Criza politica se accentua, în decembrie 1870, Strousberg anunţa că nu poate plăti cupoanele obligaţiilor Societăţii de Căi Ferate şi că plata trebuia achitată de statul român! Conflictul s-a acutizat, când s-a constatat că lucrările nu sunt corespunzătoare, ceea ce îl punea pe principe într-o situaţie delicată. În Cameră, atmosfera era tensionată. Răspunsul la Mesaj era apreciat de principe ca fiind ,,de necrezut”, iar urmarea a fost căderea guvernului Epureanu. Acesta a fost silit să se retragă sub presiunea opoziţiei liberale, alcătuită din radicali, ,,maişti”, ,,fracţionişti” şi moderaţi. După prăbuşirea guvernului conservator, poziţia lui Carol devenea extrem de şubredă, el nu a mai putut uza de prerogativele constituţionale, pentru a numi un nou guvern. În ontextul dat, noul prim-ministru avea să-i fie impus principelui de Cameră, la 18/30 decembrie 1870, în persoana lui Ion Ghica, care era asociat cu conspiraţia din vară. Structura noului guvern era liberală, iar numirea lui S. Mihăilescu, radical, apropiat al lui Rosetti, ca prefect al poliţiei, şi alegerea unui consiliu radical la Bucureşti erau fapte semnificative. În aceeaşi vreme, în Cameră, s-a format o comisie de anchetă a concesiunii Strousberg, iar ,,Românul” apărea în chenar negru în ziua în care ,,hoardele teutone calcă sacrul pământ” al Parisului! La toate acestea se mai adăuga o situaţie financiară extrem de precară, neputând să fie plătită nici măcar lista civilă a principelui!
Constituirea noului guvern n-a dus la micşorarea tensiunii politice, Adunarea continua să rămână ,,una din principalele tribune de luptă împotriva principelui”. Între timp, divergenţele între principe şi Cameră, o bună parte a clasei politice, au atins un punct culminant, când, la 15/27 ianuarie 1871, în ziarul ,,Allgemeine Augsburger Zeitung”, a apărut scrisoarea principelui Carol către Auerbach, un personaj fictiv. În scrisoare, el îşi exprima decepţiile, dar învinuia pentru situaţia creată nu ,,poporul în general”, ci oamenii politici, care ,,s-au dus să-şi facă educaţia politică şi socială în străinătate” şi care ,,nu au altă gândire decât a aplica la ei şi fără discernământ ideile admise acolo şi îmbrăcate într-o oarecare formă utopică”. Principele susţinea că ţara a trecut astfel ,,fără nicio transiţiune, de la un guvern despotic la constituţiunea cea mai liberală, o constituţiune precum nu are niciun popor din Europa…o constituţiune quasi-republicană”. Scrisoarea putea fi percepută ca un act de provocare la adresa opoziţiei liberale. Principele încerca să-şi impună punctul de vedere în problema reorganizării regimului, dovadă criticile la adresa constituţiei liberale şi afirmaţiile despre discrepanţa dintre stadiul de dezvoltare al societăţii şi instituţiile moderne create după 1866. În încheiere, poate ca un mijloc de presiune, Carol readucea în discuţie intenţia de a abdica.
Efectul scrisorii în opinia publică şi în Cameră a fost devastator, gestul principelui Carol a declanşat un veritabil vacarm politic. Discuţiile au fost deschise prin interpelarea lui N. Blaremberg, care califica scrisoarea, ,,dacă nu era apocrifă”, drept un ,,act de înaltă trădare” (,,Românul”). Primul-minstru a fost nevoit să declare că scrisoarea era autentică, ceea ce a provocat o vie reacţie şi indignare în Adunare, care era ostilă planurilor principelui de ,,reorganizare” a regimului din 1866, prin modificarea Constituţiei. În situaţia periculoasă ce se crease, când între Principe şi Adunare se căscase o prăpastie, M. Kogălniceanu, păstrându-şi luciditatea, a găsit o soluţie de compromis şi a propus o moţiune ce conţinea şi devotamentul faţă de principe şi ataşamentul faţă de Constituţie. Acelaşi Kogălniceanu, realist, declara lui Radowitz, reprezentantul Prusiei, că ,,principele nu are pe nimeni pentru el în ţară şi chiar de aceea, cu siguranţă, el va rămâne pe tron”. Principele, în ceea ce îl privea, se considera, cum o mărturisea împăratului Wilhelm şi cancelarului Bismarck, ,,un avanpost mult împins înainte, ca santinelă de graniţă contra Orientului” ori ca un căpitan ,,care pe marea furioasă trebuie să persiste zi şi noapte la postul său”.
