O nouă etapă istorică a început după înfrângerile suferite de Austria, în războiul italian, din 1859, din partea Franţei. Pentru depăşirea crizei, s-a recurs la remedii politice, înlocuirea lui Bach, simbol al neo-absolutismului, în august 1859, convocarea Senatului imperial lărgit, în martie 1860, folosirea limbii naţionale în viaţa publică, relaxarea cenzurii. Aceste măsuri au pregătit calea Patentei imperiale, din 8/20 octombrie 1860, care marca ruptura deschisă, definitivă, cu trecutul absolutist, prin recunoaşterea autonomiei provinciilor istorice ale Imperiului. În noul context, a fost recunoscută autonomia regatului Ungariei, a Croaţiei, a marelui principat al Transilvaniei, a ducatului Bucovinei, dar, ulterior, Banatul timişan şi vechiul Partium vor fi încorporate Ungariei. Însă prevederile Patentei, adoptate sub influenţa conservatorilor unguri au provocat nemulţumirea centraliştilor germani liberali, exponentul lor, A. Schmerling, a fost numit ministru de stat şi a urmat o nouă Patentă, la 14/26 februarie 1861, cu pronunţate accente centraliste. Prevederile celor două patente au stat la baza vieţii politice a Imperiului, până la instalarea Dualismului, în 1867.
Dezgheţul politic general se resimte din plin şi în Transilvania, cu mult înainte de Patenta din octombrie 1860. În principat, principalii beneficiari ai prăbuşirii lumii vechi, feudale, au fost românii, marea masă de iobagi români s-a transformat într-o adevărată clasă de mici proprietari, prin patentele (reformele) din 1853-1854, liberi din punct de vedere juridic (şi parţial economic), ceea ce ducea la o veritabilă restructurare a proprietăţii funciare ardelene. Bucurându-se de libertate socială, de o evidentă relaxare economică, ieşind treptat din izolarea medievală, satele devin purtătoare de resurse şi energii naţionale. Ele ridică şcoli confesionale, ortodoxe sau greco-catolice, construiesc biserici de zid în locul celor din lemn, înalţă case parohiale, cumpără pământuri pentru preoţi şi dascăli, acordă ajutoare societăţilor culturale. Fiii foştilor iobagi se înscriu în şcoli şi licee, româneşti sau străine, unde se înfiinţează catedre de limba română.
Aceste progrese s-au bazat pe o creştere demografică semnificativă, de la 3,4 milioane, în 1850, la 4,2 milioane locuitori, în 1869, iar în ceea ce priveşte structura confesională a ţării, situaţia se prezenta astfel: ortodocşi, de la 637.800 (30,9%), în 1850, la 679.896 (31,3%), în 1857, greco-catolici, de la 648.239 (31,5%), în 1850, la 674.654 (31,1%), în 1857, restul find reformaţi (14,5%), catolici (10,9%), luterani (9,1%).
Pe temelia acestui potenţial uman, în noul cadru social, juridic şi politic, societatea românească transilvană a cunoscut o evoluţie impresionantă: în 1870, existau în Ungaria 2 569 de scoli confesionale (elementare) cu limba de predare română, trei gimnazii, trei preparandii, trei seminarii noi, societatea culturală ASTRA (1861), mitropoliile de la Blaj (1853) şi Sibiu (1864), episcopiile de la Gherla, Caransebeş şi Lugoj, tipografii noi, asistăm la înmulţirea publicaţiilor, la creşterea numărului celor alfabetizaţi.
Semnele noii epoci, iniţial, timide, disparate, discontinui, apar mai întâi în Transilvania, unde blocul etnic românesc era cel mai puternic şi mai compact. Publicarea Diplomei liberale din 8/20 octombrie 1860 a fost primită pretutindeni de români cu bucurie, ,,ca un nou răsărit de soare”, deoarece principiile ei generale le erau favorabile. Prevederile acesteia aduceau o recunoaştere constituţională a autonomiei Transilvaniei, esenţială pentru români, enunţa principiile egalităţii naţiunilor şi confesiunilor din Imperiu, egalitatea în faţa legii, libertatea de mişcare. Mai mult, un autograf al Împăratului preconiza ,,schimbări afund tăietoare” în vechea constituţie a Transilvaniei. O conferinţă regnicolară, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor naţiunilor ţării, urma să facă propuneri în acest sens.
