San Stefano. La 19/31 ianuarie 1878, a fost semnat armistiţiul de la San Stefano, între Rusia şi Turcia, principalii combatanţi, care, printre altele, prevedea şi ocuparea unor cetăţi şi oraşe ce urmau să servească drept gaj până la încheierea păcii. În puterea acestor clauze, trupele ruse au ocupat Silistra, Rusciuk şi Şumla, iar trupele române Vidin şi Belogradcik, preluate la 12/24 februarie şi 13/25 februarie 1877. Preluarea acestor cetăţi punea capăt campaniei militare române la sud de Dunăre. Războiul de neatârnare lua astfel sfârşit cu jertfa a 10.000 de oameni, morţi, răniţi şi dispăruţi.
Pe când războiul se apropia de sfarşit, guvernul român a decis, la 2/14 ianuarie 1878, să trimită pe colonelul Eraclie Arion, la Kazanlâk, pentru a trata alături de plenipotenţiarii ruşi preliminariile păcii cu Poarta. Jurnalul guvernului punea în vedere colonelului Arion, în cazul neadmiterii sale la negocierile armistiţiului şi ale păcii, să declare ,,nul şi neavenit orice act care ne-ar privi şi la care nu am luat parte”. Trimiterea delegatului român la negocieri s-a făcut având în vedere statutul de cobeligerantă al ţării, iar calitatea de oştire aliată de facto fusese recunoscută armatei române încă din timpul luptelor de la Plevna. La 11/23 ianuarie 1878, M. Kogălniceanu arăta că ,,ceea ce a fost armata noastră în acţiune trebuie să fie şi la luarea deciziilor, în ziua în care tratativele diplomatice vor urma bătăliilor şi este absolut drept ca România să participe la negocieri aşa cum a participat la lupte”.
Să menţionăm că, după luarea Plevnei, luptele armatei române în jurul Vidinului erau privite în tabăra rusă cu o neîncredere ce mergea până la duşmănie, iar contele Nelidov, care-şi conserva vechea antipatie, acuza pe români, în decembrie 1877, că ,,pradă populaţia bulgărească în regiunile pe care le ocupaseră”. ,,Îmbufnarea” între cele două armate (cf. lui Andrassy) se prefăcea tot mai mult în duşmănie făţişă. Însă delegatul român, E. Arion, a avut surpriza de a nu fi primit la negocierile de armistiţiu, urmate de cele de pace. Al. I. Nelidov, şeful Cancelariei armatei imperiale, îi notifica telegrafic primului-ministru român, nemulţumit, să comunice la Petersburg vederile sale despre încheierea păcii.
În această atmosferă incertă, ,,îndată” Gorceakov şi Ignatiev interveniră ,,cu cea mai brutală sinceritate” (Iorga), în numele unor drepturi incontestabile şi a unor interese care nu pot fi supuse discuţiei. La Petersburg, se aprecia că ,,judeţele basarabene” au fost cedate Moldovei dispărute şi nu României, care nu exista încă, într-un cuvânt, Rusia voia dispariţia clauzelor Tratatului din 1856. Nu mult după aceea, la 14/26 ianuarie 1878, generalul Ghica, agentul diplomatic din capitala rusă, raporta că împăratul Alexandru şi cancelarul Gorceakov l-au înştiinţat formal despre intenţia ,,de a relua partea Basarabiei până la Chilia, în compensaţie, România va primi Delta Dunării şi Dobrogea până la Constanţa”.
