Mişcarea memorandistă. Conferinţa naţională din 1884 a PNR s-a impus printr-o abordare nouă, modernă, a problemelor ce frământau pe români. Încă de la constituirea partidului, în 1881, Vincenţiu Babeş, deputat bănăţean în Parlamentul ungar, propusese delegaţilor ,,un fel de dualism româno-maghiar în Transilvania”. La a doua conferinţă, din 1884, el sugera o o nouă orientare politică ce cuprindea două elemente: mai întâi, deschiderea unui dialog româno-ungar, apoi să se apeleze la soluţia unui ,,dualism intern” între cele două naţiuni transilvane. Babeş a reluat ideea sa preferată că românii şi maghiarii fuseseră sortiţi să stea alături, între Germania şi Rusia, propunere bine primită de delegaţii la conferinţă. De asemenea, pornindu-se de la ecoul Memorialului, s-a decis menţinerea problemei Transilvaniei în atenţia opiniei publice şi a cercurilor politico-diplomatice europene. Dar legile şi actele administrative ale guvernelor ungare, dintre anii 1879-1891, au distrus treptat speranţele chiar şi ale celor mai optimişti fruntaşi politici, care credeau într-o colaborare cu maghiarii.
În aceste împrejurări, s-a propus redactarea Memorandului şi difuzarea lui în Europa, acţiune precedată de vii dezbateri şi dispute între liderii politici români. Astfel, Babeş şi Mocioni, foarte influenţi în partid, au propus să fie continuată acţiunea pe plan european, începută cu Memorialul, dar Raţiu, Lucaciu, Coroianu, dar şi tribuniştii sibieni conduşi de Slavici, după tradiţie, propuneau ca documentul să fie înaintat Împăratului. După lungi discuţii, Conferinţa naţională, din 5/17-16/28 octombrie 1890, a adoptat proiectul elaborat de Coroianu, iar V. Babeş a fost ales preşedinte PNR. Dar polemica a continuat şi abia la Conferinţa naţională, din 8/20 ianuarie 1892, grupul din jurul lui Raţiu (ales preşedinte) a reuşit să impună multiplicarea şi difuzarea Memorandului şi plecarea unei delegaţii la Viena pentru susţinerea lui. Cei 300 de delegaţi, în frunte cu I. Raţiu, preşedintele PNR, s-au prezentat la Cancelaria imperială, la 16/28 mai 1892, dar încă de la 12/24 mai, guvernul ungar ceruse ca împăratul să refuze audienţa solicitată, ceea ce s-a şi întâmplat.
Memorandul, determinat de împrejurări istorice vitrege, era un document democratic, care denunţa privarea de libertate a unei întregi comunităţi etnice (românii), ameninţată cu asimilarea, de către o minoritate care urmărea să impună uniformizarea naţională. Deşi tonul documentului era moderat, deoarece se adresa împăratului, moderaţia nu excludea fermitatea, cum rezultă chiar din preambul: ,,nemulţumiţi cu situaţiunea politică creată de sistemul de guvernământ, inaugurat în anii 1866-1868, şi cu întreaga dezvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, românii nu mai au, după tristele experienţe pe care le-au făcut, nicio încredere în dieta de la Budapesta şi în guvernul maghiar”.Obiectivul principal urmărit de Memorand, conform afirmaţiilor autorilor actului, era respingerea formulei dualiste de conducere şi guvernare, autorii pronunţându-se categoric împotriva dualismului. În partea finală, sub forma unor concluzii, se afirma că pentru rezolvarea gravelor probleme existente se impune renunţarea la dualism, ca sistem politic, chiar dacă autorii actului îşi reafirmau loialitatea faţă de împărat.