În noua atmosferă, încă din toamna anului 1860, au avut loc consfătuiri ale intelectualilor români, au fost întocmite petiţii, circulau manifeste, s-au redactat programe. Începea să prindă contur planul convocării unui Congres naţional, care să stabilească conduita naţiunii române în noile împrejurări. Pentru aprobarea organizării lui, o delegaţie naţională sub conducerea mitropolitului Şuluţiu s-a deplasat la Viena, în decembrie 1860. În acelaţi timp, Delegaţia a înaintat Curţii un important memoriu naţional, tipărit şi popularizat la Viena, care cuprindea următoarele cerinţe: asigurarea egalităţii politice şi confesionale a naţiunii române printr-o diplomă imperială solemnă, numirea unui român în fruntea Cancelariei aulice, o lege electorală echitabilă, întrunirea unui Congres naţional. Cu acceptul autorităţilor imperiale, se întrunrea la Sibiu, în primele zile din ianuarie 1861, Conferinţa naţională a românilor din Transilvania, cu participarea a 75 de fruntaşi ortodocşi şi a 75 de fruntaşi greco-catolici (,,Foaie pentru minte..”, din 28 decembrie 1860). În cadrul ei, era activat programul politic din 3/15 mai 1848, românii s-au proclamat din nou ,,naţiune politică independentă”, era reafirmată autonomia Transilvaniei, s-a cerut o lege electorală modernă . S-a hotărât elaborarea a două noi memorii, referitoare la problemele naţiunii, destinate Curţii de la Viena, era reinstituit Comitetul naţional român, sub călăuzirea celor doi ierarhi, Şuluţiu şi Şaguna .
La scurtă vreme după Conferinţa naţională, la 30-31 ianuarie/11-12 februarie, avea loc la Alba Iulia, Conferinţa interetnică pentru pregătirea dietei, cu participarea reprezentanţilor celor trei naţiuni. Noul cancelar Kemeny Ferenc a stabilit ca la lucrările ei să participe 24 de oameni politici unguri, 8 saşi şi 8 români (4 greco-catolici şi 4 ortodocşi). Dar consfătuirea, desfăşurată la palatul episcopiei catolice de Alba Iulia, nu a fost un dialog interetnic, ci doar o expunere a poziţiilor celor trei naţiuni. Episcopul Haynald Lajos cosidera că nu este necesară o consultare asupra unei diete proprii a Transilvaiei, câtă vreme exista legea uniunii, votată în 1848. Mitropolitul Şuluţiu, inspirându-se din Bărnuţiu, a reafirmat principiul paşoptist al libertăţii naţionale ca bază a oricărei libertăţi, a pledat pentru întrunirea dietei, pentru recunoaşterea prin lege a naţiunii române, a limbii şi a confesiunilor sale. Referindu-se la ,,uniunea” din mai 1848, votată de o dietă feudală, el spunea: ,,Să luaţi pe cei 1 353 000 români din Transilvania dinapoi, ca pe o turmă slăbănoagă de oi şi să-i treceţi la Ungaria fără voia lor, ar fi lucru pe care l-am ţinea de cea mai mare batjocură şi injurie”.
Discursul lui Şuluţiu va avea, în contextul respectiv, aceeaşi relevanţă ca şi cuvântarea lui Bărnuţiu din mai 1848, şi se va răspândi peste tot în Transilvania, din Hunedoara până în Solnocul Interior, din Alba de Jos până în Mureş. Din păcate, la baza convocării dietei, stătea un cens electoral de 8, 40 florini, propus de guvernatorul Kemeny, evident restrictiv.