- Kogălniceanu mergea până acolo încât cuteza să afirme că, ,,pentru atâta sânge vărsat peste Dunăre”, s-ar fi cuvenit României ,,restituirea întregii provincii a Basarabiei, luată pe nedreptul la 1812”. Despre aceste intenţii ruseşti, marele duce nu spunea nimic principelui, care se temea să întrebe, ţarul însuşi, încurcat, păstra aceeaşi tăcere şi, prin Ignatiev, el trimitea o scrisoare, mărturisind astfel adevărul lui Carol. Acesta ,,păru mai curând zguduit decât hotărât să unească glasul său de indignare cu protestările lui M. Kogălniceanu”(Iorga ). Întrebat în legătură cu felul în care va fi rezolvată această chestiune, guvernul rus răspundea că este pentru o ,,înţelegere directă cu România” şi, în acest scop, generalul Ignatiev urma să vină la Bucureşti. La Viena, ambasada rusă susţinea că retrocedarea (Basarabiei) a fost aranjată între guvernul român şi cel rus, dar M. Kogălniceanu spunea lui Bălăceanu că ştia încă din iulie 1877 despre ceea ,,ce se petrecuse la Reichstadt”. Pentru reglementarea raporturilor dintre România şi Rusia, la mijlocul lui ianuarie 1878, era trimis la Bucureşti generalul Ignatiev, care a avut o întrevedere cu I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, însă problemele litigioase n-au putut fi rezolvate.
Rusia invoca faptul că independenţa statului român nu fusese recunoscută de Europa, iar Poarta nu putea fi umilită prin tratarea cu românii, ,,foştii ei vasali”! Intenţia Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei a provocat indignare la Bucureşti, principele, guvernul, parlamentul, presa, în general, opinia publică românească au protestat împotriva nerespectării de către Rusia a Convenţiei din aprilie 1877. Principele continua să creadă că o astfel de ,,pretenţie” (Basarabia) a fost înlăturată şi o păstra şi după întoarcerea în ţară, în ianuarie 1878, pe o iarnă cumplită, străbătând drumuri ,,sămănate cu cadavrele soldaţilor turci, mânaţi pe jos de păzitori tot aşa nenorociţi”. Informat de Andrassy, la Viena, M. Kogălniceanu afirma, în noiembrie 1877, că teritoriul României va fi amputat şi căuta un sprijin în Austro-Ungaria, dar era refuzat. La trecerea ţarului prin Bucureşti, în drum spre Rusia, ,,toate măgulirile fură întrebuinţate”, pe lângă dânsul, pe lângă Gorceakov şi Ignatiev, la care se remarca aceeaşi ,,rece cruzime”, ca şi când ,,nu s-ar fi petrecut nimic”, Plevna era deja uitată! Din afirmaţiile ţarului, nici Brătianu, nici principele nu au putut obţine altceva decât faptul că România ,,nu va trebui să regrete participarea ei la război” şi jertfele care i se recunosc, dar participarea la negocieri a fost atent evitată.
La 20 ianuarie/1 februarie 1878, Camera şi Senatul, îngrijorate de ştirile răspândite mai ales în presa străină, după care la negocierile de pace ruşii pun în discuţie integritatea teritorială a României (Basarabia!) interpelau guvernul dacă aceste ,,zgomote ameninţătoare” au o bază reală. Prof. V. A. Urechia, membru al Camerei, adresa o interpelare guvernului privind aceste probleme în litigiu. Răspunzând, la 26 ianuarie/7 februarie, primul-ministru I. C. Brătianu afirma fără echivoc: ,,niciodată naţiunea română nu va consimţi, nu la cesiunea, dar nici chiar la schimbul unei părţi din teritoriul său, fie măcar cu despăgubirile cele mai avantagioase”. Şi Brătianu, ,,moşneanul de la Florica” (Iorga), adăuga: ,,Când un proprietar mic are o moşioară de la moşii lui rămasă”, apărată prin ,,chiar sângele lui”, el iubeşte ,,pământul său” şi, orice schimb i s-ar propune, ,,el niciodată nu va da moşioara lui”. În aceeaşi şedinţă, Camera a adoptat în unanimitate o moţiune, în care se menţiona că integritatea României este garantată de Marile Puteri şi de Rusia îndeosebi, prin Convenţia din 1877. Adunarea preciza, în finalul textului adoptat, că ,,este hotărâtă a menţine integritatea teritoriului ţării şi a nu admite o înstrăinare din pământul ei”. Concomitent, Senatul a votat o moţiune similară, iar guvernul a comunicat agenţilor diplomatici această decizie a parlamentului.
