După înăbuşirea revoltei bulgarilor, situaţia din Balcani s-a agravat de fapt, alţi luptători treceau Dunărea, precum grupul de 300 voluntari conduşi de Hristo Botev, care traversa fluviul în mai, dar avea să fie anihilat. Turcia şi alte puteri europene au adresat proteste României, pe care o acuzau de favorizarea înarmării şi trecerii peste Dunăre a luptătorilor bulgari. În legătură cu aceste evenimente şi cele în pregătire, principele Carol scria tatălui său, la 12/24 iunie 1876: ,,Trebuie a se îngădui statelor vasale şi diferitelor provincii să se dezmorţească ele însele şi dacă reuşesc să iasă învingătoare…cu atât mai bine! Sârbii nu mai aşteaptă ce va fi hotărât diplomaţia în jurul mesei verzi, dânşii vor hotărî ei înşişi de soarta lor. În Bulgaria fierberea e violentă, pretutindeni s-au format comitete revoluţionare, care îndeamnă poporul a scutura jugul turcesc”. Conflictul s-a extins într-adevăr, deoarece cele două state slave, Serbia şi Muntenegru, au declarat război Porţii, la 18/30 iunie 1876, fiind susţinute politic şi diplomatic de Rusia. Declaraţia de război a Serbiei era întâmpinată cu satisfacţie la Bucureşti, în ciuda neutralităţii, iar Mesajul principelui Carol din aceeaşi vreme conţinea urările ,,cele mai arzătoare” pentru lupta Serbiei.
Încă o dată, în ciuda protestelor Turciei, guvernul român a îngăduit trecerea a numeroşi sârbi şi voluntari ruşi, a unor arme şi muniţii. Au fost tolerate înrolări şi contribuţii prin sate şi oraşe, M. Kogălniceanu arătând că ,,Serbia are toată simpatia noastră”, dar el preciza că transporturi masive de tunuri şi puşti prin România n-ar putea avea loc, deoarece neutralitatea noastră ,,ar fi compromisă în chip scandalos”. Asumându-şi riscuri, el nu a împiedicat tranzitul prin România a armelor procurate de sârbi în Germania (chiar dacă Poarta i-a cerut să le oprească) şi a altor transporturi militare. România a ajutat pe sârbi şi pe cale sanitară, trimiţând medici şi farmacişti, şi a oferit adăpost şi hrană celor 10.000 de sârbi refugiaţi la nord de Dunăre, în vara lui 1876.
Odată cu vara anului 1876, România a adoptat o atitudine mai fermă faţă de Poartă, intensificându-şi acţiunile politice şi diplomatice pentru recunoaşterea individualităţii sale. În noile circumstanţe, M. Kogălniceanu întocmea un lung memoriu, în şapte puncte, pe care l-a trimis agenţilor diplomatici români, la 16/28 iunie 1876, şi în care erau expuse revendicările României faţă de Poartă: 1. recunoaşterea individualităţii statului român şi a denumirii sale istorice, România; 2. admiterea reprezentantului ei în corpul diplomatic; 3. asimilarea supuşilor români din Turcia situaţiei celorlalţi supuşi europeni; 4. inviolabilitatea teritoriului statului român şi delimitarea insulelor Dunării; 5. încheierea de convenţii comerciale, poştale, telegrafice şi de extrădare cu Poarta; 6. recunoaşterea paşaportului român şi neimplicarea consulilor turci în chestiunile românilor din străinătate; 7. fixarea graniţei între România şi Turcia la gurile Dunării. Nota diplomatică se încheia cu avertismentul că, dacă aceste revendicări legitime nu erau satisfăcute, România va renunţa la neutralitatea sa.
În ceea ce priveşte doleanţele României, nu doar Turcia s-a arătat rezervată (,,Poarta este ocupată cu lucruri mai de seamă”), dar şi guvernul imperial rus, Giers ,,socotea demersul nostru (al românilor) întârziat sau prea timpuriu, nepotrivit pentru moment, din pricina evenimentelor ce au loc în Orient…”. În general, marile puteri europene au primit revendicările acestea cu indiferenţă sau chiar cu ostilitate. Guvernul francez, de pildă, eticheta demersul diplomatic românesc ca ,,primejdios şi supărător”, la Viena se susţinea că este ,,lucrul cel mai intempestiv din lume”, doar la Berlin revendicările au fost considerate ,,drepte şi moderate”. Refuzul Porţii, excesele comise în Bulgaria, întâlnirea austro-rusă de la Reichstadt l-au determinat pe M. Kogălniceanu să adreseze o nouă notă diplomatică, la 20 iulie/1 august 1876, în care specifica faptul că România nu putea rămâne nepăsătoare faţă de masacrele din sudul Dunării, fiind necesară intervenţia marilor puteri pentru a le pune capăt. Se arăta explicit că ,,ne este cu neputinţă …să rămânem nepăsători la strigătele de durere care ne vin de pe malul drept al Dunării…,frământarea în sânul poporului nostru creşte pe zi ce trece…, armata freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă”. Câteva zile mai târziu, la 24 iulie/ 5 august 1876, într-o telegramă cifrată, acelaşi Kogălniceanu solicita din nou marilor puteri ca să soluţioneze rapid revendicările României, în caz contrar, opinia publică putea ,,să silească guvernul român a se îndepărta de linia de conducere” urmată până atunci.