Dezbaterea s-a deplasat, în aprilie 1861, spre reînfiinţarea fostelor comitate, scaune şi districte, ceea ce antrena o nouă confruntare publică, odată cu constituirea consiliilor comitatense, în care românii s-au aflat în minoritate. Cea mai puternică confruntare a avut loc în cele opt comitate, Cluj, Turda, Alba de Jos, Alba de Sus, Târnava, Hunedoara, Solnocul Interior, Dăbâca, ce cuprindeau împreună 57,5 % din populaţia Transilvaniei, din care 76,2 % erau români! Dar, paradoxal, peste tot erau restaurate vechile consilii comitatense nobiliare din 1848, în care au pătruns acum foarte puţini români. În fapt, reînfiinţarea devenea astfel o veritabilă restaurare. În aceste dezbateri, exponenţii românilor au cerut menţinerea autonomiei ţării, întrunirea dietei, pe baze echitabile, o reprezentare proporţională a lor: ,,suntem cei mai numeroşi, două treimi din populaţia Transilvaniei, stăpânim şi muncim cea mai mare parte a pământului ei, ţinem ţara cu dările şi recruţii noştri, ne-am jertfit vieţile şi averile pentru apărarea ei, suntem recunoscuţi de Împărat ca egali în drepturi, trăim în lumina veacului al XIX-lea, voim, aşadar, să nu se mai hotărască ,,despre noi fără de noi”.
Pentru a protesta împotriva acestei stări de lucruri, spre Viena pornea o nouă Deputăţie naţională, alcătuită din I. Raţiu, Ilie Măcelariu şi Iacob Bologa, apoi alte delegaţii din Făgăraş, Hunedoara, Alba, dar şi din Banat, Arad, Zarand s.a. Dar, în toamna 1861, în urma rupturii dintre Viena şi Pesta, se deschideau perspective favorabile românilor, în timp ce mitropolitul Şuluţiu conducea o nouă solie la Viena.
În noua situaţie din toamna anului 1861, prin numirea, la 26 octombrie/7 noiembrie, a lui Nadasdy Ferenc în funcţia de cancelar şi a generalului Folliot de Crennville în aceea de guvernator, prin emiterea unor noi instrucţiuni, se deschidea un nou curs al vieţii publice din Transilvania. Totuşi, dieta, convocată prin rescript imperial pentru 23 octombrie/4 noiembrie 1861, la Alba Iulia, nu s-a întrunit datorită împotrivirii Guberniului, nici acum, nici în anul următor, datorită speranţei de a se ajunge la o înţelegere cu Ungaria. Dar, la sfârşitul lui 1862, răspunsul imperial se arăta binevoitor faţă de memoriile româneşti din 1860-1861, iar pregătirea lucrărilor dietei era reluată şi finalizată, în aprilie 1863. În acest moment, conflictul dintre Austria şi Ungaria atingea punctul culminant, în urma eşecului tratativelor dintre cele două părţi, din martie 1863.
În acest context favorabil, la 8/20-11/23 aprilie 1863, avea loc Conferinţa naţională de la Sibiu, cu participarea a 75 de ortodocşi şi 75 de greco-catolici. Fruntaşii români şi-au afirmat susţinerea pentru patentele din 1860 şi 1861, participarea la lucrările Parlamentului vienez şi au formulat principalele revendicări ale naţiunii române . Delegaţia românească care le-a prezentat ulterior la Viena, condusă de episcopul Şaguna, a fost primită în audienţă festivă la Împărat, miniştrii importanţi, la primarul Vienei, s-au aflat în atenţia presei.
Dieta Transilvaniei (după o întrerupere de 14 ani!) a fost convocată pentru data de 19 iunie/1 iulie 1863, la Sibiu, şi urma să legifereze 11 ,,propoziţiuni regeşti”: recunoaşterea politică a naţiunii române şi a confesiunilor ei, a limbii române ca limbă oficială a ţării, alături de maghiară şi germană, o nouă lege electorală, reîmpărţirea administrativă a teritoriului, administraţia publică şi justiţia, înfiinţara unui tribunal suprem, modificarea Patentei urbariale din 1854, introducerea cărţilor funciare ş.a..