În cele din urmă, la 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat Tratatul preliminar de pace de la San Stefano, care conţinea clauze referitoare şi la România. Conform art. 5, Poarta ,,recunoaşte independenţa României”, iar drepturile acesteia la despăgubire urmau să fie examinate de cele două părţi. Alte articole (art.8) prevedeau că trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria aveau să-şi menţină comunicaţiile prin România şi prin porturile de la M. Neagră. Art. 18 stipula că Rusia consimţea să înlocuiască ,,plata a mare parte din sume…prin cesiunea următoarelor teritorii: a. Sangeacul Tulcea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kustendge (Constanţa) şi Medgidia, împreună cu insulele din Deltă şi Insula Şerpilor”, teritorii pe care Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud de thalwegul braţului Chilia şi cu Gura Stari-Stambul”.
La 13/25 martie 1878, într-o notă diplomatică, M. Kogălniceanu susţinea că tratatul de la San Stefano ,,este fără valoare pentru noi, ca fiind făcut fără noi”. Gorceakov primea oficial, din partea agentului român la Petersburg, înştiinţarea despre refuzul României. În martie 1878, principele Carol şi miniştrii săi erau decişi la ,,o rezistenţă absolută”, cu orice preţ, faţă de dreptul ce-şi rezerva Rusia, prin tratatul abia încheiat, de a păstra prin România legăturile ei militare cu principatul bulgar. Faţă de protestările româneşti împotriva prevederilor din Tratat, faţă de afirmaţia lui Kogălniceanu, în Cameră, la 15/27 martie, că acest tratat ,,atinge drepturile şi interesele ţării noastre” şi că ,,trecerea ruşilor prin ţară fără termen era o imposibilitate”, Rusia a reacţionat devastator! Cancelarul Gorceakov răspundea (spunea) lui Ghica, ,,în termenii cei mai jignitori”, că ţarul, pierzându-şi răbdarea, ameninţă, în caz de împotrivire, ,,să ocupe România şi să dezarmeze oştirea”. Răspunsul principelui, comunicat prin Kogălniceanu lui Ghica, la 21 martie/2 aprilie, era de ,,o nobilă mândrie indignată” (Iorga): ,,O armată care a luptat la Plevna, sub ochii împăratului, va putea să fie strivită.., dar nu se va lăsa niciodată dezarmată”. Baronului Stuart, agentul rus la Bucureşti, convocat la Palat, principele Carol i-a adresat aceleaşi cuvinte, amintind că acum în fruntea statului şi armatei se află ,,un Hohenzollern” şi că valoarea acestei armate o arată şi cele 300 de cruci ale Sf. Gheorghe, împărţite chiar de ţar, pe lângă cele 800 ale ordinului său, ,,Steaua României”.
Diplomaţia rusă nu a renunţat, ci stăruia în această ameninţare, Jomini arăta că ,,intenţiile împăratului” sunt numai ,,eventuale”, ,,nu este vorba încă de execuţie (aplicarea lor), afară numai dacă actele guvernului d-vs. nu ar face-o necesară”. Părea să fie ,,o întoarcere a zilelor unui Mihail Sturdza” (Iorga), la protectoratul rusesc! Jomini adăuga că ,,s-au dat ordine pentru a creşte şi întări trupele ruseşti care sunt în România”. Într-adevăr, numeroase unităţi ruseşti au fost aduse din sudul Dunării şi au primit ordine secrete pentru a ocupa unele poziţii strategice şi chiar Bucureşti, capitala României, precum şi instituirea stării de asediu. Se prevăzuse numirea unui guvernator militar al oraşului şi se alcătuise şi o proclamaţie către locuitori în care se justifica ,,necesitatea apărării Capitalei” prin ,,complicaţiile politice” survenite în ultimul timp.