Demisia neaşteptată a guvernului M. Costache-Epureanu, la 23 iulie 1876, a antrenat şi înlocuirea lui M. Kogălniceanu de la Externe. Între timp, în iunie 1876, au avut loc noi alegeri pentru Adunarea Deputaţilor, încheiate cu victoria liberalilor-C. A. Rosetti era ales preşedinte al Camerei, ceea ce provoca nemulţumire la Berlin. La 24 iulie/5 august 1876, principele Carol desemna pe I. C. Brătianu prim-ministru, în noul guvern liberal intrau, pe lângă vechii miniştri, şi D. A. Sturdza (Finanţe), E. Stătescu (Justiţie) şi N. Ionescu (Externe). În privinţa politicii externe, se revenea conjunctural la neutralitate, pentru evitarea oricăror proteste ale Turciei şi puterilor europene, au fost oprite transporturile masive de arme şi muniţii ruseşti spre Serbia, fiind îngăduiţi doar voluntarii cu arme uşoare. Neutralitatea nu era totuşi decât o etapă pe cale de a fi depăşită, atât principele Carol cât şi primul-ministru Brătianu recunoşteau că eforturile diplomatice din perioada aceasta, pentru obţinerea de concesii din partea Turciei, fuseseră un eşec. Cei doi se concentrau acum pentru alinierea politicii României la deciziile celor două puteri vecine luate la întâlnirea de la Reichstadt, din iulie 1876. Opinia publică era tot mai doritoare de o implicare în război, guvernul însuşi examina această eventualitate, după cum nota principele Carol: ,,Aici toţi sunt contra turcilor şi spiritul public începe să devină războinic”.
Pentru a tatona poziţiile celor două puteri, după întâlnirea de la Reichstadt, spre sfârşitul lui august 1876, I. C. Brătianu a avut o întrevedere cu împăratul Franz Josef, la Sibiu, pentru a sonda intenţiile Austro-Ungariei în eventualitatea unui război ruso-turc. Iniţiativa în materie de politică externă, în următorii doi ani, i-a revenit principelui şi lui Brătianu şi, la sfârşitul lui septembrie 1876, primul-ministru, însoţit de colonelul Slăniceanu şi câţiva ofiţeri, a făcut o vizită în Rusia. La Livadia (Crimeea), la 11 octombrie, Brătianu a avut discuţii cu ţarul Alexandru II, cancelarul Gorceakov, ministrul apărării Miliutin şi generalul Ignatiev, privitoare la un război cu Turcia ce se profila tot mai mult. Ruşii voiau de fapt să asigure tranzitarea trupelor lor pe teritoriul ţării, fiind dispuşi chiar la încheierea unei convenţii. Brătianu, dezamăgit, ar fi dorit mai mult, participarea armatei române la război, garantarea integrităţii şi recunoaşterea independenţei.
Totuşi, nici Principele, nici Brătianu nu erau încă decişi pentru o alianţă formală cu Rusia şi nu intenţionau să renunţe la garanţiile internaţionale de care beneficia România şi să-şi pună soarta în mâinile unei puteri în care nu aveau încredere. În aceste condiţii, neutralitatea rămânea poziţia oficială a guvernului şi au fost întreprinse noi demersuri diplomatice pe lângă marile puteri în vederea obţinerii sprijinului acestora. Încercând să acceadă la independenţă pe calea indirectă a recunoaşterii neutralităţii absolute a României şi garantarea acesteia de către marile puteri, guvernul a trimis în Apus pe I. Ghica şi C. A. Rosetti, pentru a sonda atitudinea Franţei şi Angliei. Misiunea oficială a celor doi emisari români trimişi la Paris şi Londra era de fapt aceea de a încheia angajamente comerciale cu cele două puteri apusene, spre a le cointeresa în problemele româneşti. Dar cele două puteri occidentale s-au arătat rezervate, limitându-se la promisiuni vagi. La Paris, ducele Decazes, ministrul de externe francez, spunea lui I. Ghica: ,,Aţi devenit o naţiune, aţi ştiut să vă faceţi necesari Europei şi ea nu poate să nu vă menţină şi să nu vă garanteze existenţa”.
După semnarea armistiţiului turco-sârb, la 22 octombrie/3 noiembrie 1876, N. Ionescu ceruse ca puterile europene să asigure neutralitatea României printr-un ,,act internaţional”, dând ,,o garanţie specială” în ipoteza unui război cu Turcia. Ulterior, la 5/17 noiembrie, el revenea şi insista asupra atitudinii puterilor faţă de neutralitatea României ,,dacă situaţia s-ar schimba” şi un război ar izbucni chiar între puterile garante”. Nereuşita demersurilor diplomatice era evidentă, dar adepţii acestei soluţii au impus guvernului să trimită, la 27 noiembrie/9 decembrie, un ultim emisar, D. Brătianu, la Constantinopol. Aici, în decembrie 1876, se întrunise o Conferinţă internaţională, iar misiunea trimisului român era de a cere consacrarea ,,statutului politic al României”, iar în eventualitatea unui război, puterile să acorde României ,,o garanţie specială” pentru respectarea ,,drepturilor, a neutralităţii şi a integrităţii teritoriale”. Însă ambasadorii puterilor europene s-au eschivat să ia în discuţie doleanţele româneşti, iar Savfet Paşa a refuzat să supună dezbaterii Conferinţei neutralitatea absolută a României. În cele din urmă, lucrările conferinţei de la Constantinopol au eşuat prin adoptarea intempestivă, la 11/23 decembrie 1876, a Constituţiei otomane.
——————————
Ioan POPOIU
27 august, 2018