugari. Aceştia erau organizaţi în bresle, în 1851, erau 13 bresle în Cernăuţi, 12 la Suceava, 6 la Siret.
Fondul silvic al Bucovinei era foarte însemnat, reprezentând între 45,7 şi 45,1% din suprafaţa totală, fiind regiunea cu cele mai întinse şi bogate păduri. Dar aceste proprietăţi silvice nu mai aparţineau românilor decât într-o măsură redusă, în 1862, mai existau în Bucovina doar şase mari proprietari români, care posedau împreună o suprafaţă de cinci ori mai mică decât cea intrată în posesia coloniştilor. În majoritatea lor, pădurile Fondului Bisericesc erau exploatate de arendaşi evrei. Progresele urbanizării şi modernizării au dus la creşterea populaţiei vechilor oraşe, Cernăuţi, Suceava, Siret, iar alte aşezări au fost declarate oraşe, Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc, Solca ş.a. Reţeaua de drumuri a crescut la 1700 km, în 1863, prima linie ferată s-a construit între 1865-1869, iar în 1872, au fost sincronizate legăturile feroviare austro-române. În 1860, a fost înfiinţată Casa de Economii a Bucovinei, iar în 1867, Banca Ipotecară a Galiţiei şi-a creat o filială la Cernăuţi.
Progresele culturale au dus la diversificarea instituţiilor, la amplificarea reţelei şcolare, la creşterea numărului ştiutorilor de carte, la afirmarea intelectualilor în societate. Până în 1862, s-au construit noi şcoli, numărul lor ajungând la 95, la Cernăuţi, a fost înfiinţată prima catedră de limbă şi literatură română, titular devenind în 1849, prin concurs, Aron Pumnul. La Cernăuţi, a fost înfiinţată apoi o ,,Preparandie”, pentru pregătirea viitorilor învăţători, la Suceava, în 1860, a fost înfiinţat un nou liceu, iar în 1873, o şcoală superioară de meserii, la Cernăuţi. S-au adăugat acestora, Biblioteca ţării, în 1852, Reuniunea de lectură, în 1862, în sfârşit, în 1875, Universitatea din Cernăuţi, cu predare în limbă germană. Alături de preoţi şi profesori, a crescut numărul avocaţilor, al medicilor (36, în 1862) şi farmaciştilor.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
28 decembrie, 2018