Sub aparenţe liberale, Constituţia otomană nega de fapt dreptul la eliberare naţională al popoarelor aflate sub suzeranitatea Porţii. Primul articol menţiona expres că ,,Imperiul otoman cuprinde regiunile şi posesiunile prezente, precum şi provinciile privilegiate; el formează un corp indivizibil, din care nicio parte nu poate fi desprinsă sub niciun motiv”, iar art. 8 preciza că ,,toţi supuşii Imperiului”, fără deosebire, sunt otomani, ,,oricare ar fi religia de care se ţin”. Aceasta era mentalitatea conducerii otomane, în decembrie 1876, la adoptarea Constituţiei ,,liberale”, ceea ce vădea o dată mai mult anacronismul suzeranităţii Porţii. Faptul că România era considerată drept o simplă ,,provincie privilegiată” otomană a reprezentat pentru opinia publică românească ,,o lovitură de trăsnet” şi ,,o crudă ofensă”. Guvernul şi Parlamentul au protestat împotriva prevederilor Constituţiei otomane care tindea să anuleze libertăţile, drepturile şi atributele suveranităţii, consemnate în tratate. Cele două Camere erau convocate separat, în şedinţă secretă, la 21-22 decembrie 1876, şi s-a luat hotărârea de a nu recunoaşte prevederile Constituţiei turceşti şi de a se protesta împotriva încălcării unor drepturi asigurate prin tratatele europene. Savfet cerea formal ca nota de protest să fie retrasă (el afirma că ,,totdeauna am fost provincie turcească”), în acest caz, fiind dispus să declare că ,,Poarta n-a avut intenţia, nici direct, nici indirect, să atingă situaţia Principatelor Unite astfel cum reiese din tratate” şi ,,nici să modifice condiţiile de existenţă politică a vreunei ţări care face parte integrantă din Imperiul otoman”. Dar guvernul român aştepta din partea Porţii o ,,declaraţie formală”, în care să se invoce textul capitulaţiilor.
În şedinţa Camerei, din 22 decembrie 1876, primul-ministru I. C. Brătianu ,,avu unul din cele mai frumoase momente ale lui” (Iorga): după ce-a respins atacurile neutralistului (turcofilului) Blaremberg, el afirma că ,,România se află în faţa călcării drepturilor sale”, drepturi pentru care ,,generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol…”. Şi el enunţa aceste cuvinte memorabile: ,,Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu a putut să pătrundă până în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui”. În această cuvântare ,,aşa de avântată” (N. Iorga), el sublinia: ,,Să nu aşteptăm ajutorul de la nimeni. Experienţa trecutului ne dovedeşte că drepturile cuiva nu se respectă şi nu găseşte apărători la străini”, decât atunci când un popor ,,are conştiinţa datoriei sale şi este capabil să facă sacrificii pentru a se apăra”. Brătianu accentua că, ,,dacă toţi am fi într-o unire”, atunci nimeni ,,nu poate să ni răpească niciunul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate…”. El arăta: ,,Chiar dacă toate ţările din Europa…ar zice ca România să fie o provincie turcească, noi să nu suferim una ca aceasta”. După ce au fost respinse observaţiile lui M. C. Epureanu, care subestima demersul turcesc, Camera vota moţiunea care aproba ,,demna hotărâre” (Iorga) a guvernului. Dar, în aceeaşi vreme, la Senat, I. Ghica semna o altă moţiune, prin care se pronunţa pentru o politică ,,neprovocatoare”, la care se ralia C. Bosianu şi L. Catargiu. Majoritatea puterilor au aprobat protestul guvernului român, iar presa străină evidenţia legitimitatea acestuia.
Martori oculari, printre ei consulul general britanic, Mansfield, relatau că prevederile Constituţiei turceşti au provocat la Bucureşti o ,,unanimă indignare” şi un sentiment de revoltă împotriva Porţii. Un alt martor, colonelul rus Parensov nota şi el: ,,…Faptul că România…este considerată o provincie otomană a produs aici, în toate straturile societăţii, o puternică iritaţie”. Atmosfera din acele zile este zugrăvită veridic de ziarul ,,Românul”, din 24 decembrie 1876/5 ianuarie 1877: ,,Agitaţiunea care a domnit în zilele din urmă, în Bucureşti şi în toată România, unde izbirea (lovitura) ce ne aduce Turcia a fost cunoscută, (…) indignaţiunea ce se manifesta cu curagiu şi în gura mare…” au declanşat ,,un curent de indignaţiune patriotică, pe care nimeni n-a cutezat a-l înfrunta în faţă…”. În fruntea agitaţiilor naţionaliste din decembrie 1876, de la Bucureşti şi Iaşi, se aflau tinerii studenţi. În capitală, ei organizau dese întruniri şi insistau ca România să scuture suzeranitatea otomană-la o astfel de întrunire, ei au cerut guvernului să aprobe înfiinţarea (şi instruirea) unui ,,batalion de studenţi voluntari”.
