Transilvania (1848-1914)
La 7/19 iulie 1849, Ludwig Wohlgemuth a fost numit guvernator al Transilvaniei, având dispoziţii precise de a dezarma populaţia civilă şi detaşamentele ţărăneşti, în general de a pacifica Principatul. Din aceste raţiuni, a fost emis decretul din 30 iulie/11 august, prin care era ordonată dezarmarea generală a tuturor locuitorilor, urmat de circulara din 21 august/2 septembrie, prin care se desfiinţa Landsturm-ul (Istoria României. Transilvania, 1, Cluj, 1997, p.1024,1029). Noul guvernator a trecut rapid la reorganizarea administrativă a Transilvaniei, în spiritul politicii absolutiste şi centraliste (germaniste!) promovată de regimul Bach. Românii solicitaseră încă din timpul revoluţiei, la 13/25 februarie 1849, autonomia politică şi naţională în teritoriile locuite de ei, dar au continuat să rămână divizaţi în unităţi politico-administrative diferite. Astfel, prin Constituţia din 20 februarie/4 martie 1849, s-au constituit pe acelaşi teritoriu două unităţi administrative distincte, Voivodina sârbească şi Banatul timişan, cu populaţie preponderent românească. Apoi, Ducatul Bucovinei, proclamat ,,ţară a coroanei”, cu autonomia restaurată, iar românii din Arad, Bihor, Maramureş şi Sătmar continuau să fie incluşi în structurile administrative ale Regatului Ungariei. Marele Principat al Transilvaniei era restaurat ca ţară autonomă, incluzând acum (după 1849) şi fostele comitate Solnocul de Mijloc, Crasna, Zarand, districtul Chioar şi oraşul Zalău. Pe de altă parte, la 8/20 septembrie 1849, Transilvania era reorganizată în şase districte militare (împărţite în cercuri şi subcercuri): Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Odorhei, Reteag şi Făgăraş. În fruntea jurisdicţiilor locale au fost numiţi funcţionari aduşi din alte provincii, fiind promovaţi germani şi unguri şi numai într-o proporţie redusă români.
Starea de nemulţumire şi agitaţie s-a prelungit până în toamna anului 1849, datorită refuzului proprietarilor nobili de a aplica legislaţia agrară din timpul revoluţiei, amplificate fiind şi de atitudinea autorităţilor habsburghice de aplicare a ordinului de dezarmare a locuitorilor. Deocamdată, la 27 august /8 septembrie 1849, era instituită starea de asediu, prelungită la 6/18 octombrie, dar, pe de altă parte, regimul austriac a decis să recunoască legislaţia agrară revoluţionară. Prin ordonanţa din 29 decembrie 1849/10 ianuarie 1850, guvernatorul Wohlgemuth sublinia valabilitatea legislaţiei din 1848, recunoştea desfiinţarea iobăgiei şi dreptul de proprietate al foştilor iobagi asupra loturilor urbariale. Deoarece populaţia din teritoriile graniţei militare a rămas fidelă la revoluţie coroanei, prin decretul din 19/31 mai 1849 au fost desfiinţate obligaţiile feudale ale grănicerilor din Banat, care au devenit proprietari ai loturilor ce le aveau în folosinţă, conform decretului din 25 aprilie/7 mai 1850. În aceeaşi vreme, la 10/22 ianuarie 1851, au fost desfiinţate servituţile regimentelor româneşti de la Orlat şi Năsăud, dar, în acelaşi an, regimentele de graniţă din Transilvania erau desfiinţate.
Însă reintroducerea absolutismului în Imperiul habsburgic nu a însemnat restabilirea regimului anterior mişcărilor din martie 1848, Curtea de la Viena a trebuit să ţină seama, fie şi în parte, de programele formulate de naţiunile sale sub imperiul evenimentelor. Noul absolutism (regimul Bach) a iniţiat şi unele reforme în varii domenii (economie, societate, învăţământ, biserică), în măsura în care nu afectau unitatea Imperiului. Absolutismul regimului Bach avea drept temei (bază) legal ,,Principiile de guvernare”, proclamate de împăratul Franz Joseph, la 19/31 decembrie 1851.
După moartea lui Wohlgemuth, la 18/30 aprilie 1851, a fost numit guvernator Karl Schwarzenberg, care a accentuat tendinţele centraliste, dar a promovat şi politici reformiste. Astfel, la sfârşitul anului 1850, a fost elaborat proiectul de reglementare a raporturilor urbariale, pe baza căruia au fost adoptate patentele imperiale din 18 februarie/2 martie 1853, pentru Banat, 18 februarie/2 martie 1854, pentru Crişana şi Maramureş, şi 9/21 iunie 1854, pentru Transilvania, care reglementa chestiunea agrară în aceste teritorii. Ultima patentă recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor iobagi eliberaţi şi dreptul de a dispune liber de pământurile lor, în proprietatea lor trecea şi partea din păşunea comună. Patenta extindea aceste prevederi şi asupra proprietăţilor secuieşti şi dispunea organizarea judecătoriilor urbariale (1857-1858), pentru rezolvarea diferendelor dintre foştii proprietari şi ţărani. În sfârşit, patenta prevedea posibilitatea răscumpărării diferitelor categorii de pământuri alodiale şi a jelerilor alodiali, problema dijmei a fost rezolvată abia la 3/15 septembrie 1858, iar pădurile şi păşunile, comune până atunci, erau separate, acordându-se ţăranilor o treime. În schimb, statul suporta despăgubirea nobililor (nemeşilor), iar pentru jelerii alodiali era prevăzută răscumpărarea personală.
