În faţa Plevnei, forţele de încercuire, grupate în Armata de Vest, cuprindeau 125 batalioane, 88 escadroane şi 64 baterii ruseşti şi 45 batalioane, 38 escadroane şi 19 baterii româneşti, însumând un efectiv total de 100.000 de oameni. Comandamentul aliat, în frunte cu principele Carol, a hotărât regruparea trupelor din jurul Plevnei spre a preîntâmpina o încercare a turcilor de spargere a blocadei. Astfel, întregul perimetru al încercuirii, de circa 50 km, a fost împărţit în şase sectoare ce comunicau între ele. La 19 noiembrie/1 decembrie 1877, Osman Paşa, muşirul (mareşalul) otoman, aflat în imposibilitate de a mai continua lupta, a cerut comandamentului aliat să i se permită ieşirea spre Sofia sau Vidin, lăsând în Plevna toate armele şi muniţiile. În seara de 18 noiembrie, convocând pe comandanţii de divizii şi brigăzi, Osman hotărâse ieşirea din încercuire. Dar i s-a răspuns de către aliaţi că nu i se permite decât capitularea fără condiţii. Neputând accepta o asemenea soluţie, Osman şi-a împărţit armata în două eşaloane, pentru a încerca să spargă încercuirea: primul eşalon (,,elementul de ruptură”) avea misiunea să spargă încercuirea şi să deschidă pentru toată coloana drumul spre Sofia, iar al doilea eşalon (care includea şi ariergarda) cuprindea 7000 de oameni şi avea menirea să mai reziste la gura Plevnei şi Opanez. Dar conducerea militară ruso-română aflase, în seara de 27 noiembrie/9 decembrie, de intenţia otomană de a dirija atacul în direcţia Sofia.
În dimineaţa de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, s-a declanşat o luptă sângeroasă între cele două armate care se înfruntau la Plevna. Primul eşalon otoman (Divizia 1 turcă) a atacat poziţiile ruseşti din prima linie, Divizia 3 de grenadieri rusă (şocul fiind suportat mai ales de Regimentul 9 siberian), la vest de Dolni Etropol, care au fost spulberate, cu toate fortificaţiile şi tunurile din ea. Cele două regimente ruseşti aflate în prima linie au fost distruse, iar un al treilea lupta din greu. Divizia 1 turcă a atacat şi linia a doua rusă, a urmat o încleştare crâncenă, turcii urmărind cu orice preţ să-şi deschidă drum spre Sofia. Dar pentru reuşita acţiunii, ei ar fi avut nevoie de sprijinul Diviziei 2 turce, angajată în acel moment de trupele române.
După părăsirea poziţiilor de către unităţile turce, în noaptea de 27/28 noiembrie, trupele române au ocupat reduta Griviţa 2, încă de la ora 8 dimineaţa, apoi, la cererea bulgarilor, o unitate (batalion) a fost trimisă să ocupe Plevna, pentru a asigura ordinea. Şi, astfel, ,,soldaţii români intrară cei dintâi în Plevna”(N.Iorga). La ofensiva din dimineaţa de 28 noiembrie au participat trupe române din diviziile 2 şi 3 infanterie. O luptă deosebit de aprigă s-a încins pe înălţimile de la Opanez, unde se afla o brigadă otomană, atacată de două brigăzi române, conduse de coloneii Sachelarie şi Borănescu. Generalul Cernat a trimis pe colonelul Şt. Fălcoianu, şeful Statului major general, să coordoneze acţiunile pentru cucerirea Opanezului. Pe la orele 11-12, brigada turcă de la Opanez, condusă de Edhem Paşa, a capitulat, în urma ,,asaltului a trei batalioane şi a focului unei baterii române”, comandate de maiorul Vartiade.