Lipsit de sprijinul Camerei, dominată de majoritatea liberală, Carol s-a orientat spre Senat, format preponderent din conservatori, stabilindu-se o apropiere politică, liberalii fiind sever criticaţi şi consideraţi vinovaţi de toate dificultăţile prin care trecea ţara. Dar Camera nu voia să facă nicio concesie faţă de principe şi, în februarie 1871, a refuzat să discute bugetul şi legile financiare, apreciind afacerea Strousberg ca fiind mult mai importantă. Comisia de anchetă instituită, formată din adversari declaraţi ai principelui, a prezentat un raport în care concesiunea era violent criticată. La începutul anului 1871, atmosfera politică devenise extrem de încărcată, ideea detronării principelui avea o mare răspândire, iar spre primăvară lucrurile s-au precipitat. La 10/22 martie, în sala ,,Slătineanu” (Capşa), colonia germană din Bucureşti, sub auspiciile consulului general Radowitz, sărbătoarea victoria asupra Franţei şi proclamarea imperiului. Dar, în aceeaşi zi, considerând sărbătorirea ca o sfidare a opiniei publice, a avut loc o puternică contramanifestaţie, tolerată de guvernul Ghica şi încurajată probabil de prefectul de poliţie, localul a fost atacat de manifestanţi şi lovit cu pietre. Numai intervenţia armatei, ordonată de generalul Al. Solomon, comandantul garnizoanei, a pus capăt manifestaţiei. Primul-ministru Ghica s-a prezentat în faţa principelui abia la ora unu noaptea. În aceeaşi noapte, Carol i-a convocat la palat pe locotenenţii domneşti din 1866. S-au înfăţişat imediat Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, apoi principele le-a anunţat abdicarea. Cei doi s-au opus acestor intenţii, iar Catargiu s-a arătat dispus să-şi asume guvernarea. În noaptea de 11/23-12/24 martie, noul guvern de coloratură conservatoare era deja format.
Însă ceea ce s-a petrecut în noaptea de 10/11 martie 1871, după V. Russu, nu apare ca o ,,răbufnire spontană”, provocată de banchetul coloniei germane, ci ca o ,,continuare firească a unei mişcări, care, în forme din cele mai variate, din vara lui 1870, cuprinsese întreaga ţară”. Mişcarea din martie n-a putut fi împinsă până la ultimele ei consecinţe, deoarece, în acel moment, detronarea lui Carol era greu de înfăptuit datorită conjuncturii nefavorabile. Pe plan intern, conservatorii, îngrijoraţi de acţiunile liberalilor, s-au concentrat treptat în jurul principelui, ceea ce explică formarea rapidă a guvernului Lascăr Catargiu. Pe plan extern, după înfrângerea Franţei, s-a conturat un nou echilibru de forţe, dominat de Germania, Rusia şi Austro-Ungaria, marile puteri conservatoare ale Europei. În aceste condiţii, mişcarea insurecţională (radicală) din România nu avea cum să reuşească.
La 11/23 martie 1871, principele Carol s-a folosit de argumentul abdicării, pentru a obţine impunerea unui guvern puternic (,,de mână forte”) şi soluţionarea afacerii Strousberg. Condiţiile respective au fost aduse la cunoştinţa Camerei într-o şedinţă secretă, deputaţii fiind informaţi în acest context de intenţia principelui de a abdica, în cazul în care nu i se acorda ,,un minister (guvern) care să-i convină şi dacă nu se va vota bugetul (cu anuitatea Strousberg) şi legile financiare (împrumutul de 56 milioane şi vânzarea în bloc a moşiilor statului în câteva zile)”. Majoritatea liberală din Cameră a refuzat să accepte aceste propuneri, şedinţa secretă încheindu-se fără a se lua nicio hotărâre în privinţa condiţiilor.
Ca urmare, exponenţii grupărilor conservatoare din Cameră au decis să forţeze nota şi au susţinut un guvern sub conducerea lui L. Catargiu, acceptat de principe. Dar Camera a refuzat să recunoască noul guvern: în zilele de 12, 13, 14, 15 şi 16 martie, au avut loc dezbateri fulminante, însă majoritatea liberală nu a putut fi convinsă să recunoască guvernul şi nici să voteze legile financiare. Dezbaterile Adunării s-au desfăşurat în condiţii excepţionale, clădirea în care aveau loc lucrările era înconjurată de armată, iar pe străzile Bucureştiului au avut loc în aceste zile manifestaţii împotriva guvernului Catargiu şi a principelui Carol. În această atmosferă încordată, la 15 martie 1871, majoritatea liberală, prin N. Fleva, a propus un vot de blam în guvernul Catargiu, care a fost practic demis (,,Românul”, 14 martie). Dar, în pofida ostilităţii generale de care era înconjurat, guvernul a refuzat să se retragă de la putere şi, la 16 martie, a trecut la dizolvarea Adunării, care nu acceptase să se încline nici în faţa voinţei principelui. În asemenea împrejurări excepţionale au preluat conservatorii puterea, pe care au reuşit să o păstreze până în 1876.
——————————
Ioan POPOIU
5 august, 2018