În paralel cu această acţiune desfăşurată în Transilvania, studenţimea din Bucureşti s-a implicat, încă din octombrie 1890, în lupta de sprijinire a românilor din Austro-Ungaria şi a decis elaborarea unui memoriu destinat studenţimii europene. Textul, redactat de S. Mehedinţi şi P. P. Negulescu, cu sprijinul lui I. Slavici, larg răspândit în străinătate, se intitula Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania. Memoriul a declanşat o amplă şi ascuţită polemică, el a provocat ,,Răspunsul” studenţilor maghiari, care avea să determine ,,Replica junimii academice române din Transilvania şi Ungaria”. Textul, alcătuit de către un grup de studenţi români, printre ei Aurel C. Popovici, acorda un spaţiu larg rechizitoriului tratamentului aplicat românilor de regimul dualist ungar, care îi transformase în ,,proscrişi”, în propria lor ţară. În cuprinsul Replicii se arăta că românii se aflau în faţa a două alternative: să caute o rezolvare a problemei naţionale prin adoptarea federalismului sau să se orienteze spre România, în spirit ,,daco-roman”.
Popovici recunoştea public existenţa acestuia, a aspiraţiei de unire cu România: ,,Negreşit, dacă masele mari ale poporului român ar fi întrebate, că ar dori unitatea lor politică cu România într-un singur stat, desigur ar răspunde că ar dori-o şi noi am afirma un neadevăr, o absurditate, dacă am tăgădui aceasta”. ,,Iridenta” română era pusă pe seama politicii guvernanţilor maghiari, ca o armă împotriva hegemoniei acestora, de apărare a identităţii naţionale: ,,Astăzi, nici noi nu putem tăgădui că, în mijlocul românimei, nu ar exista curente din ce în ce mai crescânde, care tind la unitatea naţională a tuturor românilor, dar aceste curente nu sunt decât producte fireşti ale asupririi îndelungate a naţiunii române din partea hegemoniei maghiare..” . Aurel Popovici şi ceilalţi autori ai Replicei înţelegeau că ,,daco-românismul” rămânea un ideal, în timp ce federalizarea putea fi doar o soluţie tranzitorie. În ultima instanţă, Replica era expresia protestului românesc, iar prin formula de rezolvare a problemei naţionale se propunea înlocuirea dualismului cu o nouă formă de stat .
Ambele documente au avut un ecou favorabil pe continent, presa eueuropeană a comentat sau a reprodus fragmente din cuprinsul lor, încât, se poate spune, la sfârşitul secolului al XIX-lea, mişcarea naţională românească a polarizat atenţia opiniei publice europene. Ecoul internaţional s-a amplificat, după ce, în septembrie 1892, a fost începută cercetarea penală împotriva liderilor PNR şi a autorilor Replicii, ceea ce a provocat o reacţie populară de proporţii în Transilvania şi România (Aurel C. Popovici, condamnat la patru ani de închisoare, a reuşit să fugă în regat). Procesul memorandiştilor a început la Cluj, în mai 1894, în mijlocul unor manifestaţii impresionante româneşti. La 13/25 mai, cei 25 de inculpaţi au fost condamnaţi la închisoare pe diferite termene, în iunie, Partidul Naţional Român a fost interzis prin ordonanţă ministerială, dar şi-a continuat activitatea sub forma unui Comitet electoral, iar în iulie, după respingerea recursului, cei condamnaţi au fost întemniţaţi la Seghedin şi Vac. Ulterior, prin intervenţia regelui Carol I, aflat în vizită la Viena, în august 1895, cei condamnaţi au fost eliberaţi, în septembrie acelaşi an.
