Pentru aceasta, era necesar să se constituie ,,puterea militară” (Iorga) capabilă să se angajeze în război; înainte de mai 1877, armata română dispunea de 50.000 oameni de ,,prima linie” şi 70.000 în rezervă, fiind dotată cu 180 de tunuri. Printre ofiţerii ei se numărau luptători în războiul franco-prusian, din 1870-1871, în războiul din Algeria sau în războiul de secesiune nord-american, din 1861-1865, iar străinii remarcau rezistenţa admirabilă a oamenilor şi superioritatea artileriei.
Poarta, fără a declara oficial război, prin incursiunile, jafurile şi bombardamentele ei, începuse de fapt ostilităţile, rupând legăturile stabilite prin capitulaţii şi tratate. Mănuşa aruncată de puterea suzerană a fost ridicată, în final, de ,,ţara vasală” (fosta ,,provincie privilegiată”!) şi armata a primit ordin să răspundă provocărilor turceşti. La 26 aprilie/8 mai (ora 14,15!), din vechea şi puternica cetate a Vidinului, pentru a şasea zi, s-a declanşat un nou bombardament asupra Calafatului. Nu s-a răspuns imediat şi abia la a şasea lovitură, tunarii din bateria ,,Ştefan cel Mare” au deschis focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port. În acest mod s-a ajuns la declanşarea ostilităţilor cu Poarta. Războiul de neatârnare începuse! În zilele următoare, ostilităţile, inclusiv duelurile de artilerie, dintre cele două armate au continuat în zona Giurgiului, Olteniţei, Bechetului şi Islazului. La 28 aprilie/10 mai, cădeau primii răniţi, iar la 4/16 mai, în schimbul de focuri de la Islaz, cădea primul ostaş român (serg. maj. Fl. Blejian, din Reg. 3 dorobanţi) în războiul de neatârnare.160
Bombardamentele otomane, însoţite de replicile trupelor române, au amplificat şi mai mult starea de efervescenţă din rândul opiniei publice şi a mediilor politice. Ziarul ,,Le constitutionnel” reproducea afirmaţiile corespondentului său: ,,Nu vă faceţi idee de indignarea care domneşte în Bucureşti contra turcilor. Lumea e hotărâtă aici la cele mai mari sacrificii pentru a obţine independenţa”. Printre oamenii politici curentul favorabil independenţei câştiga teren, după cum raporta, la 28 aprilie/10 mai, agentul diplomatic austro-ungar contelui Andrassy. El vorbea despre ,,întruniri intime” în care s-au rostit ,,cuvântări pătimaşe” despre ,,rodul copt” al independenţei politice, lupta cu arma în mână şi cooperarea militară cu Rusia.
La 29 aprilie/11 mai, un grup de deputaţi liberali radicali propunea, în Cameră, o moţiune, prin care se cerea declararea stării de război şi se arăta că România ,,are dreptul la o viaţă proprie a sa”. În aceeaşi şedinţă, s-a propus o altă moţiune, de către deputaţii Al. Candiano-Popescu, Gh. Mârzescu şi Petre Grădişteanu, în care se arăta explicit că Turcia, prin ,,actele sale de agresiune în contra României, a rupt singură vechile legături ce ne uneau cu dânsa şi s-a pus în stare de resbel cu statul român”. În moţiune se preciza că Adunarea ,,recunoaşte starea de resbel ce este creată României” şi aproba atitudinea guvernului faţă de agresiunea turcească şi îl autoriza ,,să ia toate măsurile spre a asigura… existenţa statului român”. În acest context, respingând argumentele lui I. Ghica şi N. Ionescu, Brătianu a rostit un discurs istoric: ,,Naţiunea română este ea oare o societate anonimă, privilegiată de cele şapte puteri, pentru ca, (fără această protecţie), existenţa ei să fie periclitată ?…Oare România este o configuraţie convenţională…, care rezultă numai din deciziile puterilor Europei ?…În România, oriunde vei pune piciorul, dai de un morman frământat şi plămădit cu sângele a sute de generaţii româneşti; fiecare vâlcea…a României are suveniri de fapte eroice, care fac ca pământul unei ţări să primească întipărirea naţiei şi să devie astfel proprietatea, patrimoniul ei…Fiinţa noastră trebuie să o căutăm în bărbăţia noastră”. N. Iorga scria entuziast: ,,Nu se putea vorbi, într-o mai frumoasă formă, cu o mai nobilă mândrie, de un om cu sufletul într-adevăr mare, mult superior…”. Supusă votului Camerei, moţiunea a fost aprobată, cu 58 de voturi pentru, 29 contra şi 5 abţineri. Apoi, la 30 aprilie/12 mai, Senatul a votat o moţiune similară.
Declararea stării de război între România şi Turcia, fosta putere suzerană, simplifica lucrurile şi deschidea calea spre independenţa dorită, dar guvernul avea libertatea de a decide (cumpăni) cum şi când să facă acest pas. Opinia publică şi-a intensificat campania pentru proclamarea neîntârziată a neatârnării, dar şi unii oameni politici erau nerăbdători, principele nota, de pildă, la 25 aprilie/7 mai, că preşedintele Adunării, C. A. Rosetti ,,stăruie pentru proclamarea independenţei”. În 4/16 şi 5/17 mai, ziarul ,,Românul” critica discuţiile din Cameră care au întârziat încă odată ziua ,,independenţei absolute”.