Esenţială pentru alcătuirea viitoarei diete era baza electorală şi, în acest scop, a fost emis un regulament electoral provizoriu liberal, care schimba radical structura socială şi naţională a acesteia. Astfel, potrivit acestuia, dieta avea să fie alcătuită din 125 de deputaţi aleşi şi 40 de regalişti (numiţi direct de împărat). Dreptul de vot era acordat locuitorilor (bărbaţi), care plăteau un impozit de minim 8 fl., fiind inclusă aici şi capitaţia, în acest fel, numărul alegătorilor fiind de 82 693, desemnaţi în funcţie de venit, faţă de 74 000 nobili, beneficiari ai votului universal. Prin noile reglementări, centrul de greutate al electoratului transilvan se muta dinspre nobilimea ungară, ostilă politicii liberale vieneze, înspre masa ţărănimii române, călăuzită de fruntaşi favorabili acestei politici. Legea electorală era un compromis între concesiile făcute românilor şi privilegiile vechilor naţiuni politice, astfel, 568 172 unguri aveau un deputat la 12 913 suflete, 204 031 saşi un deputat la 6 370 persoane, în vreme ce 1 300 913 români alegeau un deputat la 28 280 locuitori.
Alegerile dietale din 1863 s-au derulat într-un climat politic ponderat, fiind însoţite de o confruntare politică încordată, în timp ce comportamentul politic al ţăranilor români, la această primă probă constituţională, a fost unul matur. Ei s-au înfăţişat înaintea comisiilor electorale în linişte şi ordine: ,,mulţimile păşesc la alegeri ca la biserică…” (,,Gazeta Transilvaniei”, din 19 iunie 1863). Rezultatele scrutinului din iunie-iulie 1863 au fost semnificative: 48 deputaţi români (35 în comitate şi în districtele Năsăud şi Făgăraş, 8 în scaunele săseşti şi 5 în opide), 44 deputaţi maghiari (majoritatea în opide şi în secuime) şi 33 saşi (în oraşe şi scaune). Acestora li se adăugau deputaţii regalişti (12 unguri, 11 saşi, 10 români). Din cei 48 deputaţi români, 37 erau funcţionari de stat şi 9 clerici.
Deschiderea lucrărilor Dietei, după o întrerupere de 15 ani, a avut loc la 3/15 iulie 1863, la Sibiu, într-un cadru solemn, în sala mare de la hotelul ,,Împăratul romanilor”, în prezenţa a 101 deputaţi şi regalişti români şi saşi, 2/3 din membrii ei. Din nefericire, deputaţii şi regaliştii unguri au refuzat să participe, considerând dieta ilegală şi cerând, într-un memoriu din 10/22 iulie, să fie repuse în vigoare legile din 1848, votate însă de o dietă feudală! Ei au refuzat să intre în dieta de la Sibiu, unde nu deţineau majoritatea, dar s-au grăbit să pătrundă în cea de la Cluj, din 1865, pe care o controlau deplin. Neparticiparea (boicotul) maghiară la dieta din 1863 a reprezentat o ratare istorică, s-a pierdut fericitul prilej ca cele trei naţiuni să dezbată împreună marile probleme ale Transilvaniei, s-a pierdut şansa dialogului şi a dezamorsării tensiunii româno-maghiare. Defecţiunea maghiară nu a fost un obstacol pentru activitatea dietei, care şi-a continuat liniştită lucrările în prezenţa deputaţilor români şi saşi. Dieta de la Sibiu din 1863-prima dietă modernă a Transilvaniei-este forul legislativ în care românii deţineau majoritatea, în care membrii aleşi precumpăneau asupra celor numiţi. Să menţionăm că lucrările acesteia s-au desfăşurat sub ochii foarte atenţi ai Curţii de la Viena.