În mai puţin de o oră după capitularea Opanezului, brigada otomană a lui Sadek Paşa, respinsă în Valea Bucovei de Divizia 2 română, s-a predat, numai brigada lui Husein Paşa, care ocupa Valea Trina, a mai rezistat până a primit ordinul de a se preda. În acelaşi timp, trupe române şi ruse au contraatacat unităţile Diviziei 1 turce, silind-o să se replieze, iar după rănirea lui Osman Paşa, ,,retragerea…s-a transformat într-o derută completă”. În urma luptelor, Divizia 1 turcă s-a retras pe malul drept al Vidului, iar Osman Paşa, rănit, a fost transportat în apropiere de pod, într-o baracă. Ocuparea Opanezului şi predarea ariergărzii turceşti în mâinile românilor, simultan cu ocuparea redutelor de la Krişin de către ruşi, au permis trupelor româno-ruse să atace Divizia 2 otomană şi s-o împiedice a veni în ajutorul Diviziei 1 turce. În acest mod, atacaţi practic din toate părţile, turcii au intrat în debandadă, începând să se predea masiv aliaţilor.
Divizia 2 română a continuat să înainteze până la podul de peste râul Vid, unde, la miezul zilei, un parlamentar turc a adus ştirea că Osman Paşa, rănit, cerea să vorbească conducerii armatei aliate. Atunci, colonelul Cerchez, comandantul Diviziei 2, însoţit de coloneii Berindei, Arion şi alţi ofiţeri, s-a deplasat la casa unde se afla Osman, care i-a declarat că, ,,după ce a făcut tot ce datoria-i poruncea, doreşte să ştie condiţiile sub care este primită predarea sa şi a armatei sale”. El a adăugat că se consideră ,,prizonier împreună cu armata sa” şi contează pe ,,mărinimia învingătorilor”, după care îi întinse sabia. Colonelul Cerchez a refuzat s-o primească, subliniind că numai principele Carol, comandantul Armatei de Vest, şi marele duce Nicolae puteau ,,decide în privinţa soartei armatei prizoniere”. El l-a asigurat însă pe Osman Paşa că soldaţii turci vor fi trataţi cu ,,consideraţiunea ce merită nişte ostaşi care, chiar inamici, şi-au îndeplinit până la capăt datoria lor”. Pentru că nu ştia unde se afla în momentul acela principele Carol, el a trimis un ofiţer să anunţe pe generalul Ganeţki că Osman s-a predat necondiţionat. La scurt timp, şi-a făcut apariţia generalul Ganeţki, care i-a cerut muşirului otoman sabia şi un ordin scris de capitulare pentru întreaga sa armată de la Plevna.
Apoi, Osman, condus (escortat) de călăraşi români şi ulani ruşi, a fost adus în faţa principelui Carol, alături de care stătea marele duce. Ţarul Alexandru, prezent şi el, într-un gest cavaleresc, a restituit sabia lui Osman, care a mulţumit pentru ovaţii ofiţerilor ruşi şi români. Imediat, printr-o scrisoare de recunoaştere a contribuţiei româneşti la victorie, ţarul conferea principelui Carol Ordinul Sf. Andrei cu spade. În aceste condiţii, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, a avut loc capitularea Plevnei: armata lui Osman Paşa, alcătuită din 10 generali, 130 ofiţeri superiori, 2000 ofiţeri inferiori şi 40.000 de soldaţi, din care 1200 călăreţi şi 77 de tunuri, s-a predat învingătorilor. În ultima zi a bătăliei, turcii au pierdut 5.000 de oameni, morţi şi răniţi, iar ruşii şi românii 2.000. Ca un bilanţ, românii au capturat: ,,2 paşale, 225 ofiţeri, 10.227 soldaţi, 24 tunuri, 16 chesoane şi 5000 de puşti Martiny”. În acest mod lua sfârşit marea bătălie a Plevnei, care a durat cinci luni, soldându-se cu zeci de mii de morţi. Victoria obţinută aici de cele două armate aliate grăbea sfârşitul războiului, iar înfrângerea Porţii era inevitabilă.
La 5/17 decembrie 1877, marele duce Nicolae scria principelui Carol: ,,Rezultatele strălucite obţinute la Plevna sunt datorate în mare parte colaborării bravei armate române”. Ţarul Alexandru II îi telegrafia domnitorului României: ,,Rezultatul a fost desăvârşit şi mă bucur de strălucita parte ce armata Alteţei Voastre a luat întru aceasta”. Oastea română a avut o contribuţie esenţială la victoria obţinută, după cum sublinia şi istoricul turc Yilmaz Oztuma: ,,Fără armata română, inamicul nu ar fi putut câştiga bătălia de la Plevna”. Un ofiţer francez arăta: ,,Fără concursul armatei române, tânără, dar plină de înflăcărare, Plevna nu putea fi încercuită decât…cu pierderi mari”.