La 7/19 mai, într-o şedinţă prezidată de principe, guvernul a analizat oportunitatea proclamării independenţei, Carol însuşi cerea acest lucru, în timp ce M. Kogălniceanu ar fi ezitat, conform spuselor principelui. Urmarea a fost reluarea acestei teme în discuţiile din Cameră şi, la 9/21 mai, deputatul N. Fleva, din partea grupării liberale radicale, adresa (,,provoca”) o interpelare guvernului: dacă acesta a adus la cunoştinţa puterilor ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Poartă şi, ca urmare, independenţa României. M. Kogălniceanu, răspunzând interpelării, ca membru al guvernului, arăta că, prin moţiunile din 29 aprilie/11 mai şi 30 aprilie/12 mai, s-a recunoscut că suntem ,,în stare de resbel”, că suntem ,,dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă” şi că ,,suntem independenţi, suntem naţiune de-sine-stătătoare”, că ,,suntem o naţiune liberă şi independentă”. El sublinia: ,,Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie…că avem conştiinţa misiunii noastre…Voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie…”. În încheiere, la propunerea aceluiaşi N. Fleva, era votată următoarea moţiune: ,,Camera…ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Pentru moţiune, au votat 79 de deputaţi şi s-au abţinut câţiva, printre ei N. Ionescu. În aceeaşi zi, Senatul-în urma interpelării lui Al. Orăscu şi a răspunsului ministrului de Externe-vota, în unanimitate, o moţiune similară, prezentată de Dim. Ghica.
Cele două Camere au votat moţiuni similare privitoare la independenţă, la 9/21 mai, dar a fost voinţa înfăptuitorilor acestui act ca ziua cea mare, a proclmării oficiale a independenţei României, să fie aceea de 10/22 mai 1877, ziua sosirii principelui Carol în ţară, sărbătoarea naţională a tânărului stat! În această zi, la serbarea dinastiei, guvernul, membrii Corpurilor legiuitoare şi reprezentanţii altor autorităţi publice au mers la Palat, pentru a-l felicita pe principele Carol ca suveran independent. I. C. Brătianu, primul-ministru român, ,,îşi aduna toate argumentele” pentru a saluta pe Carol ca ,,întâiul oştean şi domnul României libere şi independente”. El declara, într-o ,,formulă de romană siguranţă” (Iorga): ,,Ne dezlipim astăzi cu totul şi pentru totdeauna de Turcia”, căreia i se face război fără ,,aspiraţii aventuroase”, dar cu intenţia nestrămutată de a se păstra tot ceea ce posedă ţara în ,,margenile ei actuale”, ,,ceea ce era şi pentru Rusia o înştiinţare” (N. Iorga).
- A. Rosetti, preşedintele Adunării, l-a salutat pe ,,suveranul neatârnat al românilor”, iar vicepreşedintele Senatului, Dum. Brătianu, arăta că independenţa, votată de camere, urma să fie impusă de principe în fruntea armatei sale. În cadrul ceremoniei de proclamare a independenţei, au mai avut intervenţii mitropolitul primat Calinic Miclescu, preşedintele Curţii de Conturi ş.a. Principele Carol, în răspunsul său, mulţumea pentru ,,îndemânarea cu care s-a urmat în îndeplinirea dorinţei celei mai scumpe a ţării întregi”, pentru ,,unanimitatea” Camerelor în ,,ruperea unor legături care de mult îşi făcuseră timpul”. El sublinia că s-au rupt numai ,,acele legăminte, rău definite şi fără temei, care se numeau la Constantinopol suzeranitate, iar la Bucureşti vasalitate”. Prin actul acesta, România reintrase ,,în vechea sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de-sine-stătător”. La 10 mai 1877, au avut loc manifestaţii la Bucureşti şi în toate judeţele ţării, pentru a sărbători independenţa, participanţii trimiţând telegrame principelui şi primului-ministru. Referindu-se la însemnătatea evenimentului, ziarul ,,Telegraful”, din 11 mai 1877, scria în articolul ,,Bucureşti 10 mai”: ,,Ieri s-a petrecut în capitala ţării româneşti un fapt dorit de secole şi care va fi înscris cu litere de aur în analele române”.
După actul istoric de la 10/22 mai 1877, când a fost proclamată independenţa ţării, M. Kogălniceanu se adresa agenţilor diplomatici, pentru a explica guvernelor respective votul Parlamentului şi a solicita puterilor garante recunoaşterea independenţei României. Dar atitudinea puterilor europene faţă de acest act a fost, în general, rezervată sau rece, ba chiar ostilă, precum Turcia şi Anglia. Astfel, Poarta declara că îşi păstrează ,,drepturile intacte” asupra României, rezervându-şi mijloacele de a le pune în aplicare. Savfet Paşa, ministrul de Externe otoman, cerea guvernelor europene să condamne actul ,,culpabil” al României, iar guvernul englez considera proclamarea independenţei ,,contrară tratatelor” şi cerea măsuri punitive În Franţa, proclamaţia decisă la Bucureşti era primită cu răceală şi era regretat faptul că ,,ne-am eliberat de garanţiile” acordate de puteri. Nici Germania nu a reacţionat favorabil, recunoaşterea independenţei fiind determinată de satisfacerea intereselor acţionarilor germani. Austro-Ungaria se arăta mai favorabilă, contele Andrassy preciza că ,,deciziunea puterilor” va fi influenţată de ,,atitudinea României până la pace”. Rusia evita să se pronunţe, iar marele duce Nicolae, care se afişa alături de principe, ,,se ţinea cam rezervat, necunoscând părerea guvernului său”. La sfârşitul lui mai, agentul diplomatic Ghica telegrafia că, la Petersburg, se observa ,,o rezervă extremă”, independenţa fiind considerată inoportună. Numai Italia a aprobat actul curajos al României, fără a-l recunoaşte oficial.
——————————-
Ioan POPOIU
20 septembrie, 2018