Dintre cele 11 proiecte de legi supuse dietei spre dezbatere, cel mai însemnat era acela referitor la recunoaşterea politică a naţiunii române şi a confesiunilor sale. Era un proiect controversat, dar, în optica românilor, cel mai drept, cel mai nobil, cel mai mare, de o însemnătate fără precedent. Însă ceea ce s-a dezbătut la Sibiu a fost modalitatea concretă a realizării practice a acestei recunoaşteri. În această privinţă, existau deosebiri de păreri chiar în sânul fruntaşilor români, unii ar fi dorit un teritoriu naţional propriu în Transilvania, după modelul saşilor, cu o conducere proprie, cu o ,,Universitas romanorum, un cadru naţional, o administraţie românească. Alţii, cei mai numeroşi şi mai autorizaţi, precum G. Bariţiu, I. Raţiu, Al. Papiu-Ilarian, I. Maiorescu, erau împotriva departajării zonale, geografice, care se dovedea riscantă, rupând masa etnică compactă românească în unităţi separate. Ei concepeau ,,înarticularea” naţiunii române într-o formă modernă, democratică, prin abolirea tuturor departajărilor etnice şi introducerea unei legi electorale liberale, ce ar asigura preponderenţa românilor.
La rândul ei, ,,înalticularea” comporta modalităţi distincte de înfăptuire: pe de o parte, Cancelaria şi Guberniul urmăreau o recunoaştere teoretică, formală şi generală, fără a se stipula ceva despre drepturile sale colective, autonomia, se viza o simplă ,,reparaţie morală”. Pe de altă parte, deputaţii români din Dietă, pentru a imprima consistenţă legii şi a face din ea un instrument al evoluţiei viitoare a naţiunii, după abandonarea planului teritoriului separat, ar fi dorit o ,,discriminare pozitivă” a naţiunii, sprijinirea materială a unei reţele de şcoli comunale, reale şi gimnaziale, instituirea unui sistem de burse ş.a. În cele din urmă, în schimbul abandonării de către români a principiului autonomiei efective, a fost acordarea de Împărat a autonomiei Bisericii şi a statutului mitropolitan pentru românii ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Se ajungea astfel la un primat al confesionalului asupra politicului, fiind anihilat ascendentul grupării laice reprezentată de Bariţiu şi Raţiu, care revendicau garantarea, printr-o diplomă imperială, a autonomiei naţionale.
Integrarea politică a naţiunii române era însoţită, firesc şi inevitabil, de introducerea limbii române în sfera vieţii publice. Era cea de-a doua lege importantă a dietei, care prevedea egalitatea celor trei limbi ale ţării, maghiară, germană şi română în viaţa publică, posibilitatea nelimitată a locuitorilor principatului de a se adresa instituţiilor administrative şi judiciare în oricare dintre acestea, obligaţia autorităţilor de a răspunde fiecăruia în limba sa, dreptul neîngrădit al comunităţilor urbane şi rurale de a-şi stabili limba lor oficială. Dar limba oficială internă a autorităţilor centrale era exclusiv limba germană. Dezbaterile acestor două legi, referitoare la naţiune şi limbă, s-au prelungit foarte mult, şi abia în octombrie 1863, cei 26 de deputaţi ardeleni au putut intra în Parlamentul central de la Viena.
A doua sesiune a dietei, 11/23 mai-17/29 octombrie 1864, s-a desfăşurat într-un alt climat politic, ceva mai tensionat, din cauza neînţelegerilor dintre Viena şi Pesta. Guvernul a acceptat cererea românilor pentru înfiinţarea unui Tribunal suprem al Transilvaniei, dar reşedinţa acestuia a fost fixată la Viena, în mai 1865, acesta îşi începea activitatea sub preşedinţia lui Vasile Ladislau Pop. S-a discutat apoi legea electorală, pentru ca, în final, să fie adoptat regulamentul provizoriu din aprilie 1863. Sesiunea se încheia în octombrie 1864, într-o atmosferă incertă şi chiar sumbră pentru români.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
18 noiembrie, 2018