Pe plan politic, românii, confruntaţi cu rigorile regimului Bach, au revenit la metoda mult-uzitată a petiţiilor, adresate Curţii de la Viena, de la care românii aşteptau împlinirea dezideratelor din Programul naţional, formulat în mai 1848, la Blaj. Metoda aceasta fusese aplicată încă în timpul revoluţiei, prin Memoriul din 13/25 februarie 1849, urmat de multe alte memorii adresate, până în decembrie 1851, împăratului şi cercurilor aulice. Toate memoriile solicitau, practic, constituirea unei autonomii politice naţionale, care să includă pe toţi românii din Austria. Fixându-şi acest obiectiv politic fundamental, mişcarea petiţionară de după revoluţie era angrenată în două planuri: cel al elitei politice româneşti, din rândul căreia a fost alcătuită delegaţia naţională la Viena, mandatată de Comitetul Naţional Român, şi cel zonal, cu revendicări specifice. Cu sprijinul ierarhiilor bisericeşti, Delegaţia naţională românească la Viena a fost sprijinită prin 278 de plenipotenţe sau împuterniciri, purtând 2.464 de semnături din toate ,regiunile Transilvaniei. Memoriile urmăreau înfăptuirea autonomiei naţionale româneşti, în toate planurile, politic, economic, cultural, bisericesc. În intervalul august 1849-februarie 1851, au fost înaintate 27 de memorii Curţii de la Viena, alături de altele adresate Guvernatorului Transilvaniei, Comandamentului militar şi jurisdicţiilor locale. În memoriile adresate Curţii se cerea numirea de funcţionarea români în funcţii înalte, folosirea limbii române în administraţie, separarea Banatului de Voivodina, încetarea persecuţiilor împotriva fruntaşilor români .
În noiembrie 1849, exponenţi ai tuturor provinciilor româneşti din Imperiu s-au constituit într-o Delegaţie naţională la Viena, pentru a susţine drepturile românilor, în baza Constituţiei liberale din 4 martie 1849. În martie 1850, la audienţa oficială la împărat pentru prezentarea lui Avram Iancu, Delegaţia cuprindea 37 de membri, printre care S. Bărnuţiu, Avram Iancu, A. T. Laurian, T. Cipariu, I. Maiorescu, S. Balint, V. Babeş, I. Popasu, P. Mocioni, Gh. Popescu ş.a. . Anterior, la 14/26 noiembrie 1849, o delegaţie bănăţeană impresionantă cerea unirea românilor din Austria, ,,într-un singur întreg naţional”, protestând împotriva împărţirii Banatului în două. Ultimul memoriu politic al Delegaţiei naţionale, din 27 februarie/11 martie 1850, denunţa nedreapta împărţire administrativă, care fragmenta blocul etnic românesc. În aceeaşi lună, toate dezideratele româneşti erau sintetizate într-un amplu Memoriu adresat Împăratului. În acţiunile Delegaţiei naţionale, un loc însemnat l-au ocupat problemele şcolare şi culturale, de pildă, un memoriu din septembrie 1849 cerea deschiderea unei facultăţi juridice, altul din ianuarie 1850 revendica o universitate românească, iar Avram Iancu dona întreaga sa avere, în decembrie 1850, pentru înfiinţarea Academiei româneşti de drepturi. Să mai adăugăm că activitatea Delegaţiei la Viena a fost sprijinită de o mişcare de solidarizare a populaţiei rurale, iar prin împuternicirile din octombrie-noiembrie 1849, satele au recunoscut membrii Delegaţiei de la Viena ca reprezentanţi ai naţiunii.
Refuzul sistematic al Cuţii de a răspunde doleanţelor românilor a generat o criză a mişcării petiţionare şi a agravat raporturile cu aceasta, după ce, prin patenta imperială din 19/31 decembrie 1851, a fost suprimată Constituţia din 4 martie 1849, pe care s-au bazat memoriile anterioare. Pe de altă parte, pentru români, noul regim a reprezentat un pas înainte prin crearea instituţiilor naţionale, care nu afectau unitatea Imperiului, chiar dacă manifestările propriu-zis politice erau interzise. Epoca post-revoluţionară a fost dominată de personalitatea excepţională a episcopului Andrei Şaguna (,,Marele Andreiu”!), care, intrat în graţiile Curţii vieneze, a iniţiat şi patronat un vast program de construcţie naţională. Noua orientare, conjuncturală, a elitelor româneşti spre consolidarea instituţiilor destinate să conserve naţionalitatea, a fost predilect evidentă pe plan social, cultural şi bisericesc.