Atitudinea intransigentă a Porţii şi indecizia puterilor europene de a oferi asigurări, în privinţa neutralităţii, au silit România să se îndrepte spre negocieri secrete cu Rusia. Încă la 16/28 noiembrie 1876, sosea la Bucureşti contele Al. Nelidov, pentru iniţierea unor tratative între cele două ţări privitoare la trecerea trupelor ruse pe teritoriul ţării. Fără să informeze pe N. Ionescu, oponent al negocierilor cu partea rusă, Brătianu a tratat în secret prevederile principale ale convenţiei. Negocierile au continuat cu baronul Stuart, agentul diplomatic rus la Bucureşti, apoi cu Bobricov şi Popov, trimişi ai marelui duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Basarabia. Aceste negocieri, dificile, s-au încheiat cu întocmirea de proiecte ale unui acord politic şi militar, dar Carol şi Brătianu au amânat semnarea acordului în speranţa unei reuşite a Conferinţei de la Constantinopol. Falimentul conferinţei a dus la înrăutăţirea raporturilor între România şi Turcia şi a avut un efect decisiv şi asupra legăturilor româno-ruse.
În paralel, România îşi intensifica pregătirile militare, la 24 septembrie/6 octombrie 1876, principele Carol a decretat concentrarea armatei permanente şi teritoriale, împreună cu rezervele lor, iar la 9/21 octombrie, a fost decisă dislocarea celor patru divizii în teritoriu. Ulterior, în noiembrie, în ciuda protestelor unor puteri, s-a hotărât păstrarea în continuare a rezervelor ,,sub arme”, a fost votat un credit extraordinar de patru milioane pentru înzestrarea trupelor şi s-au înfiinţat încă opt regimente de dorobanţi. În acest context, la 8/20 noiembrie, principele amintea oastei că ,,împrejurările pot chema o armată la îndeplinirea celor mai mari destinuri”.
În ciuda opiniilor unor oameni politici (D. A. Sturdza, I. Ghica, N. Ionescu), care cereau să fie păstrată neutralitatea, guvernul Brătianu a continuat acţiunile politice şi diplomatice. După ce, la 7/19 ianuarie 1877, Poarta a respins propunerile puterilor europene, era tot mai evident că lucrurile se îndreptau spre război. La 3/15 ianuarie, la Budapesta, s-a încheiat un tratat secret între cele două puteri vecine, care asigura neutralitatea Austro-Ungariei, în războiul dintre Rusia şi Turcia. Tratatul era însoţit (completat) de o convenţie adiţională (semnată mai târziu, la 6/18 martie), care reglementa o serie de schimbări teritoriale pe care războiul le putea antrena, Austro-Ungaria viza Bosnia-Herţegovina, iar Rusia ,,ţinuturile din Basarabia”. Se aveau în vedere şi alte teritorii precum Bulgaria, Rumelia, Thesalia ş.a. În acelaşi timp, Bismarck îndemna pe ruşi să declanşeze războiul şi ,,să nu aibă prea multe scrupule faţă de România”.
În primele luni ale anului 1877, atmosfera internaţională era încordată, după eşecul conferinţei de la Constantinopol, marile puteri europene căutau o soluţie diplomatică. O ultimă încercare de evitare a războiului a avut loc în martie, prin încheierea la Londra, la 19/31 martie 1877, a unui protocol comun, semnat de cele şase puteri, referitor la reformele pentru amelioratea situaţiei creştinilor sud-dunăreni. Dar Poarta a respins şi textul Protocolului, care-i ,,leza suveranitatea” şi intra astfel în dezacord cu întreaga Europă.
În primăvara anului 1877, relaţiile româno-otomane, deja încordate, s-au înăsprit şi mai mult, după o ciocnire petrecută pe o insulă dunăreană (Dinu), în apropierea Giurgiului: o ceată turcească care voia să ocupe insula şi să taie pădurea de-acolo, a fost respinsă de dorobanţi, care au ucis doi atacatori şi au luat 13 prizonieri. Conducerea otomană ameninţa cu represalii şi nu voia să recunoască apartenenţa insulei la România, care replica că va respinge ,,forţa prin forţă”. Turcii, aroganţi, refuzau o comisie europeană de anchetă şi ameninţau cu ocuparea ţării de către trupele otomane. România nu s-a lăsat intimidată şi, la sfârşitul lui martie, când relaţiile cu Poarta erau aproape de ruptură, guvernul cerea agentului său diplomatic la Constantinopol să fie pregătit de plecare, plasând supuşii români ,,sub protecţia misiunii belgiene”. În aceeaşi vreme, după respingerea protocolului, Rusia anunţa că nu va demobiliza, nu va mai face nicio concesie şi că va fi război.
——————————
Ioan POPOIU
3 septembrie, 2018