În aceste condiţii dramatice, sub presiunea evenimentelor, Brătianu a făcut o vizită la Viena şi Berlin, pentru a obţine sprijinul Austro-Ungariei şi Germaniei în favoarea României, supusă ameninţărilor ruseşti. La 23 martie/4 aprilie, el a fost primit de împăratul Franz Joseph şi a avut o discuţie cu Andrassy, care-l ,,îndemna hotărât la rezistenţă”. La Berlin, la 27 martie/8 aprilie, primul-ministru român era primit de Bismarck, însă guvernul german era rezervat, cancelarul îndemna chiar pe Brătianu să fie binevoitor faţă de Rusia, căci ,,ar putea să ceară şi să capete mult de la ea, o sută de milioane (despăgubiri) şi chiar compensaţii teritoriale mai mari…”. Şi alţi oameni politici au fost trimişi în capitalele apusene, I. Ghica, D. A. Sturdza, I. Câmpineanu, pentru a discuta situaţia critică a ţării confruntată cu pretenţiile ruseşti. În ciuda atitudinii Puterilor, ruşii ţineau să-şi păstreze, cu orice risc, ,,contra românilor înşii” (Iorga), baza militară din România.
Se ştia, la Petersburg, că Brătianu a plecat la Viena şi apoi la Berlin, ca să obţină un eventual ajutor din acele părţi, în acelaşi timp, la Londra, se aflase de ameninţările ruseşti, iar în Camera Comunelor se formulase o interpelare. La 3/15 aprilie 1878, Brătianu revenea la Bucureşti, rechemat de Kogălniceanu, ,,înspăimântat de ce era să se întâmple”. În legătură cu acţiunile militare ruse, la 5/17 aprilie, a avut loc o interpelare în Cameră, la care primul-ministru a prezentat situaţia ţării. Corpurile legiuitore voiau strămutarea guvernului la Craiova, primul-ministru Brătianu pronunţându-se şi el pentru retragerea guvernului în Oltenia, însă principele Carol şi M. Kogălniceanu s-au opus. Dar, situaţia agravându-se, la 20 aprilie/2 mai, guvernul hotăra să ia măsuri de apărare, concentrând armata într-o zonă strategică, de rezistenţă naţională, ,,la margenea muncelelor” (Iorga), pe un front de luptă, în Oltenia şi nord-vestul Munteniei, pe linia Craiova-Slatina-Piteşti-Câmpulung-Târgovişte, pentru a respinge o eventuală penetrare a trupelor ruse. Şi Brătianu şi Kogălniceanu erau pentru retragerea dincolo de Olt a principelui, cerută de parlament, dar Carol o refuza. Cu toate acestea, o vreme, sub cuvânt de inspecţii, principele părăsea capitala, la 29 aprilie/10 mai, şi pleca în Oltenia, revenind la Bucureşti, în a doua jumătate a lunii mai.
Congresul de la Berlin. Salvarea României, ca stat independent, a venit, pe lângă rezistenţa naţională, în urma protestului unor mari puteri care au împiedicat Rusia să-şi pună în aplicare planurile sale. Astfel, Anglia şi Austro-Ungaria, care aveau propriile lor interese în sud-estul Europei, au contestat acordul de la San Stefano, ameninţând cu o intervenţie militară şi pătrunderea flotei engleze în Strâmtori. Ele au reuşit, în final, să impună ţinerea unui nou congres de pace, la Berlin, precedat de acorduri bilaterale între puterile interesate: între Austro-Ungaria şi Rusia, prin acordul de la Reichstadt şi Budapesta, din 15 ianuarie 1877, între Rusia şi Anglia, prin memorandul din 18/30 mai 1878, apoi între Turcia şi Anglia, prin convenţia din 23 mai/4 iunie. Acste acorduri au fost completate cu acela dintre Austro-Ungaria şi Anglia, prin care cele două se angajau să se sprijine reciproc la viitorul congres de pace.
