După ratificarea convenţiei, devenită astfel publică, Savfet, referindu-se la ,,Principatele Unite” (România încă nu exista pentru Poartă!), denunţa, la 20 aprilie (st.v.), votul Parlmentului, nu numai acuzând (foarte dur) pe ,,principele Carol” şi guvernul lui, ci şi explicând actele lor ca fiind săvârşite sub presiunea trupelor ruseşti pătrunse în ţară. El regreta acum că n-a propus Conferinţei recunoaşterea ,,neutralităţii permanente”, dar observa că pericolul putea fi înlăturat dacă ar fi existat o conlucrare cu armata otomană. Mai neaşteptată a fost reacţia agenţilor diplomatici români care, departe de a susţinea hotărârea luată (convenţia cu Rusia), se grăbiau să protesteze împotriva ei şi semnalau impresia rea ce a produs în ţările respective. Şi mai interesant este faptul că răspunsul Camerei la Mesaj era întocmit tot pe linia neutralităţii, guvernul fiind invitat ,,a feri ţara de orice conflicte cu oricare dintre vecinii ei” şi de a se mărgini la o simplă acţiune de apărare. De fapt, însuşi principele, adept al alianţei cu Rusia, ,,nu mergea mai departe decât acest program” (N. Iorga), cu toate că îi parveniseră primele ştiri despre bombardamentele otomane asupra malului stâng.
Între timp, lucrurile s-au precipitat: îndată ce s-a aflat la Constantinopol despre convenţia cu Rusia, considerându-se în stare de război cu România, Poarta a trecut la represalii. Monitoarele turceşti s-au dedat la acte de piraterie pe Dunăre şi au deschis focul asupra corăbiilor şi şlepurilor, luându-le încărcătura, iar altele au fost incendiate. Vasele militare otomane au pătruns pe gurile Ialomiţei, Oltului şi Jiului, pentru a prăda corăbiile care s-au retras de pe fluviu şi magaziile cu cereale de pe mal. Cete de cerchezi şi başibuzuci au trecut Dunărea în mai multe locuri, au atacat pichetele româneşti, au comis jafuri şi ucideri. Vase de război turceşti au bombardat, la 21 aprilie, Brăila, unde ajunseseră de puţin timp trupele ruseşti, iar la 26 aprilie, au fost bombardate de artileria otomană Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşi, unde nu se aflau militari ruşi. M. Kogălniceanu aducea la cunoştinţă agenţilor diplomatici, de la Viena, Paris şi Roma, bombardarea oraşelor şi satelor româneşti şi arăta că aceste acte ,,…nu sânt de natură a ne menţine în neutralitatea pe care ne-am propus-o de la început”. El anunţa că guvernul va lua măsuri ,,spre a respinge forţa prin forţă” şi se va afla astfel ,,în stare de război cu Turcia”.
Dacă principele, atent la alianţa cu Rusia, n-a reacţionat imediat la aceste atacuri, Senatul s-a arătat mai energic şi cerea guvernului ,,cea mai hotărâtă apărare” a teritoriului (N. Iorga), în cazul unui atac turcesc, şi menţiona asigurarea din partea ţarului. Răspunsul principelui amintea şi acum că, ,,fără ca de pe ţărmurile noastre o singură puşcă românească să se fi tras, oraşele şi satele noastre, pe jumătate pustii, încep a fi devastate”, aşa cum s-a întâmplat la Reni, Brăila, Olteniţa (vezi supra). La Calafat, atacat şi acesta, singurul punct de pază unde erau trupe româneşti de apărare, s-a răspuns turcilor prin tiruri de artilerie asupra malului drept al Dunării. Brătianu confirma aceste atacuri, iar Kogălniceanu nu ezita să vorbească de cerchezi. În noile condiţii, principele Carol venea la Dunăre, în mijlocul trupelor, şi lua comanda, nerăbdător să ajungă la o cooperare cu armata rusă. Însă cancelarul Gorceakov răspundea brutal generalului Ghica, noul agent diplomatic la Petersburg: ,,Rusia nu ţine la cooperarea (militară) cu România şi n-o sfătuieşte la aceasta”. El preciza pe acelaşi ton că, dacă începe războiul peste Dunăre, ea (România) trebuie să suporte cheltuielile, iar trupele româneşti trebuie să intre sub comanda rusească.