Mişcarea memorandistă a avut consecinţe multuple, punând capăt loialismului, ,,patriotismului dinastic” faţă de curtea austriacă, iar România devenea centrul spre care se îndreptau toate speranţele, formula înscrisă pe frontispiciul revistei ,,Tribuna” (,,soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare”) devenea o realitate politică. Momentul acesta, respectiv anii 1892-1895, s-a repercutat profund asupra românilor şi a dus la intensificarea pe toate planurile a luptei pentru unitate naţională. În aceşti ani, se constată o schimbare semnificativă în mişcarea naţională, românii îi percep pe slavi, slovaci, sârbi şi croaţi, ca aliaţi politici împotriva guvernului ungar. Era respinsă acum ideea mai veche a unui compromis româno-maghiar, considerat imposibil şi dăunător. Popovici şi membrii mai tineri ai PNR, grupaţi în jurul ,,Tribunei, aşa-numiţii ,,tribunişti”, cereau o alianţă oficială cu slavii şi au impus conducerii partidului formarea unei alianţe cu slovacii şi cu sârbii, ceea ce a dus la Congresul Naţionalităţilor, convocat la Budapesta, la 10 august 1895. Delegaţii prezenţi au arătat că scopul primordial era autonomia naţională, de pildă, românii menţionau succint: ,,noi nu întrebăm de când am fost aici sau dacă maghiarii au fost aici înaintea noastră, ci acţionăm aşa…pentru că formăm majoritatea cetăţenilor…şi vrem să dăm acestei ţări forma de guvernare pe care o dorim”. Ele ar fi dorit o restructurare politică a Ungariei, pe ,,baze naturale”, dar alianţa celor trei naţionalităţi a fost de scurtă durată şi ineficientă.
Această schimbare de atitudine era determinată de o nouă concepţie cu privire la naţiune După ce într-o serie de broşuri pledase pentru o Ungarie federalizată, după modelul elveţian, după refugierea în România, el a făcut ,un pas mai departe şi susţinea că, în Europa modernă, forţa creatoare dominantă era ideea de naţionalitate. El ajungea la concluzia că ceea ce lega membrii unui grup social şi-i distingea de toţi ceilalţi era conştiinţa naţională. Popovici argumenta că un popor ce devenea conştient de sine, precum românii, acesta îşi asuma toate atributele unui organism viu, şi avea dreptul inalienabil de a supravieţui şi a se dezvolta. El conchidea că un popor ce avea conştiinţa de sine trebuia, în mod inevitabil, să-şi constituie propriul său stat autonom şi independent sau, dacă dorea, să se unească cu alte state pe baza principiului naţionalităţii. Dar Popovici s-a abţinut să pledeze pentru distrugerea completă a Ungariei, a contestat centralismul şi pangermanismul, a criticat maghiarizarea, a combătut pe tradiţionalişti, pe partizanii autonomiei istorice. El a propus un impresionant proiect politic, în lucrarea sa, Statele Unite ale Austriei Mari (1906), prin care opunea tendinţelor combătute şi dualismului principiul etnic, ca bază a reorganizării statului în formula Austriei Mari, prin federalizare, prin reorganizarea Imperiului în state autonome.
Ideile lui Popovici şi teza Austriei Mari au avut partizani, dar şi adversari în rândul elitei româneşti, V. Goldiş, O. Goga, I. Russu-Şirianu şi grupul de ala ,,Tribuna” arădeană l-au respins, dar orientarea federalistă avea ca lider pe Al. Vaida-Voevod, care l-a susţinut pe Popovici, federaliştii români s-au raliat Vienei, în conflictul cu Budapesta, sperând că împăratul sau succesorul său vor abandona dualismul.
Din 1881, în planurile politice ale românilor transilvăneni, regatul român a început treptat să joace un rol însemnat, afinităţile etnice şi culturale între locuitorii de pe cele două versante ale Carpaţilor au făcut ca, în anii 90, privirile să se îndrepte din ce în ce mai mult spre Bucureşti. Etnicii ardeleni încercau să folosească strânsele legături ale guvernului român cu Tripla Alianţă, ca un mijloc de presiune asupra guvernului ungar, iar guvernul de la Bucureşti asigura un generos sprijin financiar bisericilor şi şcolilor româneşti din Transilvania. Ajutoarele acestea au fost plătite regulat încă din 1860, în vremea lui Cuza, iar în anii 1892-1895, au fost plătite bisericilor şi şcolilor româneşti de aici 723 900 lei. Oamenii politici s-au pronunţat în parlament şi adunări publice pentru apărarea drepturilor românilor înstrăinaţi, în timp ce oamenii de cultură au fondat societăţi culturale în sprijinul fraţilor oprimaţi, precum Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, înfiinţată la Bucureşti, în 1891.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
11 decembrie, 2018