În perspectiva întrunirii acestuia, la 15/27 mai 1878, M. Kogălniceanu arăta într-o depeşă diplomatică că ,,noi românii trebuie să apărăm până la cap interesele ţării noastre”. Se spera că participarea României va fi admisă şi, la 22 mai/3 iunie, M. Kogălniceanu trimitea instrucţiuni agenţilor diplomatici români să facă ,,demersuri urgente pentru admiterea noastră în sânul Adunării (Congresului)” şi să insiste pentru ca independenţa României să fie recunoscută din prima şedinţă. Printr-un Jurnal al guvernului român, din 26 mai/7 iunie 1878, primul-ministru I. C. Brătianu şi ministrul de Externe M. Kogălniceanu erau împuterniciţi să reprezinte România înaintea Congresului, ,,spre apărarea drepturilor şi intereselor naţiunii, în conformitate cu voturile Corpurilor legiuitoare”. Ajunşi la Berlin, Brătianu şi Kogălniceanu au cerut, la 1/13 iunie, reprezentanţilor marilor puteri să fie admişi ,,în sânul Congresului pentru a apăra drepturile ţării lor”, iar la 12/24 iunie 1878, au înaintat un memoriu lui Bismarck, preşedintele Congresului. În Memoriu se cerea: nicio parte din teritoriul în fiinţă să nu fie deslipită din România; teritoriul ei să nu fie supus treceriii oştilor ruseşti; România să reintre în posesiunea gurilor Dunării; independenţa ei să fie consfinţită în mod definitiv şi teritoriul său să fie neutru; România să obţină despăgubiri de război pe măsura efortului său de război.
Congresul de pace de la Berlin, care şi-a deschis lucrările la 1/13 iunie 1878, a dezbătut problema românească în două şedinţe, la 17/29 iunie, şi la 19 iunie/1 iulie, când delegaţia României a fost admisă, în sfârşit, pentru a-şi expune doleanţele. Brătianu şi Kogălniceanu au subliniat că România nu cerea să i se recunoască independenţa, căci şi-a cucerit-o singură pe câmpul de luptă, însă cerea ca puterile să i-o recunoască de jure, potrivit ,,dreptului cel vechi” (capitulaţiilor) şi a jertfelor de sânge. Ei atrăgeau atenţia că ,,ştirbirea integrităţii teritoriale” a ţării, după ce Rusia se angajase s-o respecte, ,,ar dărâma în sânul naţiunii orice încredere în tăria tratatelor şi a principiilor de dreptate absolută”. Ulterior li s-a cerut delegaţilor români să se supună hotărârilor Congresului, dar ei au refuzat, pentru că nu voiau să lege în niciun fel ţara de deciziile marilor puteri, însă, până la urmă, au trebuit să se supună. În Mesajul de închidere a Corpurilor legiuitoare, din acel an, se arăta că România era chemată ,,a face păcii lumii sacrificii grele şi dureroase”.
La 1/13 iulie 1878, a fost semnat Tratatul de pace de la Berlin, care, conform art. 43-45, se referea şi la România. În privinţa acesteia se preciza că ,,înaltele părţi contractante recunosc independenţa” ei, dar o condiţionau de retrocedarea către Rusia a Basarabiei şi de acordarea de drepturi civile şi politice tuturor locuitorilor, pământeni sau alogeni, indiferent de credinţa lor (evrei şi musulmani). În acelaşi timp, cf. art. 46, Tratatul prevedea includerea la România a insulelor Deltei Dunării şi a Dobrogei, până la o linie ce pornea ,,de la est de Silistra şi ajungea la sud de Mangalia” şi urma să fie stabilită de o Comisie europeană. Alte articole se refereau, direct sau indirect, la România, stipulându-se că aceasta putea reglementa, prin convenţii bilaterale, privilegiile şi atribuţiile consulilor străini. Se mai stabilea că România putea să facă parte din Comisia Europeană a Dunării, cu atribuţii extinse până la Galaţi. Fortificaţiile de pe cursul Dunării, în aval de Porţile de Fier, urmau să fie distruse, iar navigaţia vaselor de război era interzisă. După recunoaşterea independenţei României, de către Congres, în lunile următoare, Austro-Ungaria, Turcia şi Rusia au recunoscut noul statut, apoi Italia, în 1879, iar Franţa, Germania şi Anglia, în 1880.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
10 noiembrie, 2018