Faţă de aceste atacuri, opinia publică, presa, odată cu condamnarea actelor ostile otomane, cereau guvernului să ia o hotărâre, să răspundă militar şi să proclame independenţa. Principele Carol nota, în Memoriile sale, la 25 aprilie/7 mai, că ,,C. A. Rosetti stăruie pentru proclamarea independenţei” şi că ziarul său ,,cere o participare directă a României la război”. Într-adevăr, ziarul ,,Românul”, într-o serie de articole din 25-28 aprilie, sublinia că ,,îndată ce un popor simte că este în stare, chiar cu sacrificii din parte-i, a trăi într-o poziţie mai înaltă, mai respectată”, el devine vinovat ,,dacă nu face el însuşi un pas înainte”. Se aprecia că ,,România nu mai poate sta cu braţele încrucişate, ea are datoria să se apere, iar românii trebuie să iasă din această luptă liberi, într-o România liberă”. Un alt ziar, ,,Telegraful”, arăta că ,,românii nu mai pot sta indiferenţi”, iar guvernul şi parlamentul ar trebui să iasă din neutralitate, altfel ,,ar fi o înjosire a demnităţii noastre naţionale”. Poarta nu şi-a respectat angajamentele, a încălcat capitulaţiile şi a pierdut ,,drepturile de a mai reclama tributul”, iar noi rămânem astfel în ,,plenitudinea drepturilor noastre naţionale”, încât România poate să-şi revendice ,,independenţa…absolută”.
În timp ce la Dunăre era supusă presiunii militare otomane, România se afla într-o ţesătură complicată de relaţii cu Rusia, cu care semnase o convenţie de trecere, iar oştile ţarului se aflau deja pe pământul ţării. Ea dorea să poarte războiul său contra Porţii, iar în aprilie-mai 1877, principele şi primul-ministru au insistat în discuţiile cu marele duce Nicolae pentru o cooperare militară concretă între cele două armate. Această apropiere nu era simplă, Carol nu mergea la Iaşi să întâlnească pe ţarul Alexandru II, care apăruse acolo ,,rece şi distant” (Iorga), doar Brătianu se prezentase marelui duce şi-l însoţise apoi până la Brăila. Dar contemporanii erau aşa de puţin pregătiţi pentru primejdiile şi riscurile unui război, încât boierimea se gândea la un nou exod spre Braşov, ca pe vremuri. La 29 aprilie/11 mai 1877, Brătianu mergea la Chişinău pentru a stabili cu ducele Nicolae ,,condiţiile de cooperare dorite de principe între trupele române şi cele ruse” şi insista ca acesta să aibă comanda absolută asupra armatei sale. La începutul lui mai, discuţiile au continuat la Ploieşti între cele două conduceri militare, în prezenţa principelui, apoi au urmat la Bucureşti, cu participarea şefilor statelor majore, generalul Nepokoiciţki şi colonelul Slăniceanu. S-a convenit, pentru moment, ca trupele române să apere întreaga linie a Dunării, până la apariţia armatei ruse, apoi să treacă în dreapta Oltului, pentru a apăra fluviul până la frontiera cu Serbia.
Dar, în mai 1877, negocierile militare s-au complicat, la 10/22 mai, guvernul rus se opunea participării României la război: ,,ajutorul românilor peste Dunăre nu este de fel necesar. Ei trebuie să-şi apere numai propriul lor teritoriu”. În aceeaşi zi, generalul Ghica raporta lui M. Kogălniceanu că guvernul rus declina oferta de cooperare pentru ca să nu ,,compromită Rusia în faţa puterilor”. Ţarul comunica şi el lui Ghica faptul că dacă România dorea să facă un război ofensiv, pe cheltuiala şi riscul său, aceasta era posibil doar ,,sub comanda supremă a trupelor imperiale”. La 17/29 mai, prin nota cancelarului Gorceakov, era formulat răspunsul oficial la propunerea României: ,,Rusia n-are nevoie de ajutorul armatei române, forţele sale…sunt mai mult decât îndestulătoare…”. Dacă România intenţionează să declanşeze ,,o acţiune ofensivă” contra Turciei, aceasta nu trebuie să stingherească planul general de operaţii. După sosirea ţarului Alexandru II şi a cancelarului Gorceakov, la Ploieşti, au mai avut loc discuţii, inclusiv la Bucureşti, dar Rusia, decisă să anexeze Basarabia, evita cooperarea militară a României. Cu toate acestea, situaţia geografică şi politică a României făceau din ea ,,aliata naturală a Rusiei”, fapt confirmat, în iulie 1877, în urma înfrângerilor suferite de oştile ţarului.
––––––––––-
Ioan POPOIU
10 septembrie, 2018