Pe plan social, s-a urmărit apărarea şi consolidarea proprietăţii funciare româneşti, constituită prin aplicarea patentelor din 1853-1854, elita românească conferind problemei agrare o dimensiune naţională. A fost organizată apărarea drepturilor ţăranilor români în disputele cu foştii proprietari. O campanie puternică a fost iniţiată în sprijinul constituirii unei clase de mijloc româneşti, care să susţină militantismul naţional.
O aspiraţie naţională era independenţa bisericilor româneşti şi restaurarea Mitropoliei naţionale autonome. La 20 noiembrie/12 decembrie 1850, împăratul a hotărât ca Mitropolia greco-catolică de Alba Iulia să fie ,,reactivată” şi să fie înfiinţate două episcopii sufragane, la Lugoj şi Gherla. Propunerea împăratului a fost înaintată Sf. Scaun, la 9/21 martie 1851, iar după alte proceduri, la 7/19 decembrie 1853, Papa anunţa înfiinţarea Mitropoliei de Alba Iulia, în persoana mitropolitului Al. Sterca-Şuluţiu, ceremonia desfăşurându-se la Blaj, la 16/28 octombrie1855.
În plan cultural, progresele au fost inegale, s-a urmărit cu o remarcabilă tenacitate, crearea instituţiilor culturale de conservare a naţionalităţii, s-a acţionat pentru înfiinţarea unei universităţi româneşti. Au fost înfiinţate două tipografii, la Sibiu şi Braşov, s-a constituit Reuniunea femeilor române din Braşov şi o serie de alte aşezăminte culturale. Este interesant de subliniat faptul că ceea nu s-a putut înfăptui prin petiţiile Delegaţiei naţionale la Viena, s-a putut obţine prin iniţiative locale, preponderent confesionale. Marele ierarh ortodox Şaguna a iniţiat un program şcolar ambiţios, cuprinzător, propunând înfiinţarea a şase gimnazii superioare, şase gimnazii inferioare şi şase şcoli reale. Chiar dacă aceste ţinte n-au fost integral atinse, programul şcolar al episcopului a stat la baza unui sistem instructiv precis articulat, la nivelul învăţământului secundar, ceea ce a contribuit la constituirea ,,intelighenţiei” româneşti. O trăsătură a societăţii transilvane din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este tocmai creşterea numerică şi calitativă a acesteia. Astfel, de la o categorie (elită!) redusă numeric, după 1848-1849, ,,intelighenţia” românească din Transilvania şi Banat a crescut, s-a diferenţiat şi structurat: ,,studenţi gimnaziali”, învăţători, profesori, ierarhi şi preoţi (elita bisericească!), profesiunile libere, notari şi avocaţi, medici, funcţionari (birocraţia). Această elită a dat viaţă amplei mişcări culturale naţionale care s-a prelungit până în1914.
În constituirea elitelor româneşti, un rol însemnat l-a avut învăţământul secundar, pe lângă vechile şcoli de la Arad, Blaj, Oradea, se remarcă constituirea de gimnazii superioare sau licee, precum la Beiuş, Blaj, Braşov. Aici, în 1850, s-a înfiinţat gimnaziul inferior, o mare reuşită a învăţământului secundar, pe care ierarhul l-a numit ,,coroana” şcolii ardeleneşti (viitorul liceu ,,Şaguna”!). Alte ctitorii din domeniul învăţământului transilvan sunt Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, care pregătea preoţi şi învăţători, cursul pedagogic de la Năsăud, preparandiile de la Haţeg şi Gherla, un seminar teologic la Gherla, în timp ce societatea ,,Reuniunea femeilor române din Braşov” punea bazele primei şcoli româneşti de fete din Transilvania. Dar cele trei licee de care dispuneau românii din Transilvania, la Blaj, Braşov şi Beiuş, erau insuficiente, de aceea mulţi tineri români doritori de învăţătură urmau licee maghiare sau germane, catolice sau reformate, la Sibiu, Braşov, Tg. Mureş, Alba Iulia, Lugoj, Cluj, Timişoara. Autorităţile şcolare au înfiinţat catedre de limba şi literatura română în aceste licee, pe lângă care s-au înfiinţat societăţi de lectură ale elevilor, ceea ce a inaugurat asociaţionismul cultural-naţional din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Alfabetizarea a progresat prin dezvoltarea învăţământului primar, graţie eforturilor celor două biserici româneşti. Reţeaua şcolilor poporale s-a extins pe întreg teritoriul Transilvaniei .
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
14 noiembrie, 2018