După cucerirea Plevnei, la Consiliul de război din 30 noiembrie, unde a participat şi principele Carol, s-a decis continuarea ofensivei spre sud, peste Munţii Balcani, cu toate trupele ruse existente. Simultan, s-au efectuat atacuri împotriva forţelor otomane din Cadrilater şi asedierea cetăţilor Rusciuk şi Silistra, unde se mai aflau garnizoane turceşti. La 11 decembrie, generalul Gurko a început operaţiunile de traversare a Balcanilor şi, la 23 decembrie, a pătruns în Sofia, drumul spre Adrianopol find deschis. Concomitent, generalul Radeţki forţa trecătoarea Şipka, trupele otomane erau anihilate, la 28 decembrie, iar calea spre Constantinopol era liberă.
În aceeaşi vreme, armata română se îndrepta spre vest, în direcţia Vidin şi Belogradcik, primind noi misiuni, neutralizarea trupelor turceşti din nord-vestul Bulgariei, care ameninţau forţele ruse şi puteau ataca teritoriul românesc. Trupele ruse din Nicopole şi Rahova urmau să fie înlocuite de trupe române. Pentru atingerea acestor scopuri, armata română a fost reorganizată, de acum înainte ea devenea independentă sub aspect operativ şi al comenzii. Prin ordinul nr. 174 din 5 decembrie 1877, Marele cartier general român, în frunte cu generalul Alex. Cernat, era reorganizat şi se constituia Corpul de Vest, sub comanda generalului N. Haralambie, ce includea trei divizii şi unităţile fostului corp de observaţii. Misiunea armatei române era uşurată de faptul că, la începutul lui decembrie 1877, Serbia a reintrat în război împotriva Porţii. Înaintarea trupelor române (diviziile 2 şi 4 infanterie) de la Plevna spre Vidin s-a făcut în condiţiile unei ierni aspre, cu drumuri grele şi zăpezi mari.
La 11/23 ianuarie 1878, unităţi ale diviziei 2 au reuşit să împresoare Belogradcikul, care a fost ţinut sub foc continuu de artilerie, iar la 12/24 ianuarie, trupele române (diviziile 1, 2 şi 4) au ocupat linia de fortificaţii exterioare a Vidinului (cetatea, puternică, era apărată de 12.000 de oameni, bine înarmaţi, comandaţi de generalul Izzet Paşa). În faţa Vidinului, Corpul de Vest dispunea de 15.000 de infanterişti şi dorobanţi, 2150 călăraşi şi roşiori, plus 84 de tunuri. La 12/24 ianuarie, a început atacul asupra poziţiilor înaintate ale Vidinului. În după amiaza de 12/24 ianuarie, a început atacul asupra redutelor de la Smârdan, cele mai puternice. Unităţile conduse de locotenent-colonelul I. Cotruţ şi maiorul Ulescu au reuşit, în câteva ore, să cucerească Smârdanul şi Inova.
Dar armata română a suferit pierderi însemnate, peste 600 de morţi şi răniţi. La 14/26 ianuarie, trupele române ocupaseră şi satele din jurul Vidinului, încercuirea cetăţii fiind încheiată, iar pe alocuri soldaţii ,,ajunseră la trei kilometri de cetate”. Din 15/27 ianuarie, artileria de pe ambele maluri ale Dunării a intensificat bombardamentul asupra Vidinului, ulterior aruncându-se şi obuze incendiare. La 20 ianuarie/1 februarie, comandamentul român a propus cetăţii Vidin capitularea, dar Izzet Paşa a refuzat, iar tirul a fost reluat. În dimineaţa de 23 ianuarie/4 februarie, sosea la Calafat vestea încheierii armistiţiului, iar ostilităţile au încetat. În urma victoriilor sârbeşti şi muntenegrene (la Niş şi Antivari), dar mai ales a victoriilor trupelor ruse, aflate la câţiva kilometri de Adrianopol, la 19/31 ianuarie 1878, a fost semnat armistiţiul de la San Stefano, între Rusia şi Turcia.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
29 